Margaret Mitchell

Când matroana aceasta respectabilă ieşi din casă, cu boneta fluturându-i belicos, Scarlett îşi dădu seama că avea acum un duşman făţiş, în locul unei prietene care s-o dezaprobe. Dar nu se sinchisea. Nimic din ce putea să spună doamna Merriwether n-avea cum s-o atingă. Nu-i păsa de părerea nimănui – cu excepţia părerii lui Mammy. Scarlett suportase cu tărie leşinul lui Pitty, atunci când îi anunţase logodna, şi-şi împietrise inima ca să-l poată privi pe Ashley, care păru deodată bătrân, şi-i ocoli privirea în timp ce o felicita. Fusese înveselită şi totodată mâniată de scrisorile primite de la mătuşa Pauline şi mătuşa Eulalie din Charleston, care spuneau că sunt uluite de ştirea aflată, interziceau formal căsătoria şi o anunţau pe Scarlett că gestul ei avea nu numai să distrugă situaţia ei în societate, dar chiar s-o primejduiască pe a lor. Nu se putuse stăpâni să nu râdă auzind-o pe Melanie, care-i spunea deschis cu o încruntătură dezamăgită:

— Fireşte, căpitanul Butler e mult mai simpatic decât socoteşte multă lume, şi s-a purtat teribil de dezinteresat şi de iscusit când l-a salvat pe Ashley. În fond, el a luptat şi pentru Confederaţie. Dar, Scarlett, nu crezi c-ai face bine să te mai gândeşti niţel?

Nu, nu-i păsa de nimeni, în afară de Mammy. Cuvintele lui Mammy fuseseră cele care o înfuriaseră cel mai mult şi în acelaşi timp o îndureraseră.

— Te-am văzut făcând o g'ămadă de luc'u'i ca'e a' fi supă'at-o pe domnişoa'a Ellen, dacă a' fi t'ăit. Şi pe mine m-au înt'istat mult. Da' ăsta-i cel mai 'ău dint'e toate. Te mă'iţi cu o lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, am zis lichea! Să nu-mi spui că e de neam bun. N-a'e a face. Lichelele ies şi din neam 'ău, şi din neam bun; şi el e lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, te-am văzut cum l-ai luat pe domnul' Cha'les de la domnişoa'a Honey, când nu ţineai deloc la el. Şi am văzut cum l-ai suflat pe domnu' F'ank chia' su'o'ii dumitale. Şi mi-am ţinut gu'a de multe o'i, când ai vândut lemne p'oaste zicând că-s bune, când te-ai plimbat de colo-colo singu'ă aţâţând pe neg'i şi p'icinuind moa'tea domnului F'ank, şi când lăsai pe bieţii deţinuţi să moa'ă de foame. Mi-aş fi ţinut gu'a chia' dacă domnişoa'a Ellen, din Ţa'a Făgăduinţei, nu mi-a' fi st'igat: "Mammy, Mammy, ai g'ijă de copilu' meu!" Da. Le-am înghiţit pe toate, da' pe asta n-o s-o înghit, domnişoa'ă Sca'lett. Nu te poţi mă'ita cu o lichea. Cât oi t'ăi eu, nu te las.

— Mă mărit cu cine-mi place, spuse Scarlett cu răceală. Cred că nu-ţi dai seama ce spui.

— Ba ştiu foa'te bine! Dacă nu-ţi spun eu luc'uile astea, cine să ţi le spună?

— M-am gândit bine, Mammy, şi am hotărât că lucrul cel mai bun pe care-l poţi face e să te întorci la Tara. Am să-ţi dau bani şi...

Mammy se îndreptă, plină de demnitate.

— Sunt libe'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu mă poţi t'imite nicăie'i dacă eu nu v'eau să me'g. Şi nu mă înto'c la Ta'a decât când vii şi dumneata cu mine. N-am să pă'ăsesc eu pe copilu' domnişoa'ei Ellen, şi nimeni pe lume nu mă poate sili să plec. Şi n-am să las nici pe nepoţii domnişoa'ei Ellen să fie c'escuţi de o lichea de tată vit'eg. Sunt aici, şi aici 'ămân!

— N-am să-ţi îngădui să stai în casa mea şi să te porţi rău cu căpitanul Butler. Mă voi mărita cu el, şi n-am nimic mai mult să-ţi spun.

— Ba, a' mai fi multe de spus, replică Mammy încetişor, iar în ochii tulburi ai bătrânei se ivi o licărire bătăioasă. Da' niciodată nu m-am gândit să spun luc'u'ile astea cuiva din sângele domnişoa'ei Ellen. Ascultă-mă, domnişoa'ă Sca'lett. Eşti ca un catâ' înhămat în locul unui cal. Poţi să lust'uieşti copitele unui catâ', să-l ţesali, să-i înzo'zonezi hamu' şi să-l pui să t'agă la t'ăsu'ă, da' tot catâ' 'ămâne. Nu p'osteşte pe nimeni. Aşa şi cu dumneata. Te îmb'aci în 'ochii de mătase, ai câteva gate'e, o p'ăvălie şi ceva pa'ale şi-ţi dai ae'e de cal de 'asă da' tot catâ' 'ămâi. Şi nici nu p'osteşti pe nimeni. Cât desp'e Butle' ăla, e de neam bun şi e ţesălat ca un cal de cu'se, da' e şi el tot un catâ' împodobit cu hamu'i.

Mammy aruncă stăpânei sale o privire pătrunzătoare, dar Scarlett rămânea mută, tremurând de jignirea adusă.

— Dacă ai apucat să zici că te mă'iţi cu el, ai s-o faci, fiindcă eşti încăpăţânată'cum e'a şi domnu' Ge'ald. Da' să ţii minte ce-ţi spun, domnişoa'ă Sca'lett, nu plec nicăie'i. Am să stau mai depa'te aici şi am s-o văd şi p-asta.

Fără să aştepte răspunsul, Mammy se întoarse şi ieşi din odaie, lăsând-o pe Scarlett furioasă şi plină de presimţiri rele.

În timpul lunii de miere, pe care o petrecură la New Orleans, Scarlett îi povesti lui Rhett scena cu Mammy. Spre uimirea şi indignarea ei, acesta râse de cuvintele, lui Mammy în legătură cu catârii înhămaţi la trăsură.

— N-am auzit niciodată un adevăr atât de profund, exprimat în chip atât de succint, spuse el. Mammy e o bătrână foarte deşteaptă şi unul dintre puţinii oameni al căror respect şi bună-voinţă aş voi să le câştig. Dar pentru că sunt un catâr, bănuiesc că n-am să obţin de la ea nici una, nici alta. N-a vrut să primească de la mine nici măcar moneda de aur de zece dolari pe care, în entuziasmul meu de mire, am voit să i-o dau după nuntă. Am întâlnit prea puţini oameni care să nu se moaie la vederea banilor. Dar ea m-a privit în ochi, mulţumindu-mi, şi mi-a spus că nu era o negresă recent eliberată şi că n-avea nevoie de banii mei.

— De ce s-o fi supărat? De ce mă bârfeşte toată lumea? E treaba mea dacă mă mărit şi cât de des o fac. Mi-am văzut întotdeauna de treburile mele. De ce nu-şi văd oamenii de ale lor?

— Drăguţa mea, lumea iartă totul, afară de păcatul de a-ţi vedea de treabă. Dar de ce miorlăi ca o pisică opărită? Ai spus întotdeauna că nu-ţi pasă de bârfelile oamenilor. De ce să n-o dovedeşti acum? Ştii bine că te-ai expus adesea criticilor lor, când a fost vorba de lucruri mărunte; nu te poţi aştepta să scapi de bârfeală într-o chestiune atât de importantă. Ştiai că o să se vorbească dacă te măriţi cu un ticălos ca mine. Dacă aş fi o lichea de familie proastă, lumea n-ar fi aşa de pornită contra mea. Dar un ticălos bogat şi prosper, fireşte că nu poate fi iertat.

— Mi-ar place să fii câteodată serios!

— Dar sunt serios. Virtuoşilor nu le place să-i vadă pe păcătoşi prosperând. Sus moralul, Scarlett! Nu mi-ai spus tu odată că principalul motiv pentru care voiai să fii bogată e să poţi trimite la dracu' pe oricine? Ai ocazia acum.

— Dar tu erai prima persoană pe care ţineam s-o trimit la dracu', spuse Scarlett râzând.

— Mai doreşti şi acum să mă trimiţi?

— De, mai puţin ca înainte.

— Trimite-mă oricând, dacă-ţi face plăcere.

— Nu-mi face plăcere în mod special, spuse Scarlett şi, aplecându-se, îl sărută cu o oarecare nepăsare.

Privirile lui întunecate îi cercetară repede obrazul, căutându-i în ochi ceva ce nu găsi. Râse scurt.

— Uită de Atlanta. Uită de scorpiile alea bătrâne. Te-am adus la New Orleans ca să te distrezi.

PARTEA A CINCEA

Capitolul XLVIII
Şi Scarlett se distra cum nu se mai distrase din primăvara dinaintea războiului. New Orleans-ul era un oraş atât de ciudat şi de captivant, şi Scarlett profita de toate plăcerile ce i se ofereau, cu frenezia unuia care a fost eliberat după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă. Carpetbagger-ii jefuiau oraşul, multe familii cumsecade erau alungate din casele lor şi nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi, şi un negru fusese ales locţiitor de guvernator. Dar oraşul, aşa cum i-l arăta Rhett, era locul cel mai vesel pe care-l cunoscuse ea vreodată. Oamenii cu care făcea cunoştinţă, lipsiţi de griji, păreau să aibă buzunarele pline cu bani. Rhett îi prezentă o mulţime de femei frumoase, elegante, care aveau mâinile albe, fără urme de munci grele, femei care râdeau de orice şi nu vorbeau niciodată de lucruri grave şi plictisitoare sau de timpurile grele. Dar ce seducători erau bărbaţii pe care îi întâlnea! Ce deosebiţi de bărbaţii din Atlanta – şi cum se luau la întrecere ca să danseze cu ea, să-i facă cele mai extravagante complimente, ca unei fetişcane!

Ca şi Rhett, bărbaţii aceştia aveau în ei ceva dur şi îndrăzneţ. Păreau să stea mereu la pândă, ca oamenii care au trăit prea mult printre primejdii ca să mai poată fi vreodată nepăsători. Păreau că n-au nici trecut, nici viitor, şi de câte ori Scarlett, ca să întreţină conversaţia, îi întreba cu ce se ocupaseră înainte de a veni la New Orleans, schimbau vorba, discret şi politicos. Era un lucru straniu, fiindcă la Atlanta fiecare nou venit, care era om cumsecade, se grăbea să-şi prezinte "scrisorile de acreditare", povestind cu mândrie despre căminul şi familia lui şi parcurgând toată reţeaua încurcată a rudeniilor care se întindea în tot Sudul.

Oamenii aceştia erau tăcuţi şi vorbeau cu prudenţă. uneori, când Rhett rămânea singur cu ei, şi Scarlett era în camera vecină, auzea râsete şi prindea frânturi de conversaţie pe care nu le înţelegea, cuvinte disparate şi nume de locuri îndepărtate – Cuba şi Nassau pe vremea blocadei, goana după aur, dezvoltarea afacerilor, trafic de arme, contrabandă, Nicaragua, William Walker şi cum murise acesta la Truxillo, la zid... Într-o zi, intrarea bruscă a lui Scarlett curmă o conversaţie relativă la membrii bandei lui Quantrill, şi atunci auzi ea numele lui Frank şi Jessie James. Toţi însă aveau maniere frumoase, şi haine admirabil croite, şi era neîndoielnic că toţi o admirau mult pe Scarlett, aşa că puţin îi păsa dacă le plăcea să trăiască numai pentru prezent. Pentru ea, ei erau prietenii lui Rhett, aveau case mari şi trăsuri elegante, o luau la plimbare cu bărbatul ei, îi invitau la masă şi dădeau recepţii în cinstea lor. Lui Scarlett oamenii aceştia îi plăceau foarte mult – iar pe Rhett lucrul îl amuza.

— Eram sigur că or să-ţi placă, zise el râzând.

— Şi de ce nu? întrebă ea, ca de obicei bănuitoare de câte ori îl vedea râzând.

— Fiindcă sunt cu toţii de calitate proastă, declasaţi şi ticăloşi. Nu sunt decât aventurieri, ori fac parte din aristocraţia carpetbagger-ilor. Şi-au câştigat averile făcând speculă cu alimente, aşa cum a făcut şi scumpul tău soţ, sau încheind contracte dubioase cu statul, sau traficând în diferite feluri suspecte pe care e mai bine să nu le cercetăm.

— Nu te cred. Vrei numai să mă necăjeşti. Sunt oameni cumsecade...

— Oamenii cumsecade din oraş mor de foame, zise Rhett, şi stau în magherniţe, dar îşi păstrează demnitatea. Şi mă îndoiesc că aş fi primit în magherniţele acelea. Vezi, draga mea, în timpul războiului am făcut aici câteva afaceri suspecte, şi oamenii au memorie foarte bună! Ştii, Scarlett, eşti pentru mine un motiv de permanentă încântare, cum reuşeşti să placi oameni pe care n-ar trebui să-i bagi în seamă şi să faci lucruri pe care n-ar trebui să le faci niciodată.

— Dar sunt prietenii tăi!

— Da, dar mie îmi plac ticăloşii! Mi-am petrecut primii ani ai tinereţii jucând cărţi pe un vapor care făcea curse pe Mississippi şi-i înţeleg pe oamenii aceştia. Dar nu sunt orb. Ştiu ce le poate pielea. Pe când tu – şi începu să râdă din nou – n-ai instinctul oamenilor, nu ştii să-i deosebeşti pe cei buni de cei răi. uneori îmi vine să cred că singurele adevărate doamne pe care le-ai cunoscut au fost mama ta şi doamna Melly, dar mi-e teamă că nici una n-a putut avea vreo influenţă asupra ta.

— Melly! Dar e proastă şi nu ştie să se îmbrace, şi n-are pic de personalitate.

— Cruţă-mi o scenă de gelozie, doamnă. Frumuseţea nu face dintr-o femeie o doamnă, şi hainele nici atâta.

— Crezi? Aşteaptă puţin, Rhett Butler, şi am să-ţi arăt. Acum, când am... când avem bani, am de gând să fiu cea mai mare doamnă pe care ai văzut-o vreodată!

— Am să te urmăresc cu interes, zise el.

Ceea ce o pasiona mai mult decât oamenii cu care făcea cunoştinţă erau rochiile pe care i le cumpăra Rhett, alegând el singur culoarea, materialul şi modelul. Acum nu se mai purtau crinolinele, şi moda cea nouă era încântătoare, cu fusta trasă toată spre spate şi încreţită pe o turnură împodobită cu flori, cu funde şi cu valuri de dantelă. Se gândea la crinolinele pudice din timpul războiului şi se simţea puţin jenată de fustele acestea care, fără îndoială, scoteau în relief linia pântecului. Şi ce pălărioare drăguţe se purtau, care nu erau de fapt deloc pălării, doar nişte tichii mici şi turtite puse pe ochi şi încărcate cu flori, fructe, pene jucăuşe şi panglici ce fluturau în bătaia vântului. (Numai dacă Rhett n-ar fi făcut prostia să arunce în foc buclele false pe care le cumpărase pentru a mări cocul, ca al indienelor, care se vedea de sub pălăriuţă!) Şi ce lenjerie delicată, lucrată la mânăstire! Ce frumoasă era! Cămăşuţe de zi şi cămăşi de noapte, jupoane de olandă fină garnisite cu broderii delicate şi cu cerculeţe minuscule. Şi pantofii de satin pe care îi cumpărase Rhett! Aveau tocuri înalte de cel puţin şase centimetri şi catarame de stras strălucitor. Şi ciorapii de mătase – dintr-o duzină de perechi nici una n-avea partea de sus de bumbac! Ce lux!

Scarlett cumpără nenumărate daruri pentru toată familia: un căţeluş St. Bernard, pufos, pentru Wade care întotdeauna îşi dorise unul; o pisicuţă de Angora pentru Beau; o brăţară de mărgean pentru mica Ella; un colier bogat de opale cu pandantiv pentru mătuşa Pitty; operele complete ale lui Shakespeare pentru Melanie şi Ashley; o livrea bogată pentru unchiul Peter, plus un joben cu pană cum poartă vizitii; material de rochii pentru Dilcey şi bucătăreasă, în sfârşit tot felul de cadouri costisitoare pentru cei de la Tara.

— Dar ce i-ai cumpărat lui Mammy? întrebă Rhett examinând darurile împrăştiattepe patul din camera lor de hotel.

— Nimic. A fost prea urâcioasă. De ce să-i duc un cadou, când spune de noi că suntem nişte catâri?

— De ce te superi, drăguţa mea, când ţi se spune adevărul? Trebuie să-i duci şi lui Mammy un cadou. Dacă n-ai face-o, i s-ar sfâşia inima... şi inimi ca a ei sunt prea preţioase ca să le sfâşiem.

— Nu-i duc nimic. Nu merită.

— Atunci, îi cumpăr eu ceva. Îmi aduc aminte că Mammy a mea spunea că, atunci când va merge în cer, ar vrea să aibă un jupon de tafta, care să şadă atât de ţeapăn şi să foşnească atât de tare, încât Dumnezeu să creadă că e făcut din aripi de îngeri. Am să cumpăr tafta roşie şi am să dau să facă un jupon pentru Mammy.

— N-o să-l primească. Mai bine moare decât să poarte ceva de la tine.

— Nici nu mă îndoiesc, dar n-are a face.

Prăvăliile din New Orleans erau aşa de luxoase şi pline de ispite, încât târguielile împreună cu Rhett erau o adevărată aventură pasionantă. Să cinezi cu el era tot atât de pasionant, chiar mai pasionant decât să faci cumpărături, fiindcă ştia ce să comande şi cum trebuiesc pregătite mâncărurile! Vinurile, lichiorurile şi şampania din New Orleans erau nişte experienţe noi şi plăcute pentru Scarlett, care cunoştea numai vinul de casă făcut din mure şi coniacul "pentru leşin" al mătuşii Pitty. Şi ce mâncăruri comanda Rhett! La New Orleans tot ce era mai bun era mâncarea. Amintindu-şi de zilele când murea de foame la Tara şi de lipsurile încă destul de recente, Scarlett simţea că niciodată nu se va putea sătura de mâncărurile acestea scumpe: crevete à la creole, porumbei în sos de vin, pateuri cu stridii şi sos de smântână, ciuperci, momiţe, ficat de curcan, ori peşte la grătar. Pofta ei de mâncare nu pierea niciodată, fiindcă de câte ori îşi amintea de eterna mazăre uscată şi de cartofii care se serveau la Tara, simţea dorinţa să se îndoape cu mâncărurile cele mai suculente.

— Mănânci de parcă fiecare masă ar fi ultima, îi zise Rhett. Nu-ţi curăţa farfuria, Scarlett. Sunt sigur că se mai găseşte mâncare la bucătărie. N-ai decât să ceri chelnerului să-ţi mai aducă. Dacă mai continui să mănânci cu atâta lăcomie, ai să te îngraşi ca femeile din Cuba şi am să divorţez de tine.

Scarlett însă îi scotea limba şi mai comanda o prăjitură de ciocolată.

Ce amuzant era să poţi cheltui câţi bani vrei, să nu-i numeri tot timpul şi să te gândeşti că trebuie să faci economii, ca să plăteşti impozitele sau să cumperi catâri! Ce amuzant să trăieşti printre oameni veseli şi bogaţi şi nu printre săracii demni din Atlanta! Ce plăcere să porţi rochii de brocart mătăsos, care îţi subţiau talia şi-ţi scoteau în evidenţă braţele şi gâtul, şi chiar şi pieptul! Ce plăcere să trezeşti admiraţia bărbaţilor! Ce plăcere să mănânci cât vrei, fără ca nimeni să-ţi spună că nu te porţi ca o femeie de lume! Şi să bei şampanie până te saturi!

Prima oară, Scarlett bău prea mult, şi a doua zi când se trezi avea o durere de cap îngrozitoare şi amintirea neplăcută că se întorsese la hotel cântând în trăsura deschisă: "Frumosul Steag Albastru". Ştia că o doamnă nu trebuie să se îmbete, şi singura femeie beată pe care o văzuse fusese femeia aceea Watling, în ziua când căzuse Atlanta.

Nu-i venea nici să se uite în ochii lui Rhett, atât se simţea de umilită; pe el însă lucrul acesta părea că-l amuză. Tot ce făcea Scarlett părea că-l amuză, socotind-o un fel de pisicuţă jucăuşă şi zburdalnică.

Era o adevărată plăcere să ieşi cu Rhett şi fiindcă era un bărbat atât de bine! Până acuma nu se uitase cu atenţie la el, şi la Atlanta toată lumea era prea preocupată de faptele lui rele ca să se mai gândească la fizicul lui. Aici, însă, la New Orleans, Scarlett vedea cum toate femeile îl urmăresc cu privirea şi cum se emoţionează când le săruta mâna. Dându-şi seama că bărbatul ei plăcea altor femei, care poate o pizmuiau, începu să se simtă mândră de-a se arăta în tovărăşia lui.

"Suntem o pereche frumoasă", îşi zicea ea cu satisfacţie.

Da, aşa cum prevestise Rhett, căsătoria poate fi un lucru plăcut. Şi nu numai plăcut, ci şi instructiv, fiindcă Scarlett învăţa multe lucruri. I se părea ciudat că mai putea învăţa ceva, deoarece crezuse că viaţa nu mai avea nici o taină pentru ea. Se simţea ca un copil pentru care fiecare zi înseamnă o nouă descoperire.

Mai întâi, descoperi că viaţa conjugală cu Rhett era un lucru foarte deosebit de viaţa conjugală cu Charles sau cu Frank. Ei o respectaseră şi se temuseră de mânia ei. Îi cerşiseră favorurile şi ea nu le acordase nimic decât atunci când îi convenea. Rhett însă nu se temea de ea şi nu o respecta prea mult, îşi zicea Scarlett adeseori. Făcea ce voia şi, dacă ei nu-i plăcea, râdea de ea. Nu-l iubea dar, fără îndoială, viaţa cu el era interesantă. Mai pasionant era faptul că, până şi în momentele lui cele mai pătimaşe, care uneori aveau o nuanţă de cruzime sau de veselie ironică, părea întotdeauna stăpân pe sine şi pe emoţiile lui.

"Asta probabil fiindcă, în fond, nu mă iubeşte", se gândea Scarlett, de altfel fără s-o regrete. "Nu mi-ar conveni să-şi piardă capul".

Totuşi, numai ideea că acest lucru ar fi posibil îi trezea curiozitatea şi o tulbura. Crezuse că-l cunoaşte foarte bine. Trăind însă cu Rhett, află despre el o mulţime de lucruri pe care înainte nu le ştiuse. Descoperi că glasul lui se putea face dulce, ca blana unei pisici, şi o clipă mai târziu, când începea să înjure, era numai asprime şi brutalitate. Ştia să povestească cu aparenţă de sinceritate şi admiraţie peripeţii întâmplate în locurile ciudate pe unde umblase – întâmplări de curaj, cinste, virtute şi dragoste; ca imediat după aceea să urmeze poveşti fără perdea, pline de cinism. Scarlett ştia că nici un bărbat n-ar trebui să istorisească asemenea lucruri soţiei sale, dar pe ea o amuzau şi corespundeau unei trăsături ordinare şi grosolane a firii ei. O clipă, putea fi un amant duios şi atent, pentru a se schimba imediat într-un demon enervant, căruia îi plăcea s-o scoată din sărite ca să-i umărească apoi cu plăcere manifestările nestăpânite ale temperamentului ei. Scarlett află că trebuie să se ferească de complimentele lui cu două tăişuri şi de expresiile lui afectuoase. De fapt, în cele două săptămâni petrecute la New Orleans, aflase totul despre el, afară de ceea ce era în realitate.

uneori, dimineţa, nu lăsa servitoarea să intre şi îi aducea singur tava cu micul dejun, dându-i să mănânce ca unui copil. Sau îi lua peria din mână şi îi peria părul lung şi negru până începea să trosnească şi să pârâie. Alteori, o trezea brutal dintr-un somn adânc, smulgând aşternutul de pe ea şi îi gâdila picioarele goale. uneori, asculta cu interes şi atenţie amănuntele pe care i le povestea Scarlett în privinţa afacerilor ei, dând din cap în semn de aprobare când se arăta deşteaptă; alteori, spunea că operaţiile ei financiare nu sunt decât hoţii la drumul mare, ticăloşii şi escrocherii. Când o ducea la teatru, o enerva şoptindu-i întruna la ureche că probabil lui Dumnezeu nu-i plăceau distracţiile de felul acesta, iar când o ducea la biserică, îi debita cu glas scăzut tot felul de obscenităţi, ca pe urmă să-i reproşeze că râde de ele. O încuraja să spună tot ce-i trecea prin minte, să fie îndrăzneaţă şi obraznică. De la el deprinse ea obiceiul de a întrebuinţa cuvinte usturătoare, fraze ironice şi se învăţă să folosească acest nou mod de a domina oamenii. Scarlett însă nu avea nici simţul umorului care mai îmblânzea ironia lui, nici surâsul cu care parcă îşi bătea joc de sine însuşi, chiar când îi ironiza pe alţii.

Rhett o făcea să se joace, pe ea care aproape uitase ce e joaca. Viaţa fusese ani de zile atât de serioasă şi de grea. El ştia să se joace, şi elanul lui o antrena şi pe ea. Însă nu se juca aşa cum se joacă copiii, ci ca un bărbat, şi asta ea nu o putea uita, orice ar fi făcut. Nu se putea uita la el de la înălţimea superiorităţii ei de femeie, surâzând cum fac întotdeauna femeile când văd cum se distrează bărbaţii care rămân cu suflet de copil.

Asta o cam plictisea de câte ori îşi aducea aminte. Ce plăcut ar fi să se simtă superioară lui Rhett! De toţi ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoscuse putuse scăpa zicând pe jumătate dispreţuitoare "Ce copil!" Tatăl ei, gemenii Tarleton cu obiceiul lor de a tachina şi a păcăli lumea, băieţii Fontaine cu furiile lor copilăreşti, Charles, Frank, toţi cei ce-i făcuseră curte în timpul războiului – toţi, în afară de Ashley. Numai pe Ashley şi pe Rhett nu-i putea înţelege, scăpau de sub puterea ei, fiindcă amândoi erau bărbaţi în toată puterea cuvântului, fără cea mai mică urmă de copilărie.

Nu-l înţelegea pe Rhett şi nici nu-şi dădea osteneala să-l înţeleagă, deşi din când în când era nedumerită de unele trăsături ale lui. De pildă, felul cum o privea uneori, când credea că ea nu-l vede. Când se întorcea brusc, îl surprindea observând-o, şi ochii lui aveau o privire pătimaşă şi îngrijorată, ca şi cum ar fi aşteptat ceva.

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă ea într-o zi, enervată. Parcă eşti o pisică la pândă în faţa găurii unui şoarece.

Rhett îşi schimba însă imediat expresia şi începea să râdă. Scarlett uită repede şi nu-şi mai bătu capul cu asta sau cu tot ce-l privea pe Rhett. De altfel, era greu să ajungi să-l înţelegi, şi viaţa cu el era foarte plăcută... afară de momentele în care se gândea la Ashley.

Era prea ocupată cu Rhett în timpul zilei ca să se gândească la Ashley. Noaptea însă, când era obosită de atâta dans şi când capul i se învârtea de prea multă şampanie, gândul îi zbura la el. Adeseori, când se odihnea aproape adormită în braţele lui Rhett şi luna scălda patul în lumina-i pală, se gândea cât de perfectă ar fi viaţa dacă ar ţine-o Ashley atât de strâns în braţe, dacă Ashley şi-ar îngropa capul în părul ei negru şi şi l-ar încolăci în jurul gâtului său.

Într-o noapte, pe când îi treceau prin minte asemenea gânduri, oftă şi-şi întoarse faţa spre fereastră; după o clipă simţi că braţul voinic de sub capul ei se întăreşte ca fierul, iar glasul lui Rhett se auzi în tăcerea camerei:

— Blestemat să-ţi fie pe veci sufletul tău de femeie mincinoasă!

Apoi se sculă, se îmbrăcă şi părăsi odaia fără să răspundă protestelor şi întrebărilor ei mirate. Se întoarse a doua zi dimineaţa, tocmai când Scarlett îşi lua dejunul. Era beat, cu părul ciufulit, şi în cea mai rea dispoziţie, nu ceru scuze şi nici nu explică unde fusese.

Scarlett nu-l întrebă nimic; rămase rece, aşa cum se cuvenea să fie o soţie jignită. Când sfârşi de mâncat, se îmbrăcă sub privirile ochilor lui injectaţi şi ieşi să facă târguieli. La întoarcere, Rhett nu mai era acolo şi nu-l revăzu decât seara, la cină.

Masa avu loc în tăcere. Scarlett se silea din răsputeri să fie calmă, fiindcă era ultima ei seară la New Orleans şi voia să savureze din plin langusta ce-i fusese servită, dar privirile lui o jenau. Totuşi, mâncă bine şi bău multă şampanie. Poate că această combinaţie de langustă şi şampanie îi provocă iarăşi în noaptea aceea vechiul coşmar. Se trezi brusc, acoperită de o sudoare rece, scuturată de hohote de plâns. Visase că era din nou la Tara şi Tara era pustie, mama ei murise şi odată cu ea toată tăria şi înţelepciunea lumii. Nu mai avea pe nimeni, pe nimeni în care să se încreadă. O urmărea ceva îngrozitor şi ea fugea întruna şi inima parcă îi plesnea în piept; fugea într-o ceaţă deasă şi moale, plângea şi bâjbâia căutând un adăpost, un loc sigur, care se afla undeva în ceaţa dimprejurul ei.