Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude
Ritualurile tradiţionale în satele- Hăşdate şi Vălişoara
Yüklə 0,79 Mb.
|
Ritualurile tradiţionale în satele- Hăşdate şi VălişoaraIon CUCEU – profesor universitar dr., Catedra de Studii Europene, Institutul de Etnologie Europeană, Universitatea „Babeş–Bolyai”; director la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” a Academiei Române, Cluj-Napoca Cercetările monografice microzonale şi locale sunt menite să dezvăluie nu numai stadii de evoluţie a ritualurilor tradiţionale, ci şi modalităţile de diversificare, de difuziune în spaţiu a valorilor patrimoniale, relaţiile acestora cu structurile sociale, cu evoluţia vieţii religioase săteşti, cu fenomene de ruptură în această evoluţie, cum a fost, de pildă, interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma în 1948, şi ieşirea acesteia din clandestinitate după 1990, procesul de activare a cultelor neoprotestante din perioada comunistă. Diferenţierile de structurare a ritualurilor şi elementele de diversificare repertorială se datorează mai multor factori, pe care-i vom analiza în lucrarea noastră, dintre care unii au fost remarcaţi cu aplomb în Încercare de sinteză, prin care marele etnolog Ovidiu Bârlea îşi încheia marea sa lucrare Folclorul românesc în 1983 (Bârlea, 1981, 1983), alţii pot fi deduşi printr-o adâncire a experienţelor de cercetare ale unor reprezentanţi ai Şcolii etnologice clujene (Vâlsan, 2001; Muşlea, 2004), ale altor etnologi (Ştefănucă, 2005) şi folclorişti (Cocişiu, 1991–1993). În marea arie etnoculturală a Transilvaniei istorice s-a constatat o fărâmiţare excesivă atât în privinţa graiurilor, cât şi a fenomenelor de cultură tradiţională românească, inclusiv a ritualurilor populare, în special a celor nupţiale şi funerare. S-a demonstrat însă că tocmai „fărâmiţarea accentuată înseamnă, în genere, vechime considerabilă”, înrădăcinarea adâncă în tradiţii culturale puternice, viguroase, forţă de remananţă spirituală, ceea ce face ca în întregul ei marea provincie să apară, atât pentru cultura populară românească, cât şi pentru cea maghiară ca „o bază de formare a plămadei etnice şi, în consecinţă, o vatră culturală funciară din ai cărei muguri au lăstărit celelalte” provincii (Bârlea, 1983: 438). În studiul nostru vom insista asupra acestei idei, de o vechime considerabilă, ce poate fi urmărită de la cronicari şi de la Cantemir, trecând prin fundamentările corifeilor Şcolii ardelene, prin scrierile urmaşilor acestora de la Blaj şi Cluj, până la ctitorii interbelici ai Şcolii etnologice clujene: George Vâlsan, Romulus Vuia şi Ion Muşlea. Vom arăta, în continuare, cum relieful fizico-geografic atât de frământat al Transilvaniei a putut contribui, în timp, la adâncirea diferenţierilor etnoculturale dintre zone şi microzone, dintre acele „ţări mai mici”, de care este prea plin Ardealul, întrucât cu excepţia cursurilor de apă mai mari (Oltul, Mureşul, Someşul) şi a căilor de comunicaţie târzii n-au acţionat factori externi de omogenizare etnoculturală mai pronunţată. Remarcăm, de asemenea, interesul manifest al etnologilor, lingviştilor şi istoricilor de artă maghiari şi români pentru zona învecinată a Unghiului Călatei sau Huedinului, precum şi târziile schiţe monografice datorate iniţiativei etnomuzicologilor Traian Mârza, Ileana Szenik şi Zamfir Dejeu, lucrarea acestuia din urmă aducând şi texte şi melodii din cele două sate româneşti incluse în proiectul nostru de cercetare. Bazându-ne pe Chestionarele Muşlea, publicate în volumul Arhiva de Folclor a Academiei Române, la care am adăugat ghidaje de interviu nestructurat, documente rezultând din observaţia participativă, naraţiuni de viaţă, fotografii, videofilmări etnografice, vom putea reconstitui secvenţial ritualurile de nuntă şi de înmormântare, aşa cum se desfăşoară astăzi, le vom putea încadra în contextele etnografice mai largi, pentru a arunca o lumină asupra a ceea ce s-a petrecut în mentalitarul şi imaginarul colectiv în anii de comunism şi în postcomunism. Ritualul nupţial în satele Hăşdate şi Vălişoara este de o mare bogăţie şi varietate, încât fiecare moment ceremonial, fiecare rit propriu-zis, fiecare secvenţă, toate sunt punctate de texte şi melodii rituale, de oraţii sau strigături cu funţie ceremonială. Analiza acestora în corelaţie cu planul propriu-zis al desfăşurării riturilor dezvăluie o retragere a vechilor motive de cântec ritual în repertoriile de oraţii sau strigături ceremoniale, cum sunt cele prilejuite de momentul despărţirii miresei de casa părinţilor săi: Ie-ţi, mireasă, ziua bună, Mândru plâng ochii miresii, Aici şede mireasa, La stâlpuţu porţii, iar oraţiile străvechi de colăcărie se prezintă ca o succesiune de probe rituale la care este supusă „oastea mirelui”, ascensiunea cea mai importantă în ultimele decenii având-o şi aici succesiunea de chiuituri la găină, cu notele spectacular-deritualizate cunoscute de pretutindeni. Moartea şi înmormântarea au păstrat şi în satele cercetate cele mai numeroase şi mai vechi practici magico-religioase, ivite dintr-un strat de credinţe şi reprezentări ancestrale pe care le putem dezvălui prin adâncirea intervievării în baza chestionarelor Muşlea şi Brăiloiu şi prin alte tehnici cantitativiste prin care ajungem la o filosofie populară asupra marii treceri. Am urmat aici, în multe privinţe, şi modelul mai nou de interpretare oferit de profesorul Ion H. Ciubotaru în sinteza sa asupra ritualurilor funerare în Moldova (Ciubotaru, 2003). Am sondat, şi aici, la adâncime, imensul repertoriu local de bocete, cu încărcăturile de funcţionalitate păstrate de fiecare motiv, încât în studiul nostru final vom putea dovedi, şi pentru această microzonă etnografică, existenţa unor mecanisme mnemotice prin care bocitoarele îşi selectează din repertoriile locale formulele standard, ce reflectă raporturile interpretelor cu cei dispăruţi, pe baza străvechii credinţe în şansa unui „dialog” peste frontiere dintre cele două lumi. Bocitul ca fenomen etnocultural a fost investigat prin mijloacele noilor etnografii europene, dar şi în cea mai bună tradiţie ştiinţifică şi în spiritul metodologiilor elaborate de C. Brăiloiu şi Ion Muşlea, cu observarea stingerii treptate a practicării lui. În textele rituale prelevate pe teren descoperim un univers mitico-religios aproape tot atât de bogat în imagini ca acela din cântecele rituale funebre din Bihor, Hunedoara sau Mehedinţi, precum şi reflexe ale practicilor de pomenire, alături, desigur, de evocări improvizatorice ale unor decese accidentale, provocate de mijloacele tehnice ale modernizării satului sub comunism:
Aşa cum am arătat şi altă dată (Cuceu, 2006), şi în satele cercetate perioada maximei înfloriri rituale şi repertoriale s-a încheiat la cel de-al doilea război mondial, dar îngustarea repertoriilor locale ale cetelor este mult mai veche şi se datorează influenţei mai puternice a greco-catolicismului dominant în tot Nord-Vestul României, care a promovat de sus texte de factură religioasă nouă, ce au înlocuit multe din vechile colinde inspirate din literatura populară apocrifă şi cele cu tematică agrar-pastorală „profană”. Am investigat, de asemenea, ritualurile agrar-pastorale legate de sărbătoarea vechiului Sângeorz, cu sistemul autonom de credinţe şi reprezentări mitice din sfera apărării şi conservării manei, după modelul impus de un strălucit reprezentant al Şcolii etnologice clujene, profesorul Gheorghe Pavelescu, pentru zona estică a Munţilor Apuseni (Pavelescu, 1945), ne-am ocupat de practicile legate de seceriş şi de formele primitive de cunună a secerii, de sărbătorile de vară şi de toamnă. Aspectele privind pierderile de funcţii, deritualizarea, diminuarea practicării sau chiar dispariţia unor practici etc. trebuie inventariate şi scrutate cu mijloacele oferite de sociologia culturii tradiţionale şi de antropologie, prin urmărirea reflexelor în narativitatea cotidiană, în biografiile informatorilor, prin înregistrări de memorate şi fabulate, aşa cum am procedat în cercetarea de la Gârbou-Sălaj (Cuceu, 1969–1971) şi în Monografia zonei Meseş-Plopiş (Taloş – Cuceu – Florea mss.), în spiritul îndrumărilor metodologice fixate de Ion Muşlea pentru Monografiile Arhivei de Folclor sau Cercetările etnologice zonale. Dar studiul nostru final va aborda şi o seamă de probleme directe de metodă şi tehnică de lucru pe teren, urmând să ne preocupe mai ales:
Studenţii masteratului Studii Multiculturale şi doctoranzii Şcolii „Paradigma Europeană” au putut beneficia de lecţiile aplicate de etnometodologie în cadrul acestui contract de cercetare al Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Bibliografie BÂRLEA, Ovidiu 1981, 1983 Folclorul românesc I–II. Minerva, Bucureşti CIUBOTARU, Ion H. 2003 Marea trecere. Grai şi Suflet, Bucureşti COCIŞIU, Ilarion 1991–1993 Despre dialectul muzical ardelean. Anuarul de Folclor XV–XVII. 80. CUCEU, Ion 1969–1971 Obiceiuri şi credinţe în legătură cu ocupaţiile tradiţionale la Gârbou –Sălaj, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 435–456. 2006 Prefaţă. In: Marius Dan DRĂGOI: Ler, Sfântă Mărie. Cluj-Napoca MUŞLEA, Ion 2004 Cercetări etnologice zonale, EFES, Cluj 2005 Ion Muşlea, Arhiva de Folclor a Academiei Române, EFES, Cluj-Napoca PAVELESCU, Gh. 1944 Mana în folclorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului. Krafft and Drotleff, Sibiu 1945 Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni. Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti ŞTEFĂNUCĂ, Petre 2005 Cercetări etnologice în Basarabia. EFES, Cluj-Napoca TALOŞ, Ion – CUCEU, Ion – FLOREA, Virgil f. a. Monografia zonei Meseş-Plopiş. Mss. VÂLSAN, George 2001 Studii etnografice, antropogeografice şi geopolitice. EFES, Cluj-Napoca Yüklə 0,79 Mb. Dostları ilə paylaş:
|