Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude
Cercetarea folclorului muzical în satele Hăşdate, Săvădisla, Vlaha şi Vălişoara
Yüklə 0,79 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Bibliografie
Cercetarea folclorului muzical în satele Hăşdate, Săvădisla, Vlaha şi VălişoaraMircea CÎMPEANU – etnomuzicolog, dr., Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare Cluj În urma parcurgerii celor patru localităţi propuse pentru cercetare în cadrul proiectului amintit mai sus, am consemnat în domeniul folclorului muzical tradiţional următoarea stare de fapt: a) Există încă pe aceste locuri, cu preponderenţă în satul Hăşdate, dată fiind şi izolarea lui, un bogat repertoriu muzical cunoscut şi reprodus nouă de bătrânii satului, buni păstrători peste timp ai valorilor arhaice. b) Repertoriul este însă inactiv, deoarece în prezent nu mai există ocazii de prezentare a lui şi, în paralel, nu am identificat nici o preocupare de preluare a lui din partea tinerilor, în majoritatea lor plecaţi din localitate; acest fapt va duce treptat la abandonarea lui parţială sau totală. Culegerile efectuate cu prilejul acestei cercetări vor avea un important rol de conservare în timp a cântecelor satului, o parte dintre ele consemnate şi în alte culegeri, în alt timp fizic şi de la alţi informatori, cu bucuria sau tristeţea ce ele o exprimă, cu dragostea şi sentimentele plăcute ce le oferă ele astăzi, spre imensa satisfacţie sufletească a celor ce le vor parcurge în viitor. Cântecul trăieşte deci prin puţinii lui reprezentanţi, în general, oameni în vârstă, cu posibilităţi reduse de interpretare. Consemnăm aici efortul extraordinar a doi interpreţi din sate diferite, de vârste foarte înaintate (79 şi 88 de ani), ce au dorit cu toată fiinţa lor să ne lase cântecele pe care le-au învăţat la rândul lor de la strămoşi. Au înţeles importanţa culegerilor noastre, au stăruit trecând peste boală şi neputinţă şi, în final, au reuşit. Din categoriile muzical-folclorice întâlnite pe parcursul acestei cercetări, amintim:
Cântecele satului nu se mai cântă acum ca altădată, când era o fală să horeşti fain (Benţa Victor, 83 ani, Hăşdate). În sat, tot timpul era veselie, chiar dacă la ţară erau greutăţi. Se cânta la joc, la împreunat, la coarnele plugului, cântece de dragoste de viaţă, de oameni, de voie bună şi de înmormântare. Sărbătorile se ţineau la noi în sat cu sfinţenie. Ele erau întotdeauna petrecute cu joc şi cu muzicanţi în mijlocul satului şi pentru cât era de frumos, veneau şi lătureni din satele învecinate. (Aurel Hodrea, 79 ani, Vălişoara) Muzicanţii trăiau şi munceau în sat, în mijlocul comunităţii, bucurându-se de o apreciere deosebită din partea localnicilor. O perioadă lungă de timp, la Hăşdate a cântat la vioară (teceră) muzicantul Valer Ignat, în prezent strămutat la Muntele Rece, pe care însă, l-am readus în sat cu ocazia jocului organizat de Sf. Ilie (20 iulie 2008). Pe timpuri, el era ajutat de fratele său, Victor Ignat, care hârcâiè pe contră. La Vălişoara au cântat badea Iuăn şi badea Ilie (primă şi contră). La Săvădisla, primaşii s-au întrecut unii pe alţii: Bázsa Mihály – vioară, Gebe Ferenc – vioară, Laczi István – vioară, Tamás Mihály – gordon. Împreună sau separat, aceşti hegheduşi (hegedű – vioară, lb. maghiară), se înţelegeau între ei care-i primaşul şi care dintre ei contrăleşte. Evident, schimbau frecvent aceste roluri, fiindcă vioara primea frecvent rolul de instrument acompaniator. Din situaţia prezentată reiese clar care sunt instrumentele muzicale ce interpretau muzica la joc. Vioara, în denumire locală teceră, este instrumentul conducător în cadrul formaţiei, local instrumentistul fiind numit primaş. În general, dacă o formaţie conţine în componenţă o vioară, aceasta va fi desemnată, oarecum de la sine, instrument conducător, chiar dacă sonoritatea ei este uneori depăşită de aceea a altor instrumente. Ea execută partea solistică, cântând linia principală cu diferite ornamentaţii stilistice şi multiple variaţii melodice, instrumentistul dovedind o tehnică dobândită deosebită. Teceraşul trebuie să dovedească cunoaşterea unui repertoriu muzical apreciabil şi, în consecinţă, el este cel care schimbă melodiile în cadrul jocului şi totodată hotăreşte ce curs îi va da acestuia. Vioara îndeplineşte rolul cel mai greu din cadrul formaţiei, solicitând executantul intens, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic.
Ea asigură acompaniamentul, cântând simultan pe două coarde (cvinte şi terţe); poate deveni oricînd instrument solistic, prin preluarea melodiei de la primaş. „Secundul” execută acordurile de acompaniament ale melodiei cu oarecare uşurinţă, datorită acordajului specific al instrumentului, utilizând în mare măsură o digitaţie simplă, ce poate fi schimbată cu repeziciune, chiar şi pentru cele mai complicate prinsori (acorduri).
Dotat, în multe cazuri, doar cu două coarde confecţionate din maţe de oaie răsucite, contrabasul emite sunete grave, puternice, pline de armonice şi datorită acestui fapt se aude cu prioritate în cadrul compartimentului instrumentelor armonice. Succesiunea acordurilor avea în vedere doar armonia tonicii, a dominantei şi mai rar pe cea a subdominantei. Marcarea timpilor principali ai măsurii face ca acest instrument să primească un rol destul de important în acompaniamentul melodiilor de joc. Toate armonizările populare întrebuinţate de formaţiile rurale, indiferent de instrumentul folosit, se concretizează în formule ritmico-armonice pe care instrumentiştii le mânuiesc destul de liber. În succesiunea acordurilor nu se respectă regulile înlănţuirilor tonal-funcţionale; în practica populară acordurile se deplasează urmărind punctele principale ale liniei melodice. Înlănţuirea tonal-funcţională se aplică rareori, cu prioritate la sfârşitul melodiei, în cadrul armonizării treptelor dominantă–tonică cu acorduri ce solicită stabilitate armonică. Înlănţuirile armonice se fac foarte des între acorduri ale căror fundamentale sunt în relaţie de cvintă în relaţia armonică a treptelor I–V, V–I, cu cadenţă finală pe treapta I sau a II-a a modului. La melodiile mai lente se foloseşte în general o armonizare mai bogată în acorduri, pe când la melodiile mai repezi acompaniamentul devine unul schematic. Deşi armonizările mai noi conţin foarte multe relaţii tonal-funcţionale, nu putem însă vorbi despre o acompaniere conştientă; armonizările sunt instinctive, instrumentiştii fiind conduşi doar de auzul muzical. De multe ori, instrumentiştii compartimentului armonic nu cunosc denumirea acordurilor, ci numai le aplică. Vor urmări, desigur, şabloane armonice învăţate de la predece-sorii lor, pe care ştiu că trebuie să le respecte întocmai. Pe lângă aceste instrumente analizate oarecum în detaliu, păstorii turmelor (păcurarii) purtau mereu cu ei nelipsitul fluier, la care, din păcate, în prezent localnicii nu mai cântă. Jocul cu muzicanţi se desfăşura în toate duminicile şi la toate sărbătorile religioase de peste an. Manifestarea avea loc într-un loc deschis, de regulă în mijlocul satului sau, în caz de ploaie, într-o şură mai mare (Vasile Bodea, 56 ani, Hăşdate). Flăcăul organizator, tizeşul, angaja muzicanţii pentru întregul an. Pentru a fi inclusă în rândurile celor ce jucau, …o fată trebuia să plătească pentru muzicant 15 lei şi o jumătate de litără de grâu (Boita Maria, 70 ani, Hăşdate). Jocul se împărţea pe două categorii distincte: jocul mic, unde participau tinerii adolescenţi de la 14 la 18 ani şi jocul mare, categoria oamenilor maturi, joc care ţinea uneori până târziu, în noapte. Pentru a trece de la categoria mică la cea mare, o fată trebuia să fie dusă de către un fecior din categoria jocului mare şi jucată sub steag, în văzul şi spre „aprobarea” celor prezenţi, ca o trecere printr-un aşa-zis examen al comunităţii, dacă fata ştie să joace ori ba. Deşi jocul mic se desfăşura concomitent cu jocul mare, nu exista nu exista nici un alt fel de amestec între dansatori. Din punct de vedere al tipologiei coregrafice, jocul de la Hăşdate este compus din: Românească, Mureşană, Ceardaş sau Ungureşte, Fecioreasca (Vasile Bodea, 56 ani, Hăşdate, director de şcoală). Româneasca este un joc de perechi, lent, maiestuos, cu mişcări foarte distinse, cu balansări şi întoarceri pe sub mână şi cu ponturi executate de bărbaţi cu multă dibăcie. Pasul de bază se desfăşoară pe ritmul unui spondeu + anapest (măsura de 4/4). Jocul evoluează liber, în ritmul melodiei, fără să ţină seama de alcătuirea frazală. Mureşana este denumirea improprie a jocului Învârtita rară. Este o învârtită mai vioaie, a cărui pas de bază este cu piedică şi aparţine ritmului asimetric. Ţigăneşte (Ungureşte) este denumirea improprie a jocului Învârtita deasă. Ritmul acestei învârtite este binar. Învârtitul fetei pe sub mână se termină, de obicei, la sfârşit de frază muzicală, cu ponturile feciorilor. Melodiile de ţigănească aparţin sistemului distributiv-divizionar, stilul de acompaniament fiind du-va şi mai nou, es-tam. Fecioreasca este un joc bărbătesc, la origine solistic dar şi de grup. Deosebit de aspru şi dinamic, el se caracterizează prin figuri complexe, numite ponturi, cu salturi şi mişcări largi, împletite cu bătăi ale mâinilor pe diferite segmente ale picioarelor (cf. Dejeu, 1983: 44–46). Jocul duminical s-a stricat, tradiţia lui a dispărut după anii ’70 (Vasile Bodea, 56 ani, Hăşdate). Muzicanţii au părăsit şi ei formula tradiţională a celor trei instrumente din lemn, introducând instrumente noi, precum acordeonul, taragotul şi orga electronică. Timbrul lor sonor nu mai seamănă cu cel al instrumentelor de altădată. Mai demult, toate activităţile economice ale satului erau însoţite de muzică: şezătoarea, claca, seceratul, culesul, desfăcatul, împreunatul oilor. Cum multe dintre aceste activităţi au dispărut, muzica cu aceste prilejuri nu a mai fost nici ea necesară. Un eveniment al satului în care muzica era nelipsită era nunta, care se desfăşura după un ritual prestabilit: peţitul, cerutul fetei, strigarea în biserică, pregătirile în săptămâna nunţii, dusul lăzii miresei (joia, pe întunecat), împodobirea casei şi a curţii unde avea loc nunta. Sâmbătă seara se ţinea jocul tinerilor. Duminica, însoţiţi de muzică, nuntaşii plecau de la mire la nănaşi şi apoi după mireasă, pentru a-i însoţi la biserică. Pe drum, descântau şi se înmulţeau de pe la toate porţile, alăturându-se alaiului. Fiecare aducea la nuntă câte un colac de formă rotundă, cu gaură în mijloc, ce se tăia la masă. Toţi chemaţii beau jinars dintr-o ploscă şi-şi aduceau de acasă o sticlă mai mică sau mai mare pentru a-i servi pe ceilalţi. Femeile împărţeau, la rândul lor, turta. Între mese era mereu joc, dintre ele distingându-se unul ceremonial: jocul miresei, în cadrul căruia, pentru scurt timp, fiecare putea juca mireasa, punând bani într-un blid şi comandând muzicanţilor ce să cânte. Unul dintre obiceiurile de peste an ce s-au păstrat mai mult timp în zonă este colindatul. Mersul prin sat în Ajunul Crăciunului, pentru a bate la fiecare poartă şi a vesti Naşterea Domnului, a menţinut într-un repertoriu latent o deosebit de interesantă colecţie de colinde zonale specifice, unele dintre ele foarte vechi. Am consemnat cu bucurie câteva piese rare în lucrarea de faţă. Pericolul marginalizării acestor colinde îşi face treptat apariţia, prin acceptarea şi chiar favorizarea unor alt fel de cântece religioase de Crăciun, precum şi a celor de tip priceasnă, de către însăşi biserica satului şi noile religii apărute de curând, care, în ultimul timp, au indus o nouă viziune asupra sărbătorilor, în detrimentul tradiţiei populare. Din această cauză, aria colindelor cu texte laice precreştine, de o deosebită valoare folclorică, s-a restrâns şi tot din acelaşi motiv se pare că a fost înlăturat din repertoriul comunităţii bocetul de înmormântare, nu cu mult timp în urmă considerat ca fiind un gest necesar şi totodată obligatoriu, de adâncă compasiune, pentru cel dispărut din familie. Dintre cântecele bisericeşti vechi, ţin foarte mult la o cântare pe nume Heruvicul, care nu se mai cântă nicăieri şi pe care consider că am păstrat-o eu (Aurel Hodrea, 79, Vălişoara). Un fapt apreciabil în comuna Săvădisla este acela că, în mod organizat, tinerii învaţă dansurile populare maghiare sub îndrumarea unui instructor de dansuri. Ei îşi prezintă periodic, cu diferite ocazii, tot ceea ce au învăţat, conservând cu acest prilej şi costumele populare tradiţionale autentice moştenite. Satul Vlaha nu are decât cântăreţi în corul bisericii. Cântecul tradiţional s-a stins aici, majoritatea celor înzestraţi cu voce înscriindu-se în rândurile celor care cântă în cor. Dintre localităţile cercetate, satul cel mai bogat în tradiţii este satul Hăşdate, considerat de noi ca cel mai bun păstrător al patrimoniului imaterial moştenit de la înaintaşi. În concluzie, luând în considerare mai mulţi termeni, printre care cel al migraţiei tinerilor către oraş şi străinătate, cel al îmbătrânirii populaţiei rămase şi al dispariţiei naturale a unor localnici, cel al contaminării şi poluării realizate de instituţiile mass-media ce transmit producţii muzicale comerciale de slabă calitate, cel al pierderii obiectivelor de tip economic ale satului, care aduceau odată cu ele de fiecare dată muzica şi dansul şi cel de ultimă oră, începerea construcţiei autostrăzii „Transilvania” pe traseul satelor cercetate, putem spune că în această subzonă folclorică, fără să prognozăm pentru cât timp încă, folclorul muzical se manifestă, chiar dacă în prezent doar ocazional; aceste manifestări spontane denotă faptul că oamenii nu au uitat încă vechile lor obiceiuri, pe care le păstrează în sufletele lor curate de oameni simpli, consfinţind existenţa pe aceste locuri a unei tradiţii muzicale continue. Din cele 40 de pagini de transcrieri muzicale, imposibil de publicat în acest context, redăm aici un singur exemplu, pentru a ilustra parte din repertoriul caracteristic satului Vălişoara.
Mai bine m-ai fi pierdut Apă rece să mă spele. Apă rece din izvor Ca să-mi mai treacă de dor Apă rece de pă luncă Cine-şi ia dor, să-l alungă. Mândra să-mi vină pă cale Ca să ia apă din vale Când să-şi umple doniţa Dor să-i rupă inima. Să vină sara pă lună Să-mpletim doru’ cunună Să vină sara pă stele Pă valea cu ptietricele. Bibliografie DEJEU, Zamfir 1983 Folclor muzical din zona Hăşdate – Turda, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de Masă, Cluj-Napoca, 44–46. Yüklə 0,79 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
