Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Cercetări etnocoreologice în satul Hăşdate

Silvestru Petac – muzeograf drd., Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Componentă importantă a culturii locale, dansul tradiţional din satul Hăşdate nu a fost studiat ştiinţific până acum decât tangenţial² şi, ca atare, fără rezultate relevante, care să constituie un reper pentru noi.

În cercetarea culturii coregrafice specifice satului Hăşdate am urmărit, în principal, următoarele aspecte:

• 
  rolul şi funcţionarea jocului, înţeles aici ca eveniment coregrafic, în cadrul comunităţii;
  
• 
  repertoriul coregrafic şi aspectele legate de estetica dansului;
  
• 
  statutul jucăuşului în sat;
  
• 
  relaţia dintre muzicantul satului şi jucăuşii din Hăşdate;
  
• 
  procesul de transmitere a dansului;
  
• 
  dansul ca instrument al politicii culturale în perioada comunistă.
  

Metodologia cercetării etnocoreologice a avut ca punct central reconstituirea. Am căutat să înţelegem dinamica proceselor în interiorul cărora se află dansul tradiţional, încercând, astfel, să acoperim (cu precădere prin interviuri) o perioadă care să coboare cât mai mult spre începutul secolului al XX-lea. Evaluând rezultatele cercetării, putem desprinde acum, credem noi, o imagine relevantă pentru evoluţia culturii coregrafice şi muzicale în satul cercetat.

Trebuie să remarcăm aici că metoda reconstituirii se pliază pe profilul proiectului de cercetare în care am fost angrenaţi. Ca atare, datele acumulate cu privire la cultura coregrafică şi muzicală³ a satului Hăşdate nu pot decât să întregească perspectiva mai largă asupra culturii şi civilizaţiei locului, contribuind astfel la observarea calitativă a transformărilor prin care satul românesc (în acest caz, necolectivizat) a trecut în ultima sută de ani.

Reconstituirea a fost făcută în principal pe două căi. Prima a fost cea a interviurilor structurate mai mult sau mai puţin. Am urmărit în special locul şi importanţa pe care evenimentul coregrafic îl avea în viaţa satului, importanţa pe care oamenii locului o acordă dansului în viaţa lor, statutul avut de cei mai buni jucăuşi, statutul muzicantului din sat şi relaţiile pe care acesta le avea cu cei care beneficiau de pe urma talentului său. Jocul mic şi conjuncturile în care dansul se transmite din generaţie în generaţie au constituit alte două puncte de interes în intreviurile avute.

Cea de-a doua cale a necesitat însă un efort mai consistent, pentru că a presupus mobilizarea unui număr important de localnici şi de cercetători.⁴ S-a reuşit în bună măsură să se reconstituie astfel repertoriul coregrafic specific.

Alături de aceste două căi de cercetare, observaţiile făcute de-a lungul întregii perioade de cercetare reuşesc să întregească profilul personalităţilor celor mai buni jucăuşi ai satului, să pună în evidenţă relaţiile dintre ei şi mai ales să puncteze importanţa dansului ca formă de manifestare individuală şi colectivă.

Evenimentul coregrafic cel mai important în Hăşdate până prin cel de-al optulea deceniu al secolului trecut a fost jocul duminical. Acesta se ţinea în centrul satului, în apropiere de Valea Hăşdăţii şi de birtul satului. În zilele din afara posturilor creştineşti de peste an, jocul satului coagula întreaga comunitate, o aducea în acelaşi spaţiu şi mai ales constituia un reper temporal pentru o săptămână plină de efortul cotidian. Cele câteva ore de joc erau aşteptate cu mare nerăbdare de majoritatea comunităţii şi în special de către tinerii necăsătoriţi. Evenimentul constituia o adevărată scenă în care se puteau observa, intui, comenta relaţiile dintre aceştia. Din acest punct de vedere, putem spune că jocul satului, ca eveniment al întregii comunităţi, funcţiona ca o instituţie informală. În interiorul acestui cadru se manifesta întregul corolar de sentimente umane, se manifesta întreaga paletă a relaţiilor sociale (simpatii, antipatii, prietenii, iubiri etc).

Jocul duminical era nu doar un eveniment în care se proba statutul pe care un membru îl avea în comunitate, ci era unul dintre acele evenimente în care acest statut se construia, se consolida sau se diminua. Jocul înainte era una dintre formele de manifestare a statutului pe care feciorul de însurat sau fata de măritat îl aveau. Din acest punct de vedere, locul pe care un fecior îl avea în formaţia de joc care era constituită la Româneşte, primul joc din ciclul de trei jocuri specific locului, îşi avea o foarte mare importanţă. A duce jocul înainte, adică a deschide jocul, era un factor ce contribuia la prestigiul feciorului respectiv. Din această postură, feciorul era cel care avea dreptul de a alege primul partenera de dans, acordarea statutului de parteneră pentru acest prim joc era o considerată o cinste deosebită, apreciată ca atare de membrii comunităţii din Hăşdate. Ca atare, această primă poziţie în joc era râvnită nu doar de feciori, ci şi de fetele de măritat. Doar ei erau cei care deschideau dansul, tinerilor căsătoriţi şi celorlalte perechi fiindu-le îngăduită prezenţa în masa de dansatori.

Fetele de măritat mai dispuneau şi de o altă formă culturală prin care îşi puteau controla şi afirma statutul: jocul de cină. Odată încheiat jocul mare, tizeşii satului, înştiinţaţi de dinainte, duceau muzicanţii la casa uneia dintre fetele de măritat. Aici jocul era continuat doar într-un grup mult restrâns. Desigur, un asemenea eveniment prespunea o cheltuială pe care nu şi-o putea permite orice fată (băutura şi masa pentru cei trei muzicanţi, pentru cei doi tizeşi şi pentru tinerii prezenţi).

Adeseori jocul adulţilor era dublat de cel al copiilor. Jocul mic, aşa cum i se spunea în Hăşdate, era una dintre formele de culturalizare specifice culturii tradi-ţionale româneşti. Intrarea în jocul cel mic se făcea la vârsta copilăriei, pe la 7 sau 8 ani. Aici copiii erau supravegheaţi de câţiva dintre bătrânii satului, alături de cel care le cânta fie la fluier, fie la vioară. Jocul mic era ocazia în care cei mici deprindeau arta dansului şi se pregăteau pentru intrarea în jocul mare. Aceasta avea loc în jurul vârstei de 13–14 ani pentru fete şi 16 ani pentru feciorii satului.

Dispariţia jocului duminical este legată în primul rând de plecarea tinerilor satului la şcolile din oraşele învecinate, de angajarea locuitorilor în fabricile din zonă (Cluj-Napoca în special, Turda, Valea Ierii etc). Treptat, evenimentul a fost înlocuit cu balul organizat de tinerii satului, bal la care repertoriul tradiţional avea un statut mai mult decât marginal, fiind înlocuit de dansurile la modă în anii 1970 şi 1980.

Refugiul dansului tradiţional s-a făcut în evenimentele familiale, în special nunta, singura ocazie în care şi astăzi se mai întâlnesc dansurile vechi. În acest sens, Hăşdatele se înscrie în tiparul transformaţional specific culturii sfârşitului de secol XX, tipar care a condus mai întâi la marginalizarea repertoriului de dansuri tradiţionale prin împingerea lor în repertoriul pasiv şi apoi la dispariţia lor. Cauza: dispariţia celor care mai cunoşteau acestă formă de artă tradiţională. Din fericire, cercetarea actuală a putut beneficia de prezenţa multor informatori de o rară calitate umană şi artistică, fapt care a făcut ca, în ciuda vârstei înaintate⁵, reconstituirea dansurilor din ciclul coregrafic specific locului să poată fi făcută în termeni acceptabili.

Specific Văii Hăşdăţii este taraful compus din vioară, contră (violă sau vioară secundă) şi gordună (contrabas). Spre bucuria noastră, am putut să găsim încă pe unul dintre cei mai buni viorişti ai satului, fapt care a contat foarte mult pentru momentul în care am reconstituit dansul locului. Deşi trăieşte de câţiva zeci de ani într-o localitate de peste munte, Todea Valer, teceraşul satului, a fost recomandat de către toţi cei care au cunoscut intenţia noastră de a reconstitui jocul satului.

Reconstituirea jocului a avut loc în ziua de 20 iulie 2008, într-o duminică de Sf. Ilie. Am încercat ca intervenţia noastră să fie minimă, în aşa fel încât să poată fi observate comportamentele localnicilor. O asemenea acţiune presupune însă conştientizarea limitelor ce apar. Astfel, aşa cum am menţionat, vârsta celor care au participat face ca amplitudinea, dinamismul şi chiar structurile coregrafice să fie altele decât la dansatorii aflaţi în deplinătatea forţelor fizice. Conştientizaţi de importanţa cercetărilor şi conştienţi de faptul că vor rămâne pe o peliculă filmată, localnicii au avut, cel puţin la început, un mai mare autocontrol asupra gesturilor şi vorbelor. Repetarea ciclului de dansuri a fost impusă oarecum tocmai de acest lucru, dar şi de faptul că primul dans al ciclului, Româneşte, nu a mai fost dansat de foarte multă vreme, ca atare figura dansului şi improvizaţiile în ponturi au fost destul de stingher executate la început. Am putut observa rolul primului dansator, rolul primei perechi, cea care conduce jocul. Când perechea din faţă cunoştea mai bine Româneştele, întregul şir de perechi a fost mult mai clar articulat. Celelalte două dansuri din ciclul specific satului Hăşdate – Murăşana şi Ungureşte – fiind încă în repertoriul activ au fost mult mai clar interpretate şi mult mai bine trăite. Din păcate, Ficioreşte, cel de-al patrulea joc din repertoriul satului, nu a mai putut fi dansat de niciunul dintre bărbaţii prezenţi, jocul fiind cunoscut de foarte puţini dintre aceştia chiar şi în tinereţile lor.

Am putut observa dorinţa localnicilor participanţi la această reconstituire ca întreaga acţiune de înregistrare să fie făcută bine. Disponibilitatea pe care au dovedit-o îşi are rădăcina în faptul că ţăranii locului au devenit conştienţi de valoarea tradiţiei coregrafice (şi nu numai), au devenit conştienţi de riscul pierderii acestor valori culturale.

Înregistrarea audio-video a dansului a fost punctul central al cercetării noastre etnocoreologice. Celelalte aspecte legate de viaţa dansului, de cum era şi este perceput în comunitatea din Hăşdate, de modul în care viaţa acestei comunităţi era ordonată în funcţie de evenimentele coregrafice au fost cercetate destul de adânc prin intermediul interviurilor cu cei mai buni jucăuşi ai satului şi nu numai.