Mircea eliade istoria credinelor ideilor religioase

^ Ibid., pp. 54 sq., 175 sq. A se vedea, de asemenea, capitolele privind alchimia occidentală şi implicaţiile religioase ale „progresului ştiinţific" în partea a IlI-a a lucrării de faţă.

Capitolul III

RELIGIILE MESOPOTAMIENE

16. „Istoria începe în Sumer..."

Este, după cum se ştie, titlul unei cărţi a lui S.N. Kramer. Eminentul orientalist american arăta ca primele informaţii privind numeroase instituţii, tehnici şi concepţii religioase s-au păstrat în textele sumeriene. E vorba de primele mărturii scrise, al căror original urcă până în mileniul al treilea. Dar aceste mărturii reflectă, desigur, credinţe religioase mai vechi.

Originea şi istoria veche a civilizaţiei sumeriene sunt încă slab cunoscute. Se presupune că o populaţie vorbind sumeriană, limbă care nu este semitică şi nu se lasă explicată prin nici o altă familie lingvistică cunoscută, a coborât din regiunile septentrionale şi s-a instalat în Mesopotamia de Jos. Foarte probabil, sumerienii i-au supus pe autohtoni, cărora nu li se cunoaşte deocamdată componenţa etnică (din punct de vedere cultural ei aparţineau civilizaţiei zisă de la Obeid, cf. § 13). Destul de curând, grupuri de nomazi venind din deşertul Siriei şi vorbind o limbă semitică, akkadiana, au început să intre în teritoriile de la nord de Sumer, pătrunzând mereu, în valuri succesive, în oraşele sumeriene. Către mijlocul mileniului al III-lea, sub un conducător devenit legendar, Sargon, akkadienii şi-au impus supremaţia asupra cetăţilor sume­riene. Totuşi, chiar înainte de cucerire s-a dezvoltat o simbioză sumero-akkadiană puternic amplificată după unificarea celor două ţări. Acum 30 sau 40 de ani numai, savanţii vorbeau despre o singură cultură, babiloniană, rezultat al fuziunii acestor două ramuri etnice. Astăzi, toţi savanţii s-au pus de acord cu studierea separată a aportului sumerian şi akkadian, căci, în ciuda faptului că ocupanţii asimilaseră cultura învinşilor, geniul creator al celor două popoare era diferit.

Mai ales în domeniul religios, aceste diferenţe pot fi lesne sesizate. Din cea mai veche antichitate însemnul caracteristic al fiinţelor divine era o tiară cu două coarne, în Sumer, deci, ca peste tot în Orientul Mijlociu, simbolismul religios al taurului, atestat din neolitic, s-a transmis fără întrerupere. Altfel spus, modalitatea divină era definită prin forţă şi prin .„ transcendenţa " spaţială, i.e. cerul furtunos în care răsună tunetul (căci tunetul era asimilat mugetului taurului). Structura „transcendentă", celestă, a fiinţelor divine este confirmată de semnul determinativ care precede ideogramele lor şi care reprezenta, la origine, o stea. După vocabulare, semnificaţia proprie a acestui determinativ este „cer". Prin urmare, orice divinitate era imaginată ca o fiinţă celestă; de aceea zeii şi zeiţele radiau o lumină foarte puternică.

Primele texte sumeriene reflectă munca de clasificare şi de sistematizare efectuată de către preoţi. Există la început triada Marilor Zei, urmată de triada zeilor planetari. Dispunem, în plus, de liste considerabile de divinităţi de tot felul, despre care nu ştim mai nimic în afară de numele lor. în zorii istoriei sale, religia sumeriană se dovedeşte deja „veche". Desigur, textele descoperite până în prezent sunt fragmentare şi interpretarea lor e deosebit de grea. Totuşi, chiar bazându-ne pe această informaţie lacunară, ne dăm seama că anumite tradiţii religioase erau pe punctul de a-şi pierde semnificaţiile dintâi. Se decelează acest proces chiar

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

48

în triada Zeilor Mari, constituită de An, En-lil şi En-ki. Cum o arată însuşi numele său (an = cer), primul este un zeu uranian. Trebuia să fie zeul suveran, prin excelenţă, cel mai important al panteonului; dar An prezintă deja sindromul unui dens otiosus. Mai activi şi mai actuali sunt En-lil, zeul atmosferei (numit şi „Marele Munte") şi En-ki, „Domnul Pământului", zeul „temeliilor", care a fost greşit considerat drept Zeu al Apelor, deoarece, în concepţia sumeriană, pământul era considerat ca fiind aşezat pe ocean.

Până în prezent nu s-a descoperit nici un text cosmogonic propriu-zis, dar câteva aluzii ne permit să reconstituim momentele decisive ale creaţiei, aşa cum o concepeau sumerienii. Zeiţa Nammu (al cărei nume este scris prin pictograma desemnând „Marea primordială") este prezentată ca „mama care a zămislit Cerul şi Pământul" şi „strămoaşa care a născut pe toţi zeii". Tema Apelor Primordiale, imaginate ca o totalitate în acelaşi timp cosmică şi divină, este destul de des întâlnită în cosmogoniile arhaice. Şi în acest caz masa acvatică este identificată cu Mama originară care a născut, prin partenogeneză, primul cuplu, Cerul (An) şi Pământul (Ki), încarnând principiile masculin şi feminin. Acest prim cuplu era împreunat, până la con­fundare, într-un hieros gamos. Din legătura lor s-a născut En-lil, zeul atmosferei. Un alt fragment ne informează că acesta din urmă şi-a despărţit părinţii: zeul An a urcat Cerul în înalt, iar En-lil a luat-o cu el pe mama sa, Pământul'. Tema cosmogonică a separării Cerului de Pământ este de asemenea destul de răspândită. O găsim, într-adevăr, la diferite niveluri de cultură. Dar probabil că versiunile înregistrate în Orientul Mijlociu şi în Mcditerana derivă, în ultima instanţă, din tradiţia sumeriană.

Unele texte evocă perfecţiunea şi beatitudinea „începuturilor"; „zilele de demult când fiecare lucru era creat perfect" etc.2 Totuşi, adevăratul rai pare să fie Di Imun, ţara unde nu există nici boală, nici moarte. Acolo „nici un leu nu ucide, nici un lup nu răpeşte mielul... Nici un bolnav nu spune: Mă dor ochii!... Nici un paznic de noapte nu dă înconjur locuinţei sale..."3, însă această perfecţiune era, în fond, o stagnare. Căci zeul En-ki, Stăpânul ţării Dilmun, dormea de multă vreme lângă soţia sa, încă virgină, aşa cum Pământul însuşi era virgin. Trezindu-se, En-ki s-a împreunat cu zeiţa Nin-gur-sag, şi apoi cu fiica acesteia, şi pe urmă cu fiica fiicei acesteia — căci e vorba de o teogonie care trebuie să aibă loc în acest tărâm paradisiac. Dar o întâmplare, în aparenţă nesemnificativă, a produs prima dramă divină. Zeul mănâncă anumite plante care fuseseră chiar atunci create: or, el trebuia să le „hotărască soarta", adică să le fixeze modalitatea de a fi şi funcţia. Ultragiată de acest gest necugetat, Nin-gur-sag declară că nu-1 va mai privi pe En-ki cu „privirea vieţii" până când acesta va muri. într-adevăr, rele necunoscute îl lovesc pe zeu şi slăbirea sa progresivă îi anunţă un sfârşit apropiat, în cele din urmă, tot soţia este aceea care-1 vindecă4.

Atât cât s-a putut reconstitui, acest mit trădează modificări cărora nu li se poate preciza intenţia. Tema paradisului, completată cu o teogonie, se desăvârşeşte într-o dramă care dezvăluie rătăcirea şi pedepsirea unui zeu creator, urmate de slăbirea sa extremă, care îl meneşte morţii. Desigur, este vorba de o „eroare" fatală, pentru că En-ki nu s-a comportat conform principiului pe care îl încarna. Această greşeală riscă să determine o criză în structura însăşi a creaţiei sale. Alte texte ne-au transmis plângerile zeilor când cad victimă sorţii. Şi se vor vedea mai târziu riscurile înfruntate de către Inanna, atunci când a trecut dincolo de hotarele suveranităţii

1 A se vedea S.N. Kramer, From the Tablets ofSumer, pp. 77 sq.; id., The Sumerianx, p. 145.

2 A se vedea o traducere nouă a poemului „Ghilgames, Enkidu si Infernul", în Giorgio Castellino, Mitologia sumerico-accadica. pp. 176-181. Despre concepţia egipteană a perfecţiunii iniţiale, c f. S 25.

•' Traducerea Maurice Lamhert, în „La naissance du Monde", p. 106.

4 Am urmat interpretarea data de R. Jestin, „La religion sumerienne", p. 170.

49

Religiile mesopotarniene

proprii. Ceea ce surprinde în drama lui En-ki nu este natura muritoare a zeilor, ci contextul mitologic în care aceasta se proclamă.

17. Omul în faţa zeilor săi

Există cel puţin patru naraţiuni care explică originea omului. Ele sunt atât de diferite încât trebuie să presupunem o pluralitate de tradiţii. Un mit relatează că primele fiinţe umane au ieşit din pământ aidoma ierburilor. După o altă versiune, omul a fost făurit din lut de anumiţi lucrători divini; apoi zeiţa Nammu i-a modelat inima şi En-ki i-a dat viaţa. Alte texte o arată pe zeiţa Aruru drept creatoare a fiinţelor umane, în fine, după o a patra versiune, omul a fost făcut din sângele a doi zei Lagma, jertfiţi în acest scop. Această ultimă temă va fi reluată şi reinterpretată în celebrul poem cosmogonic babilonian Enuma elis (§ 21).

Toate aceste motive sunt atestate, cu numeroase variante, mai peste tot în lume. După două din versiunile sumeriene, omul primitiv împărtăşea, întrucâtva, substanţa divină: suflul vital al lui En-ki sau sângele zeilor Lagma, ceea ce înseamnă că nu ar exista o distanţă de nestrăbătut între modul de a fi al divinităţii şi condiţia umană. Este adevărat că omul a fost creat pentru a servi pe zei, care, înainte de toate, aveau nevoie să fie hrăniţi şi îmbrăcaţi5. Cultul era conceput ca un serviciu al zeilor. Totuşi, chiar dacă oamenii sunt servitorii zeilor, ei nu sunt sclavii lor. Sacrificiul constă mai ales în ofrande şi în omagii. Cât priveşte marile sărbători colective ale cetăţii, celebrate cu prilejul Anului Nou sau al ridicării unui templu, ele au o structură cosmologică.

Raymond Jestin insistă asupra faptului că noţiunea păcatului, a elementului expiator şi ideea „ţapului ispăşitor" nu sunt atestate în texte6. Aceasta presupune că oamenii nu sunt numai servitorii zeilor, ci totodată imitatorii lor şi, prin urmare, colaboratorii lor. întrucât zeii sunt responsabili de ordinea cosmică, oamenii trebuie să le urmeze poruncile, căci ele se referă la norme, la „decretele", me, care asigură atât bunul mers al lumii cât şi al societăţii umane7. „Decretele" întemeiază, adică determină, destinul fiecărei fiinţe, a oricărei forme de viaţă, a oricărei acţiuni divine sau omeneşti. Hotărârea „decretelor" se înfăptuieşte prin actul de nam-tar, care instituie şi proclamă decizia luată. Cu prilejul fiecărui An Nou, zeii fixează destinul celor douăsprezece luni care urmează. E vorba, desigur, de o idee veche pe care o regăsim în Orientul Apropiat; dar prima expresie riguros articulată a ei este sumeriană şi arată munca de aprofundare şi sistematizare efectuată de teologi.

Ordinea cosmică este continuu tulburată; de către „Marele Şarpe" la început, care ameninţă să reducă lumea la „haos"; de către crimele, păcatele şi erorile oamenilor, care cer să fie ispăşite şi „purificate" cu ajutorul diverselor rituri. Dar lumea este periodic regenerată, i.e. „re-creată", prin serbarea Anului Nou. „Numele sumerian al acestei sărbători a-ki-til înseamnă «forţa care face să trăiască din nou lumea» (til vrea să zică «a trăi» şi «a retrăi», astfel un bolnav «(re)tră-ieşte», adică se însănătoşeşte); tot ciclul legii eternei reîntoarceri este evocat"8. Scenariile mitico-rituale de Anul Nou, mai mult sau mai puţin analoage, sunt atestate în nenumărate culturi.

5 Asupra cultului, ci". S.N. Kramer, The Sumerians, pp. 140 sq.; A.L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, pp. 183 sq.

6 R. Jestin, op. cit., p. 184. „Psalmii de penitenţă apar în literatura târzie, dar influenţa semitică tot mai mare care se decelează în ei nu ne mai permite să-i considerăm drept expresii autentice ale conştiinţei sumeriene" (ibid.).

1 Asupra mt-urilor diferitelor meserii, vocaţii şi instituţii, cf. Kramer, From the Tableta, pp. 89 sq.; The Sumerians, pp. 117 sq. Termenul me a fost tradus prin „fiinţă" (Jacobsen), sau „putere divină" (Landsberger şi Falkenstein) şi a fost interpretat ca o „imanenţă divină, în materia moartă şi vie, neschimbătoare, statornică, dar impersonală de care numai zeii dispun" (J. van Dijk).

8 R. Jestin, op. cit., p. 181.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

50

Vom avea ocazia să le vedem importanţa, analizând sărbătoarea babiloniană akitu (§ 22). Scenariul comportă hieros gamos între două divinităţi patronatoare ale cetăţii, reprezentate de statuile lor sau de către suveranul — care primea titlul de soţ al zeiţei Inanna şi îl întrupa pe Dumuzi9 — şi o hierodulă. Acest hieros gamos actualiza comuniunea dintre zei şi oameni; comuniune, desigur, pasageră, dar având consecinţe considerabile. Căci energia divină se revărsa direct asupra cetăţii — altfel zis, asupra „Pământului" —, o sanctifica şi îi asigura prosperitatea şi fericirea pentru anul care începea.

Şi mai importantă decât sărbătoarea Anului Nou era construirea templelor. Ea era, totodată, o reiterare a cosmogoniei, căci templul — „palatul" zeului — reprezintă prin excelenţă o imago mundi. Ideea este arhaică şi abundent răspândită. (O vom regăsi în mitul lui Baal, § 50.) Conform tradiţiei sumeriene, după facerea omului unul din zei a întemeiat cele cinci cetăţi; el „le-a clădit în locuri pure, le-a dat nume şi le-a desemnat drept centre de cult"10. Mai apoi, zeii s-au mulţumit să comunice direct suveranilor planul cetăţilor şi al sanctuarelor. Regele Gudea o vede în vis pe zeiţa Nidaba (aceasta îi arată un tablou pe care sunt înscrise stelele benefice) şi pe un zeu care îi revelează planul templului11. Modelele templului şi cetăţii sunt, s-ar putea spune, „transcendentale", căci ele preexistă în Cer. Cetăţile babiloniene îşi aveau arhetipurile în constelaţii: Sippar în Cancer, Ninive în Carul Mare, Assur în Arcturus etc.12 Această concepţie este generală în Orientul antic.

Instituţia regalităţii, de asemenea, „a descins din Cer", în acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul13. După potop, ea a fost pentru a doua oară coborâtă pe pământ. Credinţa într-o preexistentă celestă a „operelor" şi a instituţiilor va avea o importanţă considerabilă pentru ontologia arhaică şi va cunoaşte cea mai celebră expresie în doctrina platoniciană a Ideilor. Ea este atestată pentru prima oară în documentele sumeriene, dar rădăcinile sale vin probabil din preistorie, într-adevăr, teoria modelelor celeste prelungeşte şi dezvoltă concepţia arhaică, universal răspândită, după care acţiunile omului nu sunt decât repetarea (imitarea) actelor revelate de către Fiinţele divine.

18. Primul mit al Potopului

Regalitatea a trebuit adusă din nou din cer după Potop, deoarece catastrofa diluvială e echivalentă cu „sfârşitul lumii", într-adevăr, o singură fiinţă umană, numită Zisudra în versiunea sumeriană şi Utnapiştim în versiunea akkadiană, a fost salvată. Dar, spre deosebire de Noe, acestuia nu i s-a mai permis să locuiască „noul pământ" care a apărut din ape. Mai mult sau mai puţin „divinizat", bucurându-se în orice caz de nemurire, supravieţuitorul a fost transferat în ţara Dilmun (Zisudra) sau la „gura fluviilor" (Utnapiştim). Din versiunea sumeriană ne-au parvenit doar câteva fragmente, în pofida rezervei sau a împotrivirii unor membri ai panteonului, Marii Zei au hotărât să distrugă omenirea prin Potop. Cineva invocă meritele regelui Zisudra, „modest, supus, pios". Informat de protectorul său, Zisudra înţelege hotărârea luată de An şi En-lil. Textul este întrerupt de o lacună foarte mare. Probabil, Zisudra a primit indicaţii precise privind construirea arcei. După şapte zile şi şapte nopţi, soarele se arată din nou şi Zisudra

9 Cf. S.N. Kramer, „Le Rite de Mariage sacre Dumuzi-Inanna", pp. 129 sq.; id., „The Sacred Marriagc Rile", pp, 49 sq.

10 Cf. textul tradus de S, N. Kramer, From the Tabiet s, p. 177.

11 E. Burrows, „Some Cosmologica! Patterns in Babylonian Religion", pp. 65 sq.

12 Cf. E. Burrows, op. cit., pp. 60 sq.

'•* A se vedea „Liste de Rois sumeriens", traducere de S.N. Kramer, The Sumerians, pp. 328 sq.

51

Religiile mesopotamiene

se prosternează în faţa zeului solar Utu. în ultimul fragment păstrat, An şi En-lil îi conferă „viaţă de zeu" şi „suflarea eternă" a zeilor, şi îl instalează în ţara fabuloasă Dilmun14.

Regăsim tema Potopului în Epopeea lui Ghilgameş. Această celebră capodoperă, destul de bine păstrată, pune şi mai bine în lumină analogiile cu naraţiunea biblică. După toate apa­renţele, avem de-a face cu un izvor comun şi destul de arhaic. După cum se ştie din compilaţiile lui R. Andree, H. Usener şi J.G. Frazer, mitul Potopului este aproape universal răspândit; el este atestat în toate continentele (deşi foarte rar în Africa) şi la diverse niveluri de cultură. Un anumit număr de variante par să fie rezultatul difuziunii, pornind, la început, din Mesopotamia, şi apoi din India. E, de asemenea, posibil ca una sau mai multe catastrofe diluviale să fi stat la originea acestor naraţiuni fabuloase. Dar ar fi imprudent să se explice un mit atât de răspândit prin fenomene care n-au lăsat urme geologice. Majoritatea miturilor diluviene par să facă parte întrucâtva din ritmul cosmic: „lumea veche", populată de o umanitate decăzută, este scufundată sub Ape, şi, la câtva timp după aceea, o „lume nouă" răsare din „haosul acvatic"15.

într-un mare număr de variante, Potopul este rezultatul „păcatelor" (sau greşelilor rituale) ale oamenilor; câteodată el rezultă pur şi simplu din dorinţa unei Fiinţe divine de a pune capăt umanităţii. Este greu de precizat cauza Potopului în tradiţia mesopotamiană. Anumite aluzii lasă să se înţeleagă că zeii au luat această decizie din cauza „păcătoşilor". După o altă tradiţie, mânia lui En-lil a fost provocată de zgomotul insuportabil al oamenilor16. Totuşi, dacă se examinează miturile care, în alte cazuri, anunţă Potopul ce va să vină, se constată că motivele principale ale diluviului se află atât în păcatele oamenilor cât şi în decrepitudinea Lumii. Prin simplul fapt că există, adică este viu şi produce, Cosmosul se degradează treptat şi sfârşeşte prin a se stinge. Acesta este motivul pentru care el trebuie re-creat. Altfel spus, Potopul reali­zează la scară macrocosmică ceea ce, simbolic, se efectuează în timpul sărbătorii Anului Nou: „sfârşitul Lumii" şi al unei umanităţi păcătoase, pentru a face posibilă o nouă creaţie17.

19. Coborârea în Infern: Inanna şi Dumuzi

Triada zeilor planetari îi cuprindea pe Nanna-Suen (Luna), Utu (Soarele) şi Inanna, zeiţa stelei Venus şi a dragostei. Zeii Lunii şi ai Soarelui vor cunoaşte apogeul în epoca babiloniană. Cât despre Inanna, omologată cu Iştar, akkadiana, şi mai târziu cu Aştarte, ea se va bucura de o „actualitate" cultuală şi mitologică niciodată atinsă de vreo altă zeiţă a Orientului Mijlociu. La deplinul ei apogeu, Inanna-Iştar era atât zeiţa dragostei cât şi a războiului, adică stăpânea viaţa şi moartea; pentru a indica plenitudinea puterilor sale se zicea că e hermafrodită (hhtar barbuta). Personalitatea sa era perfect conturată încă din epoca sumeriană, şi mitul său central constituie una din cele mai semnificative creaţii ale lumii vechi. Acest mit se deschide cu o poveste de dragoste: Inanna, zeiţa tutelară a cetăţii Erek, se căsătoreşte cu ciobanul Dumuzi18,

14 Cf. Kramer, From the Tablets, pp. 177 sq.; id., Sumerian Mythology, pp. 97 sq.; G.R. Castellino, Mitologia, pp. 140-143.

15 Asupra simbolismului implicat în anumite mituri diluviene, a se vedea M. Eliade, Trăite d'histoire des religiuns, pp. 182 sq.

16 Vom vedea (§ 21) că tot zgomotul, şi anume vacarmul zeilor tineri care-1 împiedicau să doarmă, 1-a hotărât pe Apsu să-i piardă (cf. Enuma elitj, tab. 1,21 sq.)

17 Cf. M. Eliade, Aspects du mythe, pp. 71 sq. (trad. românească, p. 46 sq.— nota trad.]. După versiunea păstrată în Epopeea lui Atrahasis, Ea a hotărât, după Potop, crearea a şapte bărbaţi şi şapte femei; cf. A. Heidel, The Gilgamesh Epic, pp. 259-260.

18 După o altă versiune, ea 1-ar fi preferat la început pe ţăranul Enkimdu, dar fratele ei, zeul-soare Utu, a făcut-o să-şi schimbe părerea; cf. S.N. Kramer, The Sacred Marriage Rite, pp. 69 sq.; id., „Le Rite de Mariage Sacre Dumuzi-Inanna", pp. 124 sq. în lipsa vreunei indicaţii speciale, cităm traducerile lui Kramer publicate în acest articol.

De la epoca de piatră la Misterele din Eleusis

52

care devine astfel suveranul cetăţii. Inanna îşi proclamă cu glas înalt pasiunea şi fericirea: „Păşesc în bucurie!... Domnul meu este vrednic de sânul sacru!.. .".Şi totuşi ea presimte destinul tragic care îl aşteaptă pe soţul său: „O, iubitule, bărbatul inimii mele... te-am târât spre o soartă funestă... gura ta mi-a atins gura, capul tău mi-a apăsat buzele, de aceea ai fost condamnat să urmezi un destin funest" (Kramer, Le rite de tnariage, p. 141).

Acest „destin funest" a fost decis în ziua când ambiţioasa Inanna s-a hotărât să coboare în Infern pentru a lua puterea „surorii sale mai vârstnice", Ereşkigal. Suverană a „Marelui Regat de Deasupra", Inanna aspiră să troneze şi asupra Lumii Inferioare. Ea reuşeşte să pătrundă în palatul zeiţei Ereşkigal. dar pe măsură ce trece prin cele Şapte Porţi, paznicul o despoaie de veşmintele şi însemnele sale. Inanna ajunge, cu desăvârşire goală — adică despuiată de orice „putere" — înaintea surorii sale. Ereşkigal aţinteşte asupra ei „privirea morţii" şi „trupul ei înţepeni". La capătul a trei zile, sfetnicul ei devotat, Ninşubur, urmând poruncile pe care i le dăduse Inanna înaintea plecării, îi înştiinţează pe zeii En-lil şi Nanna-Sin. Dar ei se recuză. Căci, zic ei, pătrunzând într-un teritoriu — Ţara Morţilor — care este guvernat de legi inviolabile, Inanna „a vrut să se îndeletnicească cu lucruri interzise". En-lil găseşte totuşi o soluţie: el făureşte doi soli şi îi trimite în Infern, înarmându-i cu „hrana vieţii" şi „apa vieţii". Prin viclenie, ei reuşesc să readucă la viaţă „cadavrul care atârna într-un cui", şi Inanna se pregătea să urce când cei Şapte Judecători ai Infernului (Anunaki) o reţinură zicând: „Cine dar, o dată coborât în Infern, a mai urcat vreodată la suprafaţă fără să suporte o nenorocire? Dacă Inanna vrea să iasă din Infern, ea trebuie să găsească un înlocuitor"19. Inanna revine pe pământ însoţită de o ceată de demoni, galla; aceştia trebuia s-o aducă înapoi dacă nu li se da drept răscumpărare o fiinţă divină. Demonii vor la început să ia cu ei pe Ninşubur, dar Inanna îi opreşte. Ei se îndreaptă atunci către cetăţile Umma şi Bad-Tibira; îngrozite, zeităţile tutelare se târăsc în praf la picioarele Inannei şi zeiţa îmblânzită se hotărăşte să caute în altă parte, în cele din urmă ei sosesc la Erek. Uluită şi indignată, Inanna descoperă că Dumuzi, în loc să se tânguiască, stătea pe tron, îmbrăcat în veşminte bogate, bucuros de a fi, s-ar fi zis, unicul stăpân al cetăţii. „Ea aţinti o privire asupra lui: privirea morţii! Ea rosti un cuvânt împotrivă-i: cuvântul deznădejdii! Ea azvârli un strigăt împotriva lui: strigătul condamnării! «Acesta este (zise ea demonilor), luaţi-1»"20.

Dumuzi îl roagă pe cumnatul său, zeul-soare Utu, să-1 metamorfozeze în şarpe şi fuge spre locuinţa surorii sale Gheştinanna, apoi în ţarcul turmei de oi. Acolo îl găsesc demonii, îl torturează şi îl iau cu ei în Infern. O lacună în text ne împiedică să cunoaştem sfârşitul. „După toate aparenţele, Ereşkigal, înmuiată de lacrimile lui Dumuzi, îi îndulceşte tristul său destin, hotărând că el nu va rămâne decât o jumătate de an în Lumea Inferioară şi că sora sa, Gheştinanna, îl va înlocui în timpul celei de a doua jumătăţi" (Kramer, p. 144).

Acelaşi mit, dar cu unele deosebiri semnificative, este povestit în versiunea akkadiană a Coborârii lui Istar în Infern, înainte de editarea şi traducerea textelor sumeriene, s-a putut crede că zeiţa s-a îndreptat către „Tărâmul fără întoarcere" după „moartea" lui Tammuz, şi anume ca să-1 scoată la suprafaţă. Anumite elemente, absente în versiunea sumeriană, păreau să încurajeze o atare interpretare, în primul rând, consecinţele dezastruoase ale captivităţii lui Iştar, subliniate în versiunea akkadiană: o dată cu dispariţia zeiţei reproducerea umană şi animală sunt total întrerupte. Se putea înţelege această calamitate ca fiind o urmare a întreruperii acelei hieros gamos dintre zeiţa dragostei şi fertilităţii şi Tammuz, soţul ei atât de iubit. Catastrofa

19 Traducere de Jean Bottero, Annuaire..., 1971-1972, p. 85.

20 Traducere de J. Bottero, ibid., p. 91. într-un alt manuscris, teama e aceea care pare să explice gestul Inannei. în timp ce demonii puseseră stăpânire pe ea, ameninţând-o că o vor lua în lumea de jos, „îngrozită ea îl abandonează în mâna lor pe Dumuzi! Acestui tânăr (le spune ea), legaţi-i picioarele etc." (ibid.).