Mircea Eliade

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.41 Mb.
səhifə26/37
tarix30.12.2018
ölçüsü1.41 Mb.
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   37

Dacă actualele forme de cultură europeană au oprit viaţa pe loc, au vicia t-o, au sufocat-o – cultura, stilul centauric, nu poate fi osândită. Sunt forme care s-au uscat şi care trebuie sa moară, curând. Dar de la constatarea caducităţii, lipsei de viaţă şi de eficacitate a unor forme de cultură – până la osân-direa în bloc a culturii europene (teza politică) sau la osândirea oricărei culturi (teza antropologică), este un pas prea mare, pe care nici logica, nici filosofia istoriei nu ne îndrituiesc să-1 facem. Să ne gândim puţin. Toate păcatele „intelectualului” modern au fost puse (de către pamfletarii tezei politice) pe seama culturii; adică a fost făcută responsabilă cultura de o anumită formă moartă a ei. Intelectualul a reprezentat de cele mai multe ori burghezia şi i-a însuşit păcatele şi criteriile. Acum, când burghezia este pretutindeni în discuţie, toţi se îndreaptă contra „intelectualului”; şi de aici până la atacurile politice contra culturii pasul nu e greu de făcut. Orice proletariat doseşte o doză enormă de ură şi dispreţ contra Mcul-turii„, pe care el o socoteşte una cu burghezia şi cu „intelectualul„ (nu cu „inteleghentsia”, căci aceasta a fast totdeauna de partea proletariatului). Dimpotrivă, ţărănimea are un respect sincer şi nezdruncinat în orice fel de cultură şi lucrul acesta nu e greu de explicat.

Această gravă eroare de a dispreţul pe intelectuali pentru că într-o anumită conjunctură istorică ei au fost burghezi şi apărători ai burgheziei – nici nu mai merită să fie adâncită. Este evident că un intelectual nu este incompatibil cu idealurile nici unei clase sociale.

Dar mai e ceva: confuzia pe care o fac toţi între cultură Ir. genere şi cultura europeană modernă. Crizele prin care trece aceasta din urmă privesc istoria şi privesc Europa. Nu are jnimic cle-a face cu virtutea centaurică a culturii în genere. Culturi au existat şi există pretutindeni. Stiluri s-au creat oriunde omul a trecut experienţa centaurică; unde a izbutit să adauge ceva la viaţă şi la creaţie. O cultura asiatică sau una africană este, calitativ, tot atât de preţioasă ca o cultură euroana. Hegemonia nu aparţine elementului centauric al unei ^ilturi, ci conjuncturilor istorice, stratificărilor politice. Foarte Cnevole se pot stabili ierarhii între feluritele culturi. O ierar-Î.'Q precisă se poate obţine numai înlăuntrul unei singure arii fie cultură (mediteraniană, africană, austro-asiatică, indo-af-gană etc.).

De aceea e ineficace să compari cultura europeană modernă cu alte culturi contemporane, aşa-zise „inferioare”. După cum e ineficace să deplângi moartea culturii pentru că anumite forme ale culturii europene se apropie de sfârşit. Natura centaurică a oricărei culturi, acest aport al fantasticului experimentat omeneşte (căci ce este oare altceva cultura, orice cu-tură, cleclt o transfigurare a naturii prin om? O adăugire, un mit care organizează experienţa într-o tectonică asemănătoare tectonicii în care se organizează celulele într-o viaţă biologică), natura centaurică nu are nimic de a face cu istoria, cu uzarea formelor create (jRomânii rurali, de pildă, au cunoscut o cultură de o organâcitate până acum neatinsă de către nici o „cultură” oficială, occidentalizantă, introdustQprjn paşoptism.

Această eternă sursă de viaţă, acest tumultuos element centauric este întotdeauna uitat de către adversarii politici sau ideologici ai culturii. Ei văd orice în cultură fără să vadă, însă, şi formidabila viaţă care gâlgâie dedesubt. Pentru că au cunoscut numai forme de cultură în descompunere, confundă cultura cu erudiţia, cu istoria, cu cerebralismul, cu idealismul, cu degenerescenta fizică. Uită eternul mit centauric, prezenţa aceea fantastică şi creatoare care alimentează nevăzut orice organism cultural. Uită umanismul, cea mai pură manifestare centaurică în cultura europeană (nu mediteraneană).

În ceea ce priveşte teza politică, lucrurile sunt mult mai complicate. Unii recunosc că o cultură nu implică depărtarea de viaţă, dar implică depărtarea de acţiune. Şi din acest punct ce vecfere se poate vorbi de o criză a culturii; un punct de vedere politic, nu antropologic. (Căci antropologia trebuie să recunoască valoarea centaurică, cea mai uriaşă manifestare a vieţii). Acesta este şi punctul de vedere al tineretului. (De aceea găseam interesant ecoul pe care critica antropologică 11 trezea în tineret; căci doar ei stau pe poziţii fundamentale deosebite).

Nu e uşor de rezolvat într-un sfârşit de articol obiecţia aceasta, făcută din. Partea acţiunii, în foiletonul viitor vom reveni asupra problemei. Dar, de pe acum putem vedea limitele discuţiei. Căci nu se poate nega virtutea de maximă selecţionare a culturii; nu se poate nega virilitatea şi personalitatea unei adevărate culturi, organice, geografice; însăşi virilitatea naţiunii se încearcă prin cultură, nu prin politică. Valorile maxime ale unui popor nu se pot verifica decât în această lumină a puterii de creaţiune, a creşterii unei culturi.

România, dacă e să străbată în istorie, prin cultura ei, autentică, centaurică, va străbate – nu prin victoriile politice. Densitatea rasei prin entuziasmul centauric se măsoară, prin elite, printr-un efort maxim concentrat către cit mai puţini oameni. O creaţie culturală românească verifică însăşi virilitatea rasei noastre; putem noi sau nu putem străbate dincolo, sus, cât mai sus?

De aceea eu voi stărui să găsesc necesare ajutoarele statului pentru eventualele institute superioare' -„şi mai puţin necesare miliardele risipite anual pentru combaterea analfabetismului şi creării semidocţilor. Un singur orri de cultură este o verificare a virilităţii neamului. Zece milioane de semi-docţi încă nu este.' [„Cuvântul”, 16 dec. 1933, p. 1-2].

Între cultură şi alfabet în fond, dacă judecăm drept, ce este cultura? Este ea atât de departe de natură pe cât se spune? Este ea atlt de ucigătoare? (Ar trebui să fim foarte prudenţi când vorbim despre moarte; căci ea e mai direct implicată în viaţă şi în istorie decât în cultură). Mi se pare că o cultură este o reîntoarcere la natură, la unitatea organică de la început, unitate de la care s-a depărtat semidoctul sau simplul om peste care au trecut întârnplările, istoria. Fireşte, la cea dintâi ochire definiţia aceasta poate părea paradoxală. Să vedem.

Mă întreb ce altă posibilitate de simpatie (de ghicire, deci, a esenţelor; de trăire chiar) cu natura are omul în afară da crearea unei culturi? Simpatie vastă şi coherentă, care să cuprindă şi să armonizeze toate formele naturii (analogia, această dragoste cunoscută numai de omul aparţinând unei culturi). A găsi şi a crea (spiritual, sintetic) raporturi dintre toate formele naturii, a putea recrea natura oglindită în structura unei singure experienţe – -oare nu sunt acestea apropieri de natură?

^v se integrează omul în, natură creând culturile? Căci viaţa i jt imediată, catastrofală, istorică, viaţa sfărâmată de întâmplări; j afterează coherentă de la început, stilul în care se naşte. Vedeţi că vorbesc despre „întâmplări” şi despre viaţă, aşa cum o poate cunoaşte un rural modern din România. Am ac-înadins asupra acestui lucru. Pentru că, pentru noi, românii, nici nu mai poate fi vorba de a renunţa sau nu Sa cultură. Noi trăim, istoriceşte, o conjunctură foarte gravă: olfabetisrtiul. Ceasul, deci, când ultimele rezistenţe ale stilului de cultură rurală (autentic românească) încep să cadă – pentru a lăsa libertate semidocţi smului. Noi nu ne mai putem întoarce în apoi. Suntem deja angajaţi în această colosală prefacere socială, din rurali în semidocţi, din cultură în intelectualitate titrată. Oriclt am regreta, nu ne mai putem întoarce la organica cultură rurală; şi nu mai putem pentru că între ea şi noi a intervenit alfabetul, acest Breviar al Revoluţiei Franceze, care păstrează în gestul său toată trecerea de la. Interiorizare (Bizanţul rural) la exteriorizare (Occidentul burghez).

Şi dacă înapoi nu mai putem merge, ci trebuie să mergem înainte, să punem capăt suspendării acesteia groteşti şi penibile (semidoetismul) – atunci cultura adevărată, nouă, cultura pe care tinerii sin t chemaţi s-o creeze, cu mijloacele lor, nu cu modele streine, cultura este singurul mijloc de reîntoarcere la natură; căci trebuie să fim cu multă luare aminte, reîntoarcerea la natură nu înseamnă contopire, pierderea în natură, ci imitarea gestului naturii, asimilarea şi realizarea invitaţiei pe care ne-o face în fiecare clipă natura. Iar gestul esenţial naturii este tocmai acesta: creaţia continuă, creşterea, organis-mul (nu organizaţia).

Spun: cultura este o reîntoarcere 3 a natură – în sensul că prin cultură natura îşi capătă iarăşi organicitatea şi unita-' tea, m sufletul omului. O cultură creează analogiile care descoperă aceeaşi viaţă, aceeaşi unitate, sub milioanele de forme care ne înconjoară. O cultură nu rupe pe om de natură; dinipotrivă, ea îl integrează în natură, căci prin analogii, prin simpatie, prin iubire omul descoperă unitatea, experimentează comuniunea cu totul. Semi-doctismul smulge pe om din natura. Semi-doctismul care înseamnă suspendarea-' între -:'. Două stiluri, oricare ar fi ele; şi e:' semi-docţi în orice civilizaţie, chiar în cele „primitive” (citiţi monograf Iile antropologice, să vedeţi „primitivii” care trăiesc alfa-betismul şi protestantismul. Veţi găsi acolo şi urmările marelui flagel modern, de esenţă europeană, convertirea laică; abuzul care se face de o experienţă sacră, cu interese sociale, politice, într-un cuvine, laice). Pentru aceşti semi-docţi, din orice civilizaţie în disoluţie, cultura ar fi o chemare la ordine, la unitate, la na~ tură. Semi-doctul se depărtează de natură prin însăşi structura lui anorganică, prin iipsa lui de ctil.

Pentru noi, românii, care ne aflărn în momentul istoric ai semidoctismului, în aşa-numita „luptă contra analfabetismului” – crearea unei culturi este o problemă de viaţă imediată, urgentă. Tinerii care critică -pe poziţii antropologice sau politice – - cultura nu-şi înţeleg prea bine misiunea lor istorică. Pentru că, din punct de vedere filosofic, critica adusă de ei culturii nu poate fi eficace (am văzut de ce în foiletonul precedent; pentru că problema morţii şi vieţii unei culturi nu se poate pune decât unei generaţii fixate, aşadar bătrânilor). Iar din punct de vedere politic, problema atacată de ei este prost atacată. O politică a culturii nu poate fi decât alfabetică şi nu poate crea un mare număr de „intelectuali”. Dar nu, aceasta lipseşte ţării româneşti. Lipseşte valoarea maximă a etnicităţii noastre. Am deschis ochii, acum vreun sfert de secol şi am descoperit „specificul naţional”. Dar acest specific naţional este el însuşi o formă fixată şi moartă, o formă a istoriei noastre. A imita şi promova specificul naţional înseamnă a face politică. Altceva trebuie făcut: să dăm de izvorul care a alimentat toate aceste forme ale istorici, toate aceste momente „specific naţionale”; să luăm cunoştinţă de sâmburela viu, fantastic, centauric din care au izvorât şi Mioriţa, şi Emi-nescu, şi Pârvan.

Momentul istoric în care ne aflăm, semi-doctismul, este momentul critic care poate ucide o rasă. Dacă nu izbutim să-1 depăşim, trecând peste orice criterii politice ale culturii (lupta contra analfabetismului, şcolile secundare, intelectualii etc.) poporul nostru nu mai are, pentru multă vreme, nici o şansă sa reintre în istorie. Este o problemă urgentă, de viaţă şi tinerii care atacă, pe poziţii politice, cultura – cerând primatul acţiunii, primatul străzii – îşi trădează misiunea lor istorică. IlVUsiunea de a crea o cultură românească autentică, centaurică; de „a selecţiona elitele; de a pregăti instaurarea valorilor maxime.

O cultură românească nu e mai puţin o cultură. Adică un primat necontenit al lucrului spiritual. Adică un îndârjit efort linişte, pentru creştere, pentru creaţie. O încercare d^ P^^ge iar'natura, de î deveni iar organisme vii, de aici, a ajun^ sardeje ceiui mai european oraş românesc, în ceasul Hinii mai zbuci-umat efort politic.

Noi nu mai avem timp să ne îndoim.

[„Cuvântul”, 23 dec. 1033, p 1-2.}.

Lucian Blaga şi sensul culturii

Cu ultima sa carte – Geneza metaforei şi sensul culturii (Ed. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Ca rol II”, Bucureşti, 1937, 210 pagini, 60 lei) – Lucian Biaga îşi încheie Trilogia culturii. Ritmul, neobişnuit, în producţia filosofică, m care s-au tipărit cele două trilogii (şase volume în şapte ani) adevereşte nu numai admirabila forţă de creaţie a gânditorului român, dar şi maturitatea gândirii sale. După atâţia ani de meditaţii şi pregătiri preliminarii, Lucian Blaga începe să-şi „vadă” sistemul de filosofic desfăşurându-se în toată uluitoarea sa vastitate. Deşi, după cum mărturiseşte autorul în prefaţa ultimei sale cărţi, nu e vorba de „sistemul unei singure idei”, ci, mai degrabă, de o concepţie sau o zidire, diversă ca materia], dar străbătută de câteva

— Sunt cunoscute cititorului din, lucrările anterioare ale lui Blaga. Altele, ca „existenta întru mister şi relevare44, sunt cercetate în cartea de faţă. Dar „sistemul44 este încă în desfăşurare. „Motive inedite se vor ivi, jcgându-se de cele vechi, care, la rândul lor, îşi vor afirma şi mai mult relieful şi dominaţia, cu cât construcţia, asemănătoare unei alcătuiri arhitectonice sau muzicale, va creşte, lămurindu-se în poarta negurilor44.

Construcţia aceasta simfonică se verifică şi în cuprinsul unui singur volum. Fiecare carte din trilogiile lui Blaga este alcătuită din câteva „leitmotive44. Cititorul Genezei Metaforei, după ce sfârşeşte capitolul prim, Cultura minoră şi cultura majoră, trece oarecum nedumerit la capitolul următor, care nu este, apiirent, în nici un fel legat de concluziile celui dinţii capitol. Numai la o a doua lectură se „sâmfonizează”, pentru cititor, rezultatele dobândite de-a lungul aii tor: analize j controverse şi speculaţii.: –. –.

Stn. Ictura „simfonică” a Genezei metaforei ne îngăduie să stăruim, în aceste note fugare, asupra unui singur, >, motivw -i originea şi sensul culturii în concepţia lui Lucian Blaga – fără ca prin aceasta să pretindem a fi epuizat bogăţia şi varietatea cărţii gânditorului român.

Problema culturii interesează pe Lucian Blaga, încă de Ia cele dinţii scrieri filosofice ale sale. Micul studiu scris în 1920. Cultură şi cunoştinţă (Cluj, 1942), dovedea o încercare curajoasă de a privi creaţiunile cunoaşterii sub unghiul de vedere ai istoriei şi deci, sens restrâns, al culturii. In volumele de studii şi eseuri, care au urmat la intervale apropiate – Filosofia toii (1924), Fenomenul originar (1925), Feţeleumil veac (1926), Daimomon (1929) – Lucian Blaga cercetează felurite cştegorii de creaţii, dovedind fertilitatea morfologiei, şi a: con-eeptul-uir de „matcă stilistică”. Totuşi, ce cale lungă bătută de la aceste volume Ja Geneza metaforei -si sensul culturii! Gln-i român încearcă în trilogia culturii; şi mai ales în car-iţăj să treacă dincolo de graniţele pe care şi le-ai. I-im-| diri prudenţă sau din puţinătate metafizică, filosofii con-îi ai stilului. Depăşind de mult (de la Orizont şi „stil) i; i.1 organicista a culturii, Lucian Blaga îşi'propune să izoleze s; să depărteze cât mai mult cultura de '„biologie^, apro-o GC metafizică. Rezultatele pe care le-a dobindtt gân-di-rtostru în acest sector ni se par de o considerabilă -impor-Să ne oprimcâteva clipe asupra lor.

Lucian Biaga se deosebeşte de ceilalţi doi mari filosofi împorani ai culturii, Spengler şi Frobenius, prin ceea ce >utea numi, cu o formulă prea sonoră, voinţa, metafizic-j. Ia de metafizică se remarcă atât la Frobanius cât şi la. Cel dintâi descoperă „matca stilistică”'.'a unei cult uri: ' ': /, în ceea ce numeşte el paideuma, pe câtă vreme Blaga:; i rădăcinile creaţiei culturale intr-uh subconştient, cos-mizat„, care are mai puţin valoarea psihologica pe care sâritem. Dusruuti s-o acordăm acestui termen, cât valoarea metafizică a unui „logos larvar”. Oswald Spengler omologhează'cui-cu fenomenele lumii organice, socotind-o un organism au-fn, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un mit destin biologie, având, deci, o anumită limită de vârstă. th Blaga, dimpotrivă, leagă stilul culturilor -de garnitura, riHor inconştientului, scoţând astfel cultura din seria fe-: iolor organice şi acordândn-i o demnitate metafizică de i îl r^ng; astlVi că, depăr. E rie a.ve naşte, a creste şi a muri necesitate, ca oricare alt organism, cum subliniază Spengler,

1 'âiltură poate aspira la o viaţă nesursită, dacă este continuu

Ov-rpentată de mutaţiile şi încrucişările care au îost în cadrul ilcei stilistice. Fireşte, pe câtă vreme ia Spengler şi Frobenius te care pot apărea succesiv în cursul istoriei aceleiaşi culturi, si'se pot înlocui una prin alta, fără ca. Prin aceasta să adulte-zQze stilul.

Curajul metafizic, care caracterizează întreaga producţie filosofică a lui Blaga, clar mai vârtos ultimele sale trilogii, îl deosebeşte net de iluştrii săi contemporani, creatori ai morfologiei culturii, în timp ce Spengler pleacă de la biologie, iar ^ro': enius de la etnografie – păstrând în construcţiile lor filo-

* *„ c”' cuUul documentului şi opacitatea fiiţă de problemele ul- ' iuj metafizicii (ontologia, teleologia; caracteristice insu-vescut de la şcoala ştiinţelor naturale şi a istoriei – Blaga jns la problema stilului, plecând de Ia estetică şi, în gene-

— De la filosof ie. De aceea nivelul teoretic al gânditorului ro-rri a este incontestabil superior. Iluştrilor tovarăşi de drum. R v m vom vedea îndată, Blaga nu şovăieşte să-şi pună problema ue metafizică (bunăoară, problema teleologică) în cercetarea un i fenomen care participă, în aparenţă, atât de total Ia istoria *i. Organică, aşa cum e cultura. Evident, ajungând la mor-lolorie de la estetică şi metafizică, filosoful român este net inferior tovarăşilor săi de drum, în ceea. Ce priveşte informaţia şi. Experienţa de teren. Vastele cunoştinţe ale lui Spengler aproape că nu mai pot fi dobândite, laolaltă, de o singură minte omenească. Experienţa de teren a lui Frobenius este, de asemenea, neegalată, chiar în lumea specialiştilor. Toate acestea sunt calităţi” de care trebuie să ţinem seama, şi pe care gândi-tcrui român – pornit pe drumul greu, dar magnific, al creaţiei unui vast sistem de filosof ie – nu are nici timpul, nici interesul să le cucerească. Silit să zboare la înălţimi inaccesibile contemporanilor săi întru morfologie culturală, Lucia Blaga nu poate căpăta acea familiaritate cu-documentele culturale de prima mâ'nă, familiaritate pe care nu o pot da decât îndelungi şi amănunţite cercetări. De aceea, nu ni se par totdeauna prea fericite ilustraţiile tezelor sale. Deşi teoria fundamentală a stilurilor culturale este magnifică, formulele'rezumative ale feluritelor culturi pot fi uneori răsturnate. Există, bunăoară în ceea ce priveşte cultura germanică şi indiană, nenumărate caracteristici, şi poate de o mai mare importanţă, care se cer explicate prin alte domimmte decât cele formulate de Blaga. Dar aceasta, repetăm, nu dăunează intru nimic teoriei generale: singura care rămme de pe urma unui filosof al culturii. Tezele lui Blaga vor da naştere, fără îndoială, la monografii speciale, şi ele vor fi verificate în diverse sectoare ale culturii umane, chiar dacă formulele rezumative ale acestor stiluri vor fi altele.

Curajul metafizic de care vorbeam şi care, după părerea noastră, caracterizează filosof ia culturii a lui Lucian Blaga, se adevereşte de la cele dinţii rezultate dobândite de gânditorul român în cartea de faţă. Pentru Lucian Blaga, cultura este modul specific de a exista al unui om în Univers. Iar modul specific de a exista al omului în Univers, cu o altă formulă, este existenţa întru mister şi revelare (p. 170). „Cultura e condiţionată de începerea în lume a unui nou mod, mai profund şi în aceeaşi măsură mai riscat, de a exista. Acest mod aduce cu sine fireşte o smulgere din imediat şi o transpunere permanentă în non-imediat, ca orizont veşnic prezent” (p. 173). Pe când civilizaţia răspunde existenţei omului întru autoconservare şi securitate – fiind, deci, o creaţie pe planul de luptă şi de apărare al vieţii – cultura este un rezultat al încercărilor omului de a-şi revela misterele; cu alte cuvinte, cultura derivă dintr-un „dezastru* metafizic, din neputinţa omului de a-şi revela sieşi misterele. Lucian Blaga consideră cultura ca o cădere, deşi catastrofa aceasta nu are nici un element pesimist în concepţia gânditorului nostru. Pentru că, este adevărat că omul nu-şi poate revela misterele – din cauza frânei transcendentale a Marelui Anonim, care se apără astfel de încercarea omului de a i se substitui prin această revelare – dar mi este mai puţin adevărat că tocmai prin această încercare omul se apropie mai mult de transcendent, marcând astfel punctul maxim al existenţei sale în Cosmos. Ceea ce constituie „căderea” omului, constituie, în acelaşi timp, măreţia lui. Pentru că, dacă omul ar renunţa la încercarea de a-şi revela misterele, dacă s-ar mulţumi să trăiască numai intru autoconservare şi securitate, ar renunţa, prin aceasta, la firea lui de om. Singularizarea omului m Univers se datoreşte tocmai acestei încercări permanente de a-şi revela misterele, încercarea aceasta se deosebeşte calitativ de orice alt şest al omului. şi nu este numai un nest nou în Univers, ci un ne st unic, care aduce după sine o mutat June ortto] o (nc<,. Aşa cum în natură admitem mutaţiuni biologice de apariţie subită prin salturi a unor noi specii, tre-

; uie să admitem în Cosmos şi mutaţiuni ontologice de noi moluri de a exista ca atare” (p. 174). Cita vreme, însă, în Uni-Jers există milioane de mutaţii biologice, milioane de specii |e organisme, există numai foarte puţine moduri de a exista, rr. Utaţii ontologice (p. 175). Cultura este rezultatul unei asemenea mutaţiuni ontologice.

Omul încearcă să-şi reveleze misterele: Marele Anonim niceste această încercare, pentru a menţine echilibrul în Univers, pentru a nu lăsa pe om să i se substituie; dar efortul omului, deşi eşuează, îi deschide calea spre creaţia de cultură. Cultura este rezultatul mulaţiunii ontologice care are loc în om, prin încercarea sa de a-şi revela misterele. Ca atare, orice creaţie culturală este o garanţie de echilibru în Univers; c j ci, pe de o parte, ea apără pe M-arele Anonim, iar pe de altă parte ea păstrează pe om în condiţia sa specifică de a exista Departe, deci, de a fi un parazit, sau o boală a vieţii, cultura este un triumf al vieţii şi un triumf al omului.

Marele Anonim se apără împotriva omului prin „matca stilistică”; sileşte, adică, pe orice om creator de cultură să creeze într-mi anumit stil. Actele de creaţie ale culturii nu şi n t decât întâmplător dirijate de categoriile conştientului. Ele îşi găsesc izvorul şi puterea plăsmuitoare în „matca stilistică”, aşa cum o înţelege Blaga: ca o garnitură de categorii abisale, aie inconştientului. Orice ar face – pe plan spiritual – omul, nu poate fi decât prin aceste categorii abisale. Ori, aceste cate-gorii sunt frânele transcendentale ale Marelui Anonim, cenzura prin care se apără el împotriva încercărilor omului de a i se substitui.

Cultura, aflându-se la intersecţia atâtor planuri de existenţa, este condiţia maximă pe care o poate dobândi omul în Univers. Lucian Blaga se deosebeşte, în această privinţă, de toţi înaintaşii şi contemporanii săi, care consideră cultura ca o boală, un organism, un blestem sau o abstracţiune care sterilizează viaţa şi închide calea rnintuirii. Nu e locul aici să comentăm, aşa cum se cuvine, valoarea de maximă sinteză pe care o are teoria lui Blaga. Ea cuprinde atâtea planuri şi îndestulează atâtea întrebări, încât dacă n-ar fi elaborat decât această teorie, şi gloria filosofică a gânditorului român ar fi fost de-a-ijuns de temeinică. Blaga este singurul între filosofii culturii, care n-a şovăit să-şi pună problema ontologică, în legătură cu creaţia culturală şi stilul. Curajul acesta metafizic are considerabile rezultate. Să notăm pe cel dinţii: se scoate cultura din seria faptelor istorice şi i se acordă o validitate metafizică. Deşi creaţia de cultură reprezintă o eşuare a încercării ornu-lui de a-şi revela misterele, ea are, în sine, destule semne mitologice, care pot fi numai catalogate de istorie, dar nu pot ii înţelese decât de metafizică.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   37
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə