Moldovan Vilhelm

Concluzii etice

Expirarea profeţiei din Daniel 8,14 arată că trăim într-un timp de har, care va fi încheiat când se va termina lucrarea de mijlocire a Marelui Preot în ceruri.

Judecata de cercetare decide care nume vor rămâne şi care vor fi şterse din cartea vieţii. Timpul acesta special reclamă o pregătire corespunzătoare. Deoarece în ziua ispăşirii erau ridicate numai păcatele mărturisite şi iertate, aceasta sugerează că în mărturisirea şi în lepădarea păcatelor constă lucrarea noastră de pregătire. Această lucrare este echivalentă cu ceea ce numim noi redeşteptare şi reformă.

Solia lui Dumnezeu cheamă la o adevărată temere de Dumnezeu şi temerea de Dumnezeu este îndepărtarea de rău, sau - practic - este abţinerea de la săvârşirea păcatelor intenţionate.

Inima este nu numai centrul vital şi personal al omului, dar este şi izvorul tuturor relelor. În primul rând trebuie curăţit izvorul. Inima poate deveni şi chivotul sanctuarului nostru; odată schimbată de Duhul Sfânt şi înscrisă în ea Legea lui Dumnezeu, inima îşi va găsi plăcerea să facă voia lui Dumnezeu. Iată un motiv pentru care să ascultăm de chemarea lui Dumnezeu: “Fiule, dă-mi inima ta!”

Note suplimentare teologice

Decretele împăraţilor ahemenizi:

În legătură cu rezidirea templului au fost date două decrete. Primul în 537 în.Hr. dat de Cirus II cel Mare (Ezra 1,1-11), dar lucrările au fost oprite. Cel de-al doilea decret aparţine lui Darius I, dat în anul 519 în.Hr. templul a fost terminat şi inaugurat în 515 în.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului, la care se referă profeţia din Daniel 9,25, a fost dat în anul 457 în.Hr. de Artaxerxe Longimanus (“mână lungă”). Această dată formează punctul de plecare pentru desfăşurarea profeţiei.

Pentru a uşura înţelegerea cadrului istoric în care se desfăşoară profeţia, redăm mai jos o cronologie istorică a imperiului ahemenid şi a Palestinei, până la expirarea celor 490 de ani socotiţi pentru Israel:

585-550 în.Hr. Domnia lui Astyages, bunicul lui Cirus cel Mare

599-522 Viaţa şi activitatea lui Zarathustra, fondatorul religiei parsiste, a persanilor

559-530 Domnia lui Cirus II cel Mare, fiul lui Cambyses I

539 Ocuparea Babilonului de către Cirus II

537 Primul decret pentru rezidirea templului din Ierusalim, dat de Cirus II

530-522 Cambyses II

522-486 Domnia lui Darius I, fiul lui Histaspe

519 Al doilea decret pentru rezidirea templu- lui, semnat de Darius I

518 Reorganizarea imperiului ahemenid. Introducerea limbii aramaice (siriană) ca limbă oficială a imperiului. Organizarea satrapiilor. Emiterea dareicului, moneda de aur persană.

515 Terminarea şi inaugurarea templului din Ierusalim

486-465 Domnia lui Xerxes I sau Ahaşveroş (Estera 1,1), fiul ui Darius I. A treia campanie împotriva Greciei

465-425 Domnia lui Artaxerxe I Longimanus

457 Decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea cetăţii Ierusalimului

424-404 Domnia lui Darius II, Nothos

408 Terminarea rezidirii cetăţii Ierusalimului

404-359 Domnia lui Artaxerxe II, Mnemon

359-338 Artaxerxe III

336-330 Darius III, Codomanus; Luptele cu Alexandru cel Mare; Issos (333), Gaugamela (331). Darius III a fost ucis de Bessos, satrapul Bactriei în 330.

330 Alexandru cel Mare cucereşte imperiul ahemenid

321 Moartea lui Alexandru cel Mare

311 Împărţirea imperiului macedonean între cei patru diadochi. Palestina sub domnia lui Ptolomeus

311-198 Domnia ptolomeilor în Palestina

198-142 Palestina sub domnia seleucizilor sirieni

167-142 Războaiele macabeilor

142-63 Israelul stat independent

63 Cucerirea Ierusalimului de către Pompei. Palestina devine provincie romană

40-4 în.Hr. Domnia lui Irod cel Mare

4 în.Hr. - 6 d.Hr. Archelaus, etnarch al Iudeii, Idumeii, Samariei

4 în.Hr. - 39 d.Hr. Antipa, tetrarh al Galileii şi Pereii

4 în.Hr. - 34 d.Hr. Filip, tetrarh al Betaniei, Trachonitiei, Amanitiei.

4 în.Hr. Naşterea lui Isus Hristos

27 d.Hr. Botezul lui Isus Hristos

31 d.Hr. Răstignirea lui Isus Hristos

34 d.Hr. Martirajul lui Ştefan

Problema cronologiei creştine:

Datarea pe care o folosim în prezent este opera unui călugăr roman, Dionysius Exigurus (+566), care de prima dată a simţit nevoia unificării datelor istorice, luând ca punct de reper naşterea Mântuitorului. Din lipsa datelor precise, opera sa nu este desăvârşită. El considera că Isus S-a născut în anul 754 după întemeierea Romei (Ab urbe condita, prescurtat: a.u.c.). Astfel a.u.c. 754 a devenit egal cu anul 1 d.Hr. Din datele lui Iosephus Flavius reiese că Irod cel Mare, care a supravieţuit naşterii Mântuitorului (Matei 2,19-22), a murit cu câţiva ani înainte de a.u.c. 754, mai precis în anul 750. Acest an este cu atât mai probabil cu cât Iosephus Flavius ne furnizează şi un amănunt astronomic: Irod, înainte de moartea sa, a condamnat la moarte doi rabini. În noaptea când rabinii au fost executaţi, s-a produs o eclipsă de Lună. Astronomii au calculat eclipsele din unghiul Ierusalimului, rezultatul fiind noaptea din 12-13 martie a.u.c. 750. Irod a murit cu aproape două săptămâni înainte de săptămâna pascală, care a început în anul acela la 12 aprilie. Ziua probabilă a morţii lui: 1 aprilie, în anul 4 în.Hr. Din rapoartele Evangheliei după Matei cunoaştem amănuntul că Isus S-a născut cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Irod cel Mare.

Judecata specială, sau particulară:

Numai Adventiştii de Ziua a Şaptea mărturisesc doctrina despre judecata de cercetare. Aceasta nu înseamnă că celelalte doctrine creştine susţin că va fi numai o singură judecată, cea finală. Atât teologia romano-catolică, cât şi cea ortodoxă învaţă că, imediat după moarte are loc o judecată specială (termenul romano-catolic) sau particulară (termenul ortodox). “Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile necurate la chinuri.”15) Judecata particulară o face Mântuitorul, dar Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului în cauză, pe de alta de îngerii păzitori şi de duhurile rele. La această judecată se are în vedere credinţa şi faptele bune ale decedatului. “Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor.”16)

Judecata specială sau particulară are la bază mai mult raţiunea omenească, decât temeiurile biblice, deoarece dacă se crede că sufletul este nemuritor, trebuie rezolvată problema soartei lui până la înviere. Ori, dacă se crede că soarta lor va depinde de viaţa pe care au trăit-o aici în corp, din motive de raţiune, se ajunge la admiterea ideii unei judecăţi speciale, sau particulare.

Dacă am înţeles acest capitol, am putut vedea că judecata de cercetare crezută de Adventiştii de Ziua a Şaptea nu are la bază temeiuri de raţiune (cu toate că doctrina este şi raţională!), nu a fost o invenţie teologică pentru a se motiva transformarea de o clipă a generaţiei care Îl va vedea pe Domnul venind pe norii cerului, ci este o descoperire biblică care a fost înţeleasă doar prin clarificarea marilor adevăruri exemplificate de Sanctuar şi serviciile lui. Bineânţeles, descoperirea unui adevăr deschide perspectiva clarificării altor detalii, cum este şi problema transformării sfinţilor vii, descrisă în 1 Corinteni 15,51-52.

Celelalte probleme eschatologice le vom trata în notele capitolelor următoare.

Pionierii mişcării advente şi Sanctuarul:

În Mişcarea Millerită se credea că profeţia din Daniel 8,14 marchează cea de-a doua venire a Mântuitorului. La început,

W. Miller

considera că biserica este corespondentul sanctuarului, apoi către anul 1842 a extins sensul acestuia şi asupra pământului, socotind că el va fi curăţit “prin foc înaintea venirii Sale, înconjurat de sfinţii Săi”.17) Miller a plasat sfârşitul celor 2300 de ani în anul iudaic 1843/44 (din primăvară în primăvară), dar mişcarea “lunii a şaptea” a congregraţionistului

Samuel Snow (1806-1870)

i-a convins pe milleriţi (mai puţin pe W. Miller) că Sanctuarul va fi curăţit în ziua de Iom Kippurim a anului 1844 (22 octombrie).

În dimineaţa următoare decepţiei din 22 octombrie, la Port Gibson, câţiva mileriţi se rugau în grânarul aproape gol al lui Hiram Edson (1806-1882). Cereau lumină să înţeleagă cele petrecute.

Hiram Edson şi cu O.R.L. Crosier (1820-1913)

s-au decis să viziteze pe câţiva fraţi. Tocmai treceau printre glugile de coceni ale lui Edson, când acesta s-a oprit brusc. Crosier, vrând să afle motivul opririi acestuia, s-a întors şi l-a văzut pe Edson absorbit în meditaţie. “Domnul a răspuns la rugăciunea noastră din dimineaţa aceasta - i-a spus Hiram Edson - dându-mi lumină referitoare la decepţia noastră.”18) El a înţeles că Marele Preot nu a ieşit din Sanctuarul ceresc, ci abia atunci a intrat în Locul prea sfânt ca să cureţe Sanctuarul de păcate.

Edson, Crosier şi Dr. F.B. Hahn

au studiat câteva luni problema Sanctuarului. Crosier a formulat în scris rezultatul studiilor lor, fiind primul care a schiţat doctrina despre Sanctuar.19) Dintre aceştia trei milleriţi - cunoscuţi şi sub numele de “trioul new-yorkez” - numai H. Edson s-a ataşat de grupul adventist din New England, ai cărui exponenţi erau J. Bates şi J. White. Edson a adus în această mişcare descoperirea referitoare la curăţirea Sanctuarului.

Doctrina despre judecata de cercetare:

În articolul lui Crosier, curăţirea tipică avea numai două aspecte: iertarea păcatelor şi transpunerea lor figurativă pe capul ţapului Azazel. Milleriţilor le lipsea sinteza elementelor. Sinteza a fost făcută de către cercetătorii adventişti, în următoarea ordine cronologică:

În 1849 E.G. White a dat următoarea precizare:

“Am văzut că Isus nu va părăsi Locul prea sfânt, până când cazul fiecăruia nu va fi decis pentru mântuire sau pentru pieire.”20)

În acelaşi an David Arnold (1805-1889) şi Joseph Bates (1792- 1872)

anticipează rolul “pieptarului judecăţii (Exod 28,29) în curăţirea Sanctuarului, fără legătură directă cu ideea unei judecăţi reale. J.N. Lounghborough (1832-1924), într-un studiu publicat în 1854,21) leagă învăţătura despre Sanctuar cu prima solie îngerească care proclamă că “a sosit ceasul judecăţii” (Apoc. 14,7). În anul următor,

Uriah Smith (1832-1903)

dezvoltă detaliat judecata premergătoare venirii Domnului, fundamentând-o pe curăţirea Sanctuarului.

Doctrina a fost completată în 1857 de J. White (1821-1881),

care foloseşte prima dată termenul: “judecata de cercetare”.

Cea mai bună descriere a doctrinei se află în cartea Ellenei G. White, “Tragedia Veacurilor” capitolul intitulat “Judecata de cercetare”.

Calcularea perioadelor antice:

Calcularea unei perioade care începe înainte de Hristos şi se termină după Hristos nu se poate efectua doar printr-o simplă operaţie de scădere. De exemplu: de la 457 în.Hr. trebuie să numărăm 490 de ani. Dacă scădem numărul mic din cel mare rezultatul ar fi 33. Dar astfel se pierde un an. De ce? Să numărăm de la 15 în.Hr. o perioadă de 15 ani: prin scădere obţinem rezultatul de 0. Dar în cronologie noi nu avem un an datat cu 0, căci acesta este egal cu anul 1 d.Hr. Astfel, la calculele făcute prin scădere trebuie adăugat un an, care altfel s-ar pierde totdeauna. Este motivul pentru care în desfăşurarea profetică a celor 2300 ani şi noi am procedat în felul acesta.

*

1) R.B. Thurber, citat de A.J. Wearner, op.cit., 81.

2) E.G. White, P.P. 538.

3) Din Evrei 9,4 s-ar putea înţelege să altarul tămâierii ar fi fost plasat după perdea, în locul numit “Sfânta Sfintelor” (Haghia Haghion). În original, ca şi în rom|neşte, nu se spune că acolo stătea altarul, ci că el avea (echo) un altar, adică altarul deservea Sfânta Sfintelor. Din Exod 30,6-8 reiese că zilnic, dimineaţa şi seara, se ardea tămâie pe acest altar, în faţa perdelei, ceea ce însemna că altarul se afla în prima încăpere, unde avea loc serviciul zilnic, dar fumul de pe altar pătrundea şi în încăperea a doua.

4) Lemnul acesta, (şittáh la singular, şittim la plural) este un salcâm egiptean (Spina Aegyptica) cu spini, având o coajă negricioasă. Este singurul arbore din peninsula Sinai al cărui lemn poate fi folosit la clădiri. Este un lemn dur, aproape indestructibil, totuşi foarte uşor. Când arborele îmbătrâneşte, devine tot atât de negru ca şi lemnul de abanos. Din răşina acestui arbore se fabrică vestita gumă arabică pentru lipit. - W. Genesius, op. cit., 847.
5) Surprinzător, E.G. White foloseşte în acest citat un termen ebraic inexistent în Biblia Hebraica. Cuvântul derivă din verbul şákan (a locui) şi se găseşte în Mişna Talmudului ebraic în forma şökináh, indicând locul prezenţei în Sanctuar a milei lui Dumnezeu. Expresia apare în Targumul lui Onkelos, la traducerea textului din Exod 25,8, unde Domnul spune că “Eu voi lăsa şekinah Mea să locuiască între voi”. - Jenni-Westermann, op. cit., II, 909.

6) E.G. White, P.P., 349. Textul biblic citat se află în Ps. 85,10.

7) În ebraică, “Iom Kippurim” înseamnă “ziua ispăşirilor” (la plural), vrând să exprime că acţiunea ispăşirii are un sens general. Denumirea vine de la verbul káfar: a acoperi păcatul, a ierta, a face ispăşire, a curăţi. - B. Davidson, op. cit., 390.

8) Numele ţapului Azazél este compus din două cuvinte: éz (ţap) şi ázal (a se îndepărta). Davidson se referă la Hengstenburg, care susţine că numele are semnificaţia se demon, prinţul întunericului, stăpânul pustiurilor, în al cărui sector este trimis ţapul încărcat cu păcate. - Davidson, op. cit., 593.

9) E.G. White, P.H., 133.

10) În original: “vöniţödaq qodeş” (Dan. 8,14 b). Verbul ţadaq (drept, socotit drept, neprihănit, curat) este la Niph’al imperfect. Această familie verbală are mai multe sensuri: de acţiune reflexivă, de trăire lăuntrică, sau a unei atitudini tolerative, sau are un sens pasiv. Genesius consideră că sensul pasiv este cel corect în cazul de faţă, de aceea dă următoarea versiune: “Sanctuarul va fi repus în starea sa neprihănită” W. Genesius, op. cit., 712.

11) În textul din Dan. 9,24 întâlnim verbul nechtak (din chatak = a tăia, a croi, a diviza; aici la Niph’al perfecta). Cuvântul este de origine chaldeeană şi apare numai aici în Biblie (hapaxlegomena). Expresia sugerează tăierea unei cantităţi precise dintr-o bucată mai mare. Genesius este de părere că versiunea cea mai justă ar fi: “şaptezeci de săptămâni au fost delimitate (puternic hotărâte în timp) pentru poporul tău”. - W. Genesius, op. cit., 303.

12) E.G. White, T.V., 483.

13) Idem, 480.

14) Idem, 490.491.

15) Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, 165.

16) Idem, 167.

17) E.G. White, 1 M., 58.

18) S.D.A. Encyclopedia, 1966, 364.

19) Este vorba de publicaţia Day Star, 7 febr. 1846.

20) Present Truth, aug. 1849.

21) Review and Herald, febr. 14, 1854.
Cuprins