Moldovan Vilhelm

Concluzii dogmatice

A doua venire a lui Hristos este cea mai fericită speranţă a bisericii şi formează punctul culminant al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi literală, personală, vizibilă şi universală. Când El Se va reântoarce, neprihăniţii aflaţi în stare de moarte vor învia şi, împreună cu drepţii care sunt în viaţă, vor fi glorificaţi, intrând în ceruri. Împlinirea aproape totală a profeţiilor importante, împreună cu condiţiile actuale de pe pământ, indică iminenţa venirii Domnului Hristos. Timpul acestui eveniment nu a fost revelat, de aceea suntem îndemnaţi să fim gata tot timpul.

Concluzii etice

Chiar de la primele începuturi creştine urmaşii Domnului Hristos au trăit totdeauna în adevăr. Aşteptarea fericitei speranţe a fost exprimată de salutul bisericii primare: “Maranatha!” - Domnul vine - (1Cor. 16,22). Credinţa în inimenţa venirii Domnului Hristos dă valoare fiecărui moment petrecut în viaţă şi sugerează o responsabilitate specifică în folosirea optimă a ocaziilor oferite de timp.

Speranţa adventă

determină nu numai particularităţile credinţei, ci şi faptele şi toată atitudinea noastră faţă de responsabilităţile vieţii. Avem convingerea că fără eschatologie nu există adevărată etică creştină şi aceasta o concepem într-un triplu sens:

a) Fără puterea şi ajutorul lui Hristos, care va să vină, nu am fi capabili să umblăm şi să rămânem în credinţă.

b) Fără gândul întâlnirii cu Domnul Hristos ne-ar absorbi lumea păcatului, nefiind capabili să ne înălţăm la cele cereşti şi spirituale şi să învingem înclinaţiile fireşti ce împiedică lucrarea sfinţirii vieţii noastre prin Duhul Sfânt.

c) Fără speranţa venirii Domnului Hristos, fiind încolţiţi de dureri, boli şi insuccese, nu am vedea finalitatea strădaniilor zilnice, căci ne-am rezuma numai la simpla întreţinere zilnică a unei vieţi imperfecte; dar în lumina speranţei advente întrezărim că “osteneala noastră nu este zadarnică”. (1 Cor. 15,58).

În zguduitoarele evenimente ale vieţii, speranţa adventă ne dă o pace şi o siguranţă constantă. Evenimentele vieţii noastre pot să se îngrămădească în jurul nostru, dar speranţa adventă ne inspiră gândul că puterea lui Satana a fost învinsă şi Hristos va fi totul în tot. De aceea nu avem nevoie nici de narcoticele iluziei, sau ale sforţării de a ne autolinişti, căci speranţa noastră nu-şi are rădăcina în melancolie, nici în pesimism, ci se naşte din harul şi din făgăduinţele lui Dumnezeu.

Această speranţă ne dă puteri proaspete să nu capitulăm nici în faţa răului, nici în faţa experimentării propriei noastre nedesăvârşiri, ci ne ajută să ne ancorăm încrederea noastră în făgăduinţele vii şi reale ale lui Dumnezeu.

Imperativul de a fi gata în orice moment înseamnă pentru noi să ţinem uşa inimii permanent deschisă în ambele direcţii: atât în direcţia verticală, cât şi în cea orizontală; adică, să fim împăcaţi atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii noştri.

Note suplimentare teologice

Eschatologia biblică, Parusia:

Este doctrina despre evenimentele din urmă (gr. eschatos = ultim, cel din urmă). Venirea Domnului Hristos este evenimentul cheie al eschatologiei biblice, folosit în Noul Testament sub denumirea greacă “parousia” (prezenţă, sosire, revenire, advent - Mat. 24,3). Un alt termen eschatologic este ziua Domnului (heméra Kyriou - 2 Petru 3,10) sau ziua de apoi (escáte heméra - Ioan 6,39), având înţelesul parusiei, ziua în care va veni Domnul în glorie şi mărire “să judece viii şi morţii”.

În istoria bisericească

găsim că perioadele de aşteptare intensivă eschatologică au fost totdeauna momentele proeminente ale creştinismului (comunitatea apostolică, reformaţiunea, pieteismul, mişcarea adventă), căci, de fapt, creştinismul propriu-zis este cel cu caracter eschatologic. Creştinismul stă sau cade împreună cu această doctrină. Prin ea oferă lumii o speranţă. Fără eschatologie creştinismul ar deveni o religie culturală, una muzeală, depăşită, o religie oarecare printre celelalte religii.

Timpul parusiei:

Timpul precis al revenirii Domnului Hristos i-a preocupat totdeauna pe creştini. Generaţia apostolilor a fost convinsă că va fi martora acestui eveniment sublim. Prima Epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni a fost greşit înţeleasă, apreciind că venirea Domnului Hristos este iminentă chiar în acele zile. De aceea, apostolul le-a trimis o scrisoare în care afirmă că “nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă…” (2 Tes. 2,1-3).

În secolul al doilea montanismul a propagat ideea hiliasmului (milenarism), idee împărtăşită şi de Tertullian. Unii scriitori din secolele III-IV au scris despre speranţa inimentei reveniri a Domnului Isus Hristos (Metodiu, Lactanţiu, Comodian şi Nepos de Arsinoe din Egipt). Dar în toate timpurile au fost creştini care aşteptau parusia la o dată fixă.

Tychonius socotea că Domnul va veni în anul 381, Hippolyt în anul 500, iar aşteptările creştinilor din Evul Mediu timpuriu s-au concentrat asupra anului 1000. Cistercitul Ioachim de Floris a fixat anul 1260 pentru începutul mileniului, iar urmaşul lui, Arnold de Villanova, socotea parusia pentru anul 1335. Privind sfârşitul lumii Konrad Schmidt vorbea despre anul 1369, Ioan de Brugis de anul 1400, Felix Hammerlin de 1492, dominicanul Ioan Parisiensis de 1569, iar franscicanul Ioan Hilter de 1651. Cardinalul Nicolae de Cusa a aşezat parusia după 1734, Chr. Columb la 1647, pastorul protestant Mihail Stiefel şi Melchior Hofmann la anul 1533. Martin Luther socotea că la sfârşitul secolului al XVI-lea va fi anul sfârşitului. Bengel credea că mileniul va începe în 1836, iar William Miller a fixat venirea Domnului la anul 1844.

Domnul a ascuns ceasul venirii Lui, pentru ca să-L aşteptăm în fiecare clipă (Luca 12,37). Oricum, este de preferat să greşim în aşteptarea Lui concretă, decât să nu-L aşteptăm deloc, cum a declarat J.H. Newman: “De mii de ori este mai bine a crede că Hristos vine, când nu vine, decât o singură dată să crezi că nu vine, când vine cu adevărat!… Aş dori mai degrabă să fiu acela care, din dragoste pentru Hristos, dar în lipsă de cunoştinţă, consideră o arătare neînsemnată de pe cer… drept semn al revenirii lui Hristos, decât un om care, în belşug de ştiinţă, dar din lipsă de iubire, doar râde de această eroare”.9)

1) E.G. White, T.V., 299.

2) R. Pache, Die Wiederkunft Jesu Christi, 5.

3) E.G. White, 2 M. 355.

4) Bible Readings for the Home, 319.

5) E.G. White, H.L.L., 470.

6) E.G. White, T.V., 589.590.

7) R.H. Pierson, Though the Winds Blow, 1968, 137.

8) Statutul de organizare şi funcţionare A.Z.Ş. din Rom|nia, Mărturisirea de credinţă, 30.

9) Citat de H. Heinz, op. cit., 261.

Cuprins