Moldovan Vilhelm

III. Starea omului în moarte

1. Cum descrie Biblia procesul care are loc cu ocazia morţii? Ps. 146,4; 104,29; Ecl. 12,7.

Notă: Omul viu este un rezultat al unirii elementelor ce îl compun, deci moartea pentru el este un proces de descompunere a elementelor constitutive. Cele două părţi componente care stau la baza fiinţei şi a entităţii sale, trupul şi suflarea de viaţă se descompun, iar omul, ca rezultat, încetează să mai existe.

Vom ilustra acest fapt cu două exemple:

Să luăm, de exemplu, becul electric, în care materia, firul de wolfram, se uneşte cu fluidul electric, rezultând lumina. Când întrerupem contactul, curentul electric încetează să acţioneze în firul de wolfram, dar încetează şi rezultatul. Lumina dispare. Unde s-a dus? Nicăieri. A încetat să existe.

Un alt exemplu: Luăm nişte scânduri şi cuie. Batem cuiele în scânduri şi facem o ladă. Apoi scoatem cuiele, le strângem laolaltă, iar scândurile în altă grămadă. Unde este lada? Nicăieri. Doar s-a descompus în elementele ei constituante şi, ca rezultat, ce-a fost a încetat să mai existe.

Aşa se întâmplă şi cu omul după moarte. Prin descompunerea sa în elementele din care a fost creat, el încetează de a mai fi fiinţă conştientă, exact cum nu era aşa ceva nici înainte de a fi creat. Dacă ne imaginăm că suflarea de viaţă retrasă de la om în clipa morţii este o suflare conştientă de sine, care are capacitatea de a se închipui pe sine în timp şi spaţiu, în care conştiinţa propriului său “eu” uman poate subzista mai departe în moarte, independent de trup, atunci trebuie să admitem să această suflare a avut aceeaşi capacitate şi înainte de constituirea ca om. În acest caz ar trebui admisă ideea existenţei noastre în veci, cu implicaţii divinizante ale fiinţei noastre ajungând la concluzii păgâne, la superstiţii orientale ciudate, chiar până la “sansara”6) budiştilor şi a brahmanilor, care cred în “reâncarnarea” sufletului.

2. Cum descrie Biblia stare omului în moarte? Ecl. 3,19-21; 9,5-6.10.

3. Cum este numită moartea în Noul Testament? Ioan 11,11-14; 1 Tes. 4,13-15.

Notă: Somnul este acea “stare fiziologică normală şi periodică de repaus a fiinţelor, necesară redresării fiinţelor, caracterizată prin încetarea totală sau parţială a funcţionării conştienţei, prin relaxarea musculară, prin încetinirea circulaţiei, a respiraţiei şi prin vise.”7)

Deoarece orice stare de inconştienţă după care urmează o trezire, o numim somn, tot astfel şi moartea, fiindcă va fi urmată de trezirea învierii, Biblia o numeşte “somnul morţii”.

“Doctrina conştienţei în moarte se bazează pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale. Este o doctrină care, asemenea celei despre chinurile veşnice, contrazice învăţătura Scripturilor, îndemnul raţiunii şi sentimentul nostru omenesc.”8)

R e p e t i ţ i e

1. Cum a fost creat omul?

Răspuns: Omul a fost creat din ţărâna pământului şi după contactul cu suflarea de viaţă divină, ceea ce conţine principiul vieţii, s-a făcut un suflet raţional, o persoană conştienţă de sine, indivizibilă ca substanţă umană.

2. Omul este muritor sau nemuritor?

Răspuns: Biblia spune lămurit că omul este muritor şi că singură Dumnezeirea este nemuritoare, ceea ce înseamnă nu numai calitatea de a nu fi supus morţii, ci şi proprietatea de a fi cauza şi izvorul propriei sale vieţi. Nemurirea nu este o însuşire naturală a omului, sau a sufletului său, ci va fi un dar al lui Dumnezeu, condiţionat de mântuire.

3. Care este starea omului în moarte?

Răspuns: Cu ocazia morţii, omul se descompune în părţile lui constitutive: suflarea de viaţă este reţinută de Dumnezeu, iar trupul se descompune în ţărână. Biblia numeşte moartea un “somn”, în care nu există conştienţă, nici amintire, nici sentiment, nici gândire. Până la înviere, omul sub nici o formă nu mai trăieşte în univers.

Concluzii dogmatice

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ca persoană individuală, înzestrată cu liberul arbitru şi libertatea deciziei proprii. Omul este o unitate indivizibilă a trupului, a spiritului şi a sufletului, dependent întru totul de Dumnezeu. Prin păcat, omul s-a revoltat împotriva acestei dependenţe şi - despărţindu-se de izvorul vieţii - a devenit obiectul morţii. Moartea este efectul păcatului. Moartea este încetarea procesului vieţii, oprirea tuturor facultăţilor vitale şi încetarea tuturor facultăţilor fizice şi psihice care rezultă din conţinutul de sine stătător al personalităţii sau din existenţa determinată de unitatea indivizibilă a trupului şi a principiului vieţii. În moarte pier toate calităţile personale caracteristice, inclusiv conştienţa de sine. Această stare, până la înviere, este numită în Biblie “somnul morţii”, care se va sfârşi în dimineaţa învierii, când omul va fi complet reconstituit. Dumnezeu, care este singurul nemuritor, singurul a cărui viaţă nu depinde de o sursă externă, singurul care “are viaţă în El Însuşi”, garantează că cei mântuiţi prin har vor beneficia de viaţă veşnică.

Concluzii etice

Din situaţia noastră de oameni trecători, care totuşi au perspectiva dobândirii vieţii veşnice, rezultă concluziile care dau o finalitate vieţii pământeşti.

Creştinul vede în această viaţă scurtă o ocazie unică de a primi harul oferit de Dumnezeu pentru salvarea lui veşnică. El va fi preocupat în două direcţii: să caute mântuirea oferită în dar şi să se achite în mod onorabil de datoriile sale vremelnice de a fi “lumina lumii”.

Moartea pentru el nu este “cea din urmă nenorocire inevitabilă”, deoarece are speranţă. Având în vedere faptul că trecerea din viaţă este o iminenţă permanentă, iar soarta omului este ireversibilă după moarte, adică nu mai poate fi schimbată, de aici se desprinde nevoia de a fi pregătit în orice clipă, ca şi în cazul întâlnirii cu Isus Hristos la cea de-a doua venire.

Note suplimentare teologice

Antropologia biblică:

(Din greacă: anthropos = om; logos = vorbire). Înţelegem prin ea învăţătura Bibliei despre om, despre natura şi constituţia omului.

Generaţianism:

Este învăţătura unor teologi antici (ca de pildă Tertullian şi susţinătorii tradiţionalismului), conform căreia părinţii creează trupul şi sufletul copilului din substanţa neânsufleţită. Doctrina a fost respinsă de biserica romano-catolică, fiind înlocuită cu doctrina creaţianistă.

Creaţianism:

Spre deosebire de generaţianism, această doctrină oficială susţine că Dumnezeu a creat fiecare suflet în parte din nimic, care, la procreare, prin unirea celulelor părinteşti, se contopesc, formând o fiinţă umană unitară. Sufletul nu există înainte de unirea sa substanţială cu trupul (teza a fost formulată împotriva preexistenţianismului şi împotriva teoriei migraţiei sufletului). Teologia romano-catolică consideră că, crearea sufletului are loc în momentul unirii celulelor parentale, şi nu la naşterea fizică, sau la primul act intelectual al copilului. Doctrina nu neagă faptul că, în sens real şi propriu, părinţii sunt cauza noului născut, dar precizează că orice devenire nouă depăşeşte cauza creativă prin care acţionează Dumnezeu, chiar dacă “dinamica” Fiinţei Absolute rămâne “în” această cauză şi astfel, devenirea omului nou, în ciuda actului creaţianist, rămâne o întâmplare realmente naturală, fără a lua în considerare calitatea morală a actului de procreare a părinţilor.9)

Pluralitatea omului:

De fapt, ne referim la doctrina romano-catolică despre crearea omului. Pe scurt, doctrina poate fi conturată sumar în următoarele idei de bază:

1. Omul substanţial este preordonat în unitatea sa ontologică unei pluralităţi originale, adevărate şi ireductibile. Omul este unul la origine, în existenţă şi în determinarea finală.

2. Totuşi în om există o adevărată pluralitate de adevăruri, care nu pot fi reduse şi raportate unul la altul. Ceea ce se numeşte în om spirit-suflet nu este doar o formă de apariţie a acestuia, ceea ce am numi materialitatea sau corporalitatea lui, sau invers.

3. Omul posedă suflet spiritual, simplu şi substanţial, ca principiu constitutiv dătător de viaţă şi propriu întregii sale fiinţe, care - nevătămând integritatea omului - în mod substanţial diferă de materie, este independent de materie în fiinţă şi sens, iar în fiinţa lui este nemuritor. Apare prin actul combinatoriu, numit creaţiune, când acest Impuls Divin creativ determină fiinţa spiritual-materială unică, în înţeles de acţiune de autotranscendenţă a existenţei materiale. Ceea ce, “intelectual” înseamnă că este data apriorică a cunoaşterii umane, de la care se poate stabili - în primul rând metafizic - ce înseamnă propriu-zis “material”.10)

Trihotomism:

Doctrina ce în baza textului din 1 Tes. 5,23 consideră că omul, în fiinţa sa substanţială, este compus din trei realităţi esenţiale: trup, suflet şi spirit, care se disting între ele în deosebiri reale.

Cei care obiectează împotriva constituţiei trihotomice a omului atrag atenţia asupra faptului că, nu numai pentru partea spirituală a omului avem două expresii deosebite în N.T., ci şi pentru partea materială: soma şi sarks. “Soma” exprimă corpul material, iar “sarks” pe cel al păcatului. Nu este vorba de alt trup, ci numai despre două aspecte ale aceleaşi realităţi: primul vizează latura materială, celălalt latura morală a aceluiaşi trup. Astfel şi “pneyma” şi “psyché sunt termenii aceleiaşi realităţi: primul exprimă principiul, celălalt atributele vieţii.

Următorul citat ne-ar putea edifica mai bine, fiind un comentariu la 1 Tes. 5,23:

“Spirit, suflet şi trup. Pavel nu ne dă un studiu despre natura omului, dar ne asigură că nu există nici o porţiune în viaţa omului convertit care să nu fie atinsă de puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu.”11)

Pneuma-spirit:

“Înseamnă expirare, respiraţie, vânt, suflare de viaţă, duh, suflet, spirit ca parte a omului, ca centrul priceperii, al sentimentului, al voinţei; simţire, fiinţă (intelectuală) spirituală (Dumnezeu, îngeri)… În 1 Tes. 5,23, partea imaterială a omului este sufletul şi spiritul, psyché şi pneyma. Deosebirea trihotomică dintre trup, suflet şi spirit devine generală prin Cuvânt… Traducerea ei în textele referitoare la om este cea a termenului ‘ruah’ din V.T.: eul lăuntric al omului, de origine divină (1 Cor. 5,3; Col. 2,5). Principiul vieţii, rădăcina vieţii, puterea de viaţă, norma vieţii, începutul divin al vieţii; pneyma este rădăcina vieţii, psychsé este purtătoarea ei… Omul nu posedă parte sufletească inferioară şi parte sprituală superioară; ambele conţin partea imaterială… Ambele au fost viciate de păcat, ambele, sau în ambele forme este nevoie de a fi salvate împreună cu trupul. Deci trupul - sufletul - spiritul este omul întreg, muritor.”12)

Psyché-suflet:

“Înseamnă suflare, suflet, viaţă (principiul vieţii)… Suflet (ca mediu al sentimentelor) Mat. 26,38… Apare numai în legătură cu trupul. Nu auzim de ‘psyché’ fără corp; aparţine de esenţa sufletului ca să fie împreună cu corpul; de aceea, împărtăşeşte slăbiciunile trupului şi are nevoie de mântuire. De multe ori este sinonim cu ‘pneyma’, alteori nu poate fi identificat cu el. Evrei 4,12; 1 Tes. 5,23. Aici ‘psyché’ este viaţa individuală în care ‘pneuma’, ca principiu de viaţă divină devine evidentă; deci ‘psyché’ = viaţă existentă în ‘soma’ ca organism (Mat. 6,25); însă “soma” este organismul înviorat prin ‘psyché’, în care subiectul vieţii, din punct de vedere al conexiunii pământeşti, este ‘psyché’, ca ‘eul’, parte imaterială a omului.”13)

Nemurirea sufletului:

Este o idee filozofică care îşi are baza în lucrarea “Phaidon” de Platon. În acest dialog petrecut în ziua morţii lui Socrate, Platon pune bazele concepţiei despre nemurirea sufletului. Socrate vorbeşte despre moarte ca fiind eliberarea sufletului din strânsoarea trupului. Sufletul platonic este o particulă preexistentă înainte de trupul în care sălăşluieşte. El porneşte de la ideea că lucrurile simple sunt nemuritoare, iar cele compuse sunt muritoare căci se descompun. Omul, fiind o fiinţă compusă din trup şi suflet, este muritor. Însă sufletul omului, fiind o particulă componentă simplă, este nemuritor. Când omul se descompune, sufletul părăseşte trupul, căci sunt lucruri diferite. Distrugerea trupului nu poate însemna distrugerea sufletului, cum nici o piesă muzicală nu se distruge, când piere instrumentul cu care a fost reprodusă.14)

Oscar Cullman

ne face atenţi că influenţa acestei gândiri platonice se simte în gândirea unor neoplatonişti dintre părinţii bisericii.15)

În ciuda faptului că gnosticii se orientează după ştiinţa elină, în sec. II încă nu se observă în această latură influenţa platonică. Totuşi,

IUSTIN MARTIRUL (150),

în Apologia sa îi acuză pe cei care cred în înălţarea sufletului după moarte şi îndeamnă să nu fie consideraţi creştini. MELITO de SARDES (190) vorbeşte despre prima moarte ca fiind “tăcerea lungă”.

TATIAN (170)

afirmă că sufletul în sine nu este însăşi viaţa, ci are doar parte la viaţa pe care i-o dă Dumnezeu.

ARNOBIUS (300)

este ultimul reprezentant în patristică a nemuririi condiţionate. Pentru el dovezile platonice despre nemurirea pretinsă a sufletului sunt “meticulozităţi sofistice”.

Primii dintre părinţii bisericii care vorbesc expressis verbis despre nemurirea sufletului sunt

ATHENAGORAS din Atena şi TERTULLIAN (200).

Ideea a fost dezvoltată amplu de

ORIGENE (185- 254),

unul dintre cei mai însemnaţi neoplatonişti din patristică.

Reformatorii

nu au avut o concepţie unitară despre natura omului.

Luther

oscila între adevăr şi alegorie. Ca în multe alte domenii, doctrina sa era şi în privinţa aceasta nesistematică. Într-un loc el numeşte doctrina despre nemurirea sufletului un “monstru al grămezii de gunoi” medieval.16)

CALVIN

a fost cel mai consecvent în susţinerea învăţăturii despre nemurirea inerentă a sufletului. H. BULLINGER, bineânţeles, a împărtăşit poziţia lui Calvin, după cum reiese din formularea foarte tăioasă a Confesiunii Helvetice II din anul 1562: “Condamnăm pe toţi aceia care batjocoresc sau, cu argumente rafinate, contestă nemurirea sufletului, sau susţin că sufletul doarme, sau devine parte din Dumnezeu.” (VII-5).

Aici trebuie să amintin un amănunt foarte interesant din istoria reformaţiunii autohtone. Un reformator transilvănean, originar din Deva,

Mattias Biro (1500-1545)

a scris în 1531 o carte. “De dormitatione sanctorum” (Despre adormirea sfinţilor), în care vorbeşte despre îndreptăţire şi modul mântuirii. El afirmă că în ceruri există un singur Mijlocitor, Isus Hristos, iar sfinţii medievali dorm împreună cu cei morţi în mormintele lor, până la revenirea lui Hristos.

În secolul nostru (sec.XX)

s-a făcut un progres vizibil în tratarea biblică a naturii omului. Teologi renumiţi s-au reântors la învăţătura sănătoasă a Bibliei, refuzând platonismul creştin referitor la nemurirea necondiţionată a sufletului. Amintim numai câteva nume dintre teologii cu greutate: Karl Barth, Emil Brunner, Rudolf Bultmann, Oscar Cullmann, Hans Walter Wolff, André Nygren, R. Niebuhr, P. Tillich, etc.

Vom încheia acest pasaj cu un citat al unui teolog erudit din literatura actuală a teologiei protestante din ţara noastră:

“Este greşită concepţia formată sub influenţa filozofiei platonice, că omul dispune de ‘trup’ muritor şi de ‘suflet’ nemuritor. Omul trăieşte pe pământ în unitatea trupului (basar) şi a sufletului (nefeş). Când Creatorul retrage de la om suflarea de viaţă, el devine cadavru şi ‘se reântoarce în pământ, de unde a fost luat’.”17)

Dezvoltarea doctrinei adventiste despre natura omului:

Majoritatea milleriţilor credeau că omul, prin natură, este dotat cu suflet nemuritor. Primul care a fost absorbit de studierea problemei antropologiei biblice a fost

GEORGE STORRS (1796-1879),

congregaţionalist, apoi pastor metodist. Influenţat de o broşură scrisă de Henry Grew (Starea intermediară), a început să studieze destinul final al omului şi starea sa în moarte. A ajuns la concluzia că omul nu posedă o nemurire inerentă şi că nemurirea va fi un dar al lui Hristos după parusie, iar cei răi vor muri în aşa-zisa “moarte a doua”. El şi-a publicat concluziile în şase predici intitulate: “Sânt sufletele celor nedrepţi nemuritoare?” (1842). În acelaşi an a aderat la mişcarea millerită. Cele şase predici au fost tipărite anul următor în Anglia. Datorită lui CHARLES FITCH (1805-1844), pastor congregaţionalist, apoi presbiterian şi mai târziu millerit, Storrs a îmbrăţişat speranţa adventă, devenind unul din exponenţii mişcării. Charles Fitch, la rândul său, în ziua de 25 ianuarie 1844 a acceptat doctrina nemuririi condiţionate şi în urma sa alţi conducători milleriţi. După marea decepţie, Storrs s-a despărţit de mişcarea millerită, atribuind-o “influenţei mesmerite”.

William Miller

nu a acceptat vederile lui Storrs şi Fitch. Dar printre cei care au întrezărit lumina biblică din această învăţătură se aflau şi

părinţii Ellenei Harmon.

Într-una din cărţile ei18) viitoarea soţie a lui J. White descrie o conversaţie pe această temă ce a avut loc în casa lor în timpul când ei urmau să părăsească biserica metodistă, în vara anului 1844.

După decepţia din 22 octombrie 1844, cu ocazia conferinţei din Albany, New York, (29 apr. 1845), s-a făcut un mic progres către doctrina nemuririi condiţionate, recunoscând că moştenirea sfinţilor nu este primită cu ocazia morţii, ci după a doua venire. Apoi au urmat luările de poziţii ferme din partea E.G. White, J. White şi J. Bates în anul 1847, recunoscându-se că omul este inconştient în moarte şi că cei nedrepţi nu vor fi osândiţi în mod veşnic.

Cea mai clară poziţie o prezintă articolul lui R.F. Cottrell (1814-1892)

din R.H. 22.XI.1853 şi al lui J. White în R.H. 21.II.1856, când s-a formulat doctrina biblică cunoscută azi.

1) Textul original spune: “Vaiiţer Jahveh Ölohim et- haadám afár min-haödamáh, vaiippach böappáiv nişmat chaiim, vaihi haadám lönefeş chaiiah”. Verbul iaţar înseamnă a forma, a modela. Adam a fost format din “ădamah”, adică pământ. Ambele cuvinte au aceeaşi rădăcină. Omul: este pământ. Nişmat chaiim este suflare de viaţă impersonală. Nefeş chaiiáh corespunde cu suflet viu, în înţelesul sufletului raţional, a entităţii unice a personalităţii Nefeş-ul apare în V.T. de 754 ori, dar niciodată nu se spune că ar fi nemuritor (Jenni-Westermann, op. cit., II, 71). Termenul ruach, corespondentul cuvântului “spirit” se găseşte în V.T. de 378 ori, fără ca măcar o singură dată să apară cu atributul de nemuritor.

2) Siegfried H. Horn, S.D.A. Bible Dictionary, 1960, 1036-1037.

3) Geréb Pál, Dogmatika, Curs de teologie sistematică, 1974/75, II, 32.

4) Neill-Goodwin-Dowle, op. cit., 152.

5) În N.T. numai expresia “athanasia” este cea care corespunde termenului nostru de “nemurire”. O întâlnim de două ori: 1 Cor. 15,54; 1 Tim. 6,16. Un alt termen, “aphthartos” şi “aphtharsia” (ca adjectiv şi substantiv), având înţelesul de nestricăciune, incoruptibilitate, nevătămare, neputrezire, - apare de 13 ori în N.T.; Rom. 1,23; 2,7; 1 Cor. 9,25; 15,52-54; 1Tim. 1,17; 2 Tim. 1,10; 1 Petru 1,4.23; 3,4. Biblia nu afirmă nicăieri că nemurirea ar fi calitatea omului, sau a spiritului sufletului uman, de care să dispună în mod inerent.

6) Sansara = procesul de migrare prin care trec, după doctrina unor religii orientale, sufletele în succesiunea reâncarnărilor.

7) Dicţionarul explicativ al limbii rom|ne, 1975, 876.

8) E.G. White, T.V., 545.

9) K. Rahner-H. Vorgrimler, Kleines Theologiches Wörterbuch, 1961, 215.

10) Idem, 98.

11) S.D.A. Bible Com. VII, 257.

12) Kiss Jenó; Ujszövetségi Görög Magyar szótár, 1975, 138.

13) Idem, 175.

14) Platon válogatott müvei, 1893, II, 105-107.

15) Oscar Cullmann, Immortality of the Soul or Ressurection of the Dead? New York, 1958, 19-20.

16) E.G. White, T.V., 549.

17) E. Széles Maria, Otestamentumi Biblika Theologia, Curs de teologie biblică a V.T., 1976, I, 29.

18) E.G. White, 1 M, 39.

Cuprins