Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə58/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   52   53   54   55   56   57   58   59   60

Iulie, în revista „Novâi mir” apare Discursul destinat ceremoniei decernării Premiului Nobel. Începând cu numărul 8 (august), aceeaşi revistă întreprinde publicarea câtorva capitole din Arhipelagul GULAG, selecţionate de autorul însuşi.

1990 Editura Sovetski pisatei (Scriitorul sovietic) editează integral Arhipelagul GULAG (3 voi.). Revista „Novâi mir” începe publicarea romanului în cercul întâi. Revistele „Zvezda” („Steaua”), „Naş sovremennik” („Contemporanul nostru”), „Neva” încep să publice „noduri” din Roata roşie.

16 august. Decretul preşedintelui URSS, M. S. Gorbaciov, prin care lui Soljeniţân i se ridică acuzaţia de trădare şi i se redă cetăţenia sovietică.

Septembrie. Publicaţiile „Literaturuaia gazeta” şi „Komsomolskaia pravda”, concomitent cu Editura YMCA-Press din Paris, publică Cum să reorganizăm Rusia? Textul acestui articol a stârnit numeroase ecouri contradictorii.

Lui Soljeniţân i se decernează Premiul de Stat al RSFSR pentru Arhipelagul GULAG, dar scriitorul îl refuză: „Este o carte despre suferinţele a

^ „milioane de oameni, şi eu nu pot să agonisesc glorie pe seama ei” ’ („Izvestia”, 12 decembrie 1990).

După o aşteptare de peste un deceniu, Natalia Reşetovskaia, prima soţie a scriitorului, publică la Moscova volumul de memorii Soljeniţân – o amplă şi minuţioasă biografie între 1936, anul când l-a cunoscut, şi 1974, anul expulzării prozatorului din Uniunea Sovietică.

În România, chiar din primele luni ale anului (la foarte scurtă vreme după revoluţia din 1989), au început să apară fragmente din scrierile lui Soljeniţân, însoţite de prezentări ale vieţii şi operei scriitorului, presa noastră vrând parcă să recupereze anii mulţi de tăcere impusă de cenzura regimului totalitar de la noi. Astfel, episoade din Arhipelagul GULAG publică „Timpul” din Iaşi (Nr. L din 13 ianuarie; traducere de Dumitru Păduraru şi C. M. Spiridon), „Orizont” din Timişoara (numerele din 6 ianuarie, 26 ianuarie şi 2 februarie; traducere de Simion Lăzăreanu). Revista „Argeş” din Piteşti (Nr. L din ianuarie) tipăreşte capitolul Surâsul lui Biiddha din romanul În cercul întâi (traducere de Rodica Baltazar). Tot din acelaşi roman, săptămânalul „Adevărul literar şi artistic” (care la începutul apariţiei din 1990 s-a numit „Adevărul de duminică”) publică (din aprilie 1990 până în iunie 1991) un lung serial în traducerea lui Laurenţiu Duţă.

1991 17 septembrie. Una dintre declaraţiile făcute după ce i s-a redat cetăţenia: „O dată cu hotărârea procurorului general nu mai există nici o piedică juridică în calea reîntoarcerii mele în patrie. Dar, înainte de a face acest lucru, va trebui să-mi termin lucrările începute mai demult aici. După ce o să mă întorc în Rusia, o să am alte griji, pe care le voi împărţi cu toţi cei de acolo.”

La Bucureşti, în editura Quintus, apare O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în traducerea lui Sergiu Adam şi Tiberiu lonescu, cu o postfaţă semnată de Vlad Sorianu. (Trebuie menţionat faptul că această traducere a aşteptat lumina tiparului mai bine de un sfert de secol. Semnalăm, de asemenea, că mai există o versiune românească a microromanului soljeniţânian, realizată cu înalt profesionalism şi talent de Nina Grigorescu tot înainte de 1989, versiune ce îşi aşteaptă încă editorul.)

1992 Octombrie. Philippe de Villiers organizează în Vend6e o întâlnire la care au luat parte câteva mii de persoane, în discursul rostit la această întâlnire, Soljeniţân a denunţat „primul mare genocid, teoretizat ca atare în istoria modernă a lumii”. (Este vorba de înăbuşirea sângeroasă a rezistenţei regaliste din Vendee şi Bretagne de către forţele republicane în 1793-1795.) Gestul lui Soljeniţân a contrariat presa de stânga şi în general stânga occidentală.,

1993 La sfârşitul anului face publică hotărârea de a se întoarce în Rusia în acest an aniversar (75 de ani), în România s-au publicat o serie de materiale dedicate personalităţii marelui scriitor. Astfel la 23 şi 30 aprilie, Radio România-Cultural, în cadrul emisiunii „Dicţionar de literatură universală” a prezentat eseul Alexandr Soljeniţân, aparţinând cunoscutului prozator şi traducător Alexandru Calai’s. Tot lui îi aparţin Ce face Soljeniţân astăzi (Radio România-Cultural, emisiunea „Revista literară Radio”, 6 iunie), Alexandr Soljeniţân a împlinit 75 de ani („Caiete critice” 10/12), Soljeniţân-75 („Literatorul”, Nr. 51-52).

La Cluj-Napoca, în volumul Studii de limbă, literatură şi metodică, VIII, Mircea Croitoru publică studiul Alexandr Soljeniţân (Repere ale creaţiei).

1994 Vede lumina tiparului studiul Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, care, în ultimă instanţă, ar consta în edificarea unei Ruşii morale şi în protejarea poporului.

26 mai. Începe călătoria de întoarcere în Rusia. După două opriri la Vladivostok şi Măgădan (centrul regiunii cu acelaşi nume în Extremul Nord, fost punct de triere a deţinuţilor politici trimişi în lagărele Kolâmei), Soljeniţân îşi va urma lunga călătorie spre Moscova, cu etape în alte câteva oraşe siberiene, (în România, despre acest periplu va scrie şi ziarul „România liberă” din 27 mai.) Ajuns la Moscova, va locui într-un apartament din centru, până ce se va încheia lucrul la vila sa din afara capitalei. Se întâlneşte cu preşedintele Boris Elţân.

28 octombrie. Rosteşte un discurs în Duma de Stat.

De acum şi până la sfârşitul anului 1995 s-a întâlnit de multe ori cu ziarişti ruşi şi stranii, a dat numeroase interviuri, a susţinut la Televiziune emisiunea intitulată întâlniri cu Alexandr Soljeniţân (care a luat sfârşit în 1996, o dată cu începutul campaniei electorale din Rusia).

Numărul 6 al revistei „Zvezda” din Sankt-Petersburg este dedicat Lui Alexandr Soljeniţân: articole, câteva discursuri şi interviuri ale scriitorului, amintiri, scrisori ale unor cetăţeni sovietici cu prilejul expulzării lui. Este interesant articolul Problema concepţiei eroice (Soljeniţân şi Nietzsche) al lui Richard Tempest, care lansează ideea unui Soljeniţân – autor al propriului mit biografic, fie patriarh, fie proroc. Viaţa şi opera scriitorului au revelat lumii un exemplu al eroicului. Aidoma prototipului mitic carlylean al Scriitorului-Proroc, el se recunoaşte în rolul celui care îndeplineşte o datorie istorică faţă de milioanele de morţi, al celui care pedepseşte cu Paloşul lui Dumnezeu în împărăţia minciunii. Cu Nietzsche, Soljeniţân se aseamănă prin tipul profetic al comportamentului şi limbajului artistic, prin originalitatea deosebită a limbii şi stilului. Filosoful german a dezvăluit lumii eroul care a biruit omul din sine. Scriitorul ras a revelat lumii eroul care a biruit sclavul din sine. Eroul lui Nietzsche vorbeşte în locul tuturor. Eroul lui Soljeniţân vorbeşte în numele tuturor. (După „Kontinent”, Moscova-Paris, Nr. 82).

Revista „Convorbiri literare” din Iaşi dedică Nr. L din acest an lui Alexandr Soljeniţân. Au semnat articole: Sorina Bălănescu (Spiritul lui Soljeniţân: libertatea şi locul din vis), Jean Cathala (Reflecţii despre Arhipelagul GULAG), Livia Cotorcea (Soljeniţân sau lumea din noi), Mircea Croitoru (Alexandr Soljeniţân şi literatura rusă), Bedros Horasangian (O mărturisire pentru „melancolia disperării”), Leonte Ivanov (O întâmplare în gara Kocetovka. O posibilă interpretare), Constantul Romanescu (Soljeniţân şi viitorul lumii), Almoş-Bela T. (Promovarea bioeticii prin opera lui Soljeniţân).

La Bucureşti, revista „România literară” publică în Nr. 31 (17-23 august) articolul profesorului universitar Gheorghe Barbă – Fenomenul Soljeniţân.

1995 în Editura Anastasia apare Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX. Traducere de Boris Buzilă, prefaţă de Alexandru Paleologu.

Editura MYDO CENTER din Iaşi publică volumul de memorii al Nataliei Reşetovskaia Soljeniţân. Versiunea românească, realizată cu deosebită acurateţe şi sensibilitate, aparţine Sorinei Bălănescu, care semnează şi o inspirată postfaţă, precum şi notele.

1996 12 noiembrie. Participă la simpozionul internaţional F. M. Dostoievski şi cultura universală (Moscova-Sankt-Petersburg, 11-17 noiembrie). După ce adresează un cuvânt de salut participanţilor, îşi expune în continuare concepţia proprie referitoare la personalitatea lui Dostoievski.

Revista „Luceafărul” (Nr. 5 din 7 februarie) publică eseul lui Gheorghe Barbă, intitulat Cuvânt despre Soljeniţân. Tot lui Gh. Barbă îi aparţine şi articolul Alexandr Soljeniţân – martor incomod al secolului, apărut în volumul Studii de slavistică, VII, tipărit sub egida Editurii Universităţii Alexandru loan Cuza din Iaşi.

1997 Mai. Soljeniţân este ales membru al Academiei de Ştiinţe din Rusia.

’ 7 iunie. La Bucureşti, sub egida Editurii Univers, apare volumul I al Arhipelagului GULAG, care este lansat în cadru festiv la cea de a cincea ediţie a Târgului Internaţional de Carte Bucureşti. Cu acest prilej au vorbit criticul şi profesorul universitar Mircea Martin, directorul editurii, criticii literari Alexandru Paleologu (autorul postfeţei) şi George Pruteanu, precum şi traducătorul. După opinia presei, cartea a constituit evenimentul Târgului şi, alături de Casa Puşkin de Andrei Bitov, de varietatea şi valoarea celorlalte titluri expuse, a contribuit ca Editura Univers să fie considerată liderul incontestabil al acestei competiţii internaţionale.

Săptămânalul francez „L’Express” (din 21-27 august) publică articolul lui Soljeniţân Ipocrizia sflrşitului de secol XX.

24 septembrie. Participă la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Rusia cu tema Ştiinţa în pragul noului mileniu. Intervenţia lui Soljeniţân intitulată Epuizarea culturii, apare în revista „Moscovskie novosti”.

„27 septembrie. La postul de radio Rusia începe un ciclul de emisiuni (65), în care va prezenta epopeea sa istorică Roata roşie. Cu acest prilej, în ajunul emisiunii, a acordat un interviu pentru” Moskovskie novosti”, publi-, cat în numărul din 28 septembrie – 5 octombrie.

;, Octombrie. Sub egida Editurii Albatros din Bucureşti apare romanul Pavilionul canceroşilor. Traducerea de înaltă ţinută este semnată de Măria Dinescu şi Eugen Uricaru.

Decembrie. Editura Univers scoate de sub tipar volumul al II-lea al Arhipelagului. Versiunea românească a acestui volum aparţine cunoscutului traducător Ion Covaci.;

1998 7 ianuarie. Ziarul „România liberă” publică un grupaj de materiale dedicat lui Soljeniţân. Grupajul cuprinde un microportret biobibliografic, articolul Ipocrizia sfârşitului de secol XX în traducerea lui Călin Stănculescu, fragmente din intervenţia la masa rotundă organizată de Academia de Ştiinţe din Moscova şi Interviul din „Moskovskie novosti” (28 septembrie -5 octombrie 1997).

H februarie. Revista „România literară” tipăreşte articolul Capodopera lui Soljeniţân, semnat de Albert Kovâcs, în care autorul face o amplă prezentare şi, totodată, o fină analiză a romanului Pavilionul canceroşilor.

DINCOLO DE LITERATURĂ Un singur cuvânt adevărat cântăreşte mai mult decât Universul.

SOLJENIŢÂN CE POATE FI mai tentant pentru autorul unei postfeţe decât exegeza literară a cărţii abia sfârşite? Starea de graţie a sentimentului estetic, retrăit pas cu pas în timpul lecturii, îşi caută acum – în chip firesc – motivaţiile capabile să o conştientizeze, să o explice şi să-i probeze temeinicia. Efortul analitic se îndreaptă spre o altă descoperire a operei, incitat de tensiunea trăirii artistice, dar -totodată – desprins de ea, sustras determinărilor ei emoţionale, aşezat la o distanţă care să-i confere independenţă în mişcare şi să-i deschidă o altă perspectivă, alte posibilităţi de cuprindere şi de aprofundare. Dialogul din timpul lecturii nu se încheie, dar se modifică; în discursul exegetic, conştiinţa cititorului e obligată să se despartă de ipostaza interlocutorului privilegiat, admis ca prezenţă nemijlocită în concreteţea existenţială a lumii fictive, şi îşi asumă – prin intermediul comentariului critic – rolul unei instanţe interogative nu doar în raport cu destinul acestei lumi, ci şi cu discursul instituitor care o face posibilă. Interpretarea pune în evidenţă modalităţile constructive ale operei şi îi descoperă sensului său întreaga plenitudine interioară, oferind u-i şi argumentele unei evaluări în ordine artistică.

Exegeza operei, ca subiect al postfeţei, împlineşte îndeobşte şi aşteptarea cititorilor; ei pot găsi, astfel, măcar în parte, confirmarea propriilor intuiţii ori, mai ales, justificarea explicită a unor semnificaţii numai bănuite, fără să excludem că deseori interpretarea propusă produce efectiv o limpezire, o relansare a dialogului întrerupt de bruiajul unor neînţelegeri, de incapacitatea comunicativă a unor situări neadecvate. Postfaţa îşi dovedeşte raţiunea de a fi ca partener avizat nu atât în aventura lecturii, cât în meditaţia ce îi urmează.

De data aceasta, însă, postfaţa iese din tiparele obişnuite, însuşi autorul ei se află într-o situaţie excepţională. La sfârşitul lecturii, când şi-a ridicat ochii din orizontul Arhipelagului GULAG, foile albe de hârtie pe care le avea în faţă i se refuzau, pur şi simplu, scrisului. Albul lor devenise dureros, lovind – (paradoxal) cu lumina lui stinsă – retina ochilor încă deschişi într-o uimire neîncrezătoare, semănând mai mult cu spaima decât cu mirarea. Albul foilor nescrise se întindea în faţa lui neverosimil ca un imens deşert arid de oase calcinate, cenuşa albă a milioanelor de victime din gulag, risipite în mormântul nemonnânt al gropilor comune ori al cimitirelor fără cruci şi fără lumânări. Cerneala nu s-ar putea scrie niciodată pe pojghiţa poroasă a acestei întinderi de nisip viu, jiedesprins cu totul de ereditatea lui omenească. Vuitul din preajmă, adiere fără putere, lăsâiid nemişcată făina deşertului unde au fost măcinate destine (simţit ca un tremur pe Mâna pregătită să scrie) e poate doar multiplicarea enormă a respiraţiei din urmă a sufletelor expiate fără cuminecare.

Cum s-ar putea scrie aici şi acum! Şi, mai ales, ce s-ar putea scrie acum despre acest aicil De unde impersonalitatea rece a retragerii la o distanţă necesară spre a putea privi în linişte peisajul neliniştit al poveştii tragice, abia sfârşite? Cum s-ar găsi tăria smulgerii din coşmar spre a analiza metodic grila narativă, tipurile de focalizare ale povestirii, funcţiile personajelor în polifonia rornanescă? Cine s-ar putea opri, acum, la disociaţii subtile între autorul analitic şi cel implicit, între naratorul martor şi naratorul credibil? În mijlocul deşertului iscat din închipuire pe albul foilor, peisaj lunar ieşit parcă din implozia umanităţii însăşi, am putea, cititorule, să dialogăm împreună despre competenţa narativă?

E o întrebare directă, deoarece nu am nici o îndoială că m-aş afla singur în solitudinea uluirii mele; e imposibil să mă fi înşelat că cititorii lui Soljeniţân, cei care au avut puterea să ducă până la capăt călătoria prin gulag, nu mi s-ar afla alături, cu feţele înălbite de oroare, ca şi când praful deşertului meu le-ar fi acoperit obrajii cu făina oaselor calcinate. Am certitudinea că ne găsim împreună, că ne înţelegem în aceeaşi restrişte a memoriei, că neputinţa mea de a scrie o postfaţă obişnuită nu e doar împărtăşită, dar se afla de la început în aşteptările lor. Sunt sigur că dialogul nostru despre Arhipelagul GULAG nu trece nefiresc dincolo de literatură.

Totuşi, cineva ue-ar putea bănui de o nu cu totul fondată rătăcire emoţională, întâmplările din Arhipelag ţin toate de cotidianul lumii noastre, mai mult sau mai puţin obişnuit, evocând stări şi evenimente comune, deşi nu fac parte dintr-o experienţă proprie: arestări, anchete, sentinţe judiciare nedrepte. Pe multe le ştim din memoria unui trecut nu prea îndepărtat ca să intre efectiv în istorie, rămas ca un fel de prezent deja trăit, ale cărui consecinţe le resimţim încă în viaţa de fiecare zi; în parte, sunt aici anii războiului cu toate nenorocirile lui, cu privaţiunile de tot felul ce i-au urmat, între care mai ales cutremurul politic şi social al unei dictaturi necunoscute până atunci, închisorile, deportările, fuga din ţară, evacuările din case şi domiciliile forţate, marginalizarea socială ca o moştenire de familie, sărăcia mai greu de suportat lângă îmbogăţirile perverse, presiunea tăcută dar devastatoare a poliţiei cu feţe diferite au fost realitatea timpului nostru până nu demult; fără să fim implicaţi noi înşine (cei aflaţi direct sub tăvălugul maşinăriei rămân într-o altă clasă), n-a fost poate nimeni exclus de la canonul acestui destin colectiv.

Tocmai de aceea intrarea în gulag nu surprinde, iar drumurile lui le descoperim bătătorite de oameni aflaţi de atâtea ori în vecinătate. Diferenţa vine din impactul direct. Ceea ce era odată numai auzit (chiar dacă a putut însemna mai mult decât un fapt divers), ceva ce aparţinea altcuiva, rămânea prea departe ca să ne atingă sau ne atingea prin ricoşeu, întâmplător şi superficial, acum, în călătoria prin Arhipelag, ni se impune ca o existenţă asumată. Nenumăratele vieţi împinse în lagăre devin ale noastre; ceea ce era „la doi paşi de noi” se loveşte, acum, de timpanul nostru, ne intră în suflet, ni se cuibăreşte în conştiinţă. „Ţârâitul strident al soneriei în miez de noapte”, „bătăile brutale în uşă” le auzim Noi, treziţi din somnul nostru liniştit. Sunt eu, de două ore, „cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa” şi mie mi se urlă: „Mărturiseşte!” Există, desigur, şi momente-limită în care frica, umilinţa, durerea fac să cedeze puterile trupului şi sufletului. La o percheziţie, când totul se taie, se sparge, se goleşte, se împrăştie, se rupe, copilul abia mort e aruncat din sicriu, în faţa mea, de mâinile murdare ale „găitanelor albastre”; în aşteptarea anchetei, mă simt aruncat în „boxa cu ploşniţe”, le simt năpustindu-se flămânde, le strivesc, mă sufoc de putoarea lor, până ce cad resemnat, lăsându-le să-mi sugă sângele; apoi, la izvorul Zarosşi, am „mâncat leşul unui cal care… Duhnea, colcăind de muşte şi viermi”. Dar omul e capabil să treacă şi peste asemenea întâmplări; dacă are forţa şi credinţa să le depăşească, viaţa va putea merge înainte îngropându-le într-o amintire tăinuită care poate chiar să fortifice. Din umilinţă se renaşte, prin durere se poate devii mai puternic. Destinul tragic îl poate înălţa pe om, iar viaţa oferă exemple nenumărate, în timp ce literatura a făcut din dramele existenţei subiectele ei privilegiate, convertind răul în bucuria binelui regăsit.

De unde, atunci, această crispare sufletească după lectura lungului memorial despre gulâg? De unde această uimire înspăimântată pe care ţi-o dă numai incredibilul şi de ce retrăirea încercărilor omeneşti, cât de dure ar fi, până la limita suferinţei ori chiar la pragul morţii, duce la neputinţa spiritului de a se căuta şi înţelege prin ele? Aş spera să mă întâlnesc cu cititorii şi în răspunsuri; să fim alături nu doar în identitatea stării de spirit, ci şi în motivele ce o explică.

Arhipelagul GULAG e o lume stranie, paradoxală, deoarece e reală şi fantastică în acelaşi timp. Mai mult: cu cât realitatea e mai evidentă, mai concretă, mai nemijlocit senzorială şi mai comprehensivă în referinţele ei tangibile, naturale, cu atât devine mai ireală, mai iluzorie, îndepărtându-se de orice temei credibil, înfăţişându-se spectrală, utopică, suprarealistă, un fel de himeră a viziunii celei mai autentice. Gulagul e o închisoare care ar trebui să fie locul de recluziune pentru nefericiţii vinovaţi din lumea liberă. E însă o închisoare insolită, întâi de toate prin proporţiile ei. Este atât de imensă, încât ideea închiderii, a împrejmuirii pare neverosimilă; în fapt e vorba de o lume deschisă prin întinderea ei, imposibil de constrâns în spatele unor pereţi impermeabili, dar formată dintr-o multitudine de „insule” zăvorite, păzite – arhipelagul! – De nenumărate nuclee celulare, atât de multe, încât spaţiile dintre ele nu mai aparţin exteriorului liber, sunt contaminate de aerul interdicţiei. Gulagul nu mai e puşcăria unei lumi, ci o lume care fiinţează ca puşcărie. Acestei imensităţi spaţiale i se suprapune numărul incomensurabil al azilanţilor: puşcăriaşii sunt de ordinul milioanelor. Fiecare deţinut are un număr, dar acesta ţine de celula lui insulară, repetat de sute de ori, în locuri diverse şi pe identităţi diferite, fără să poată fi un semn real de ordine într-un inventar fantasmagoric. Această lume, variabilă doar prin rata mortalităţii, nu cunoaşte totuşi niciodată pericolul extincţiei; în locul reproducerii naturale, populaţia se menţine prin valuri continue de imigrare, intrate sistematic şi la timp, după reguli ce nu-i aparţin, dar care îi păstrează existenţa la dimensiunile ei năucitoare, în această perpetuă reîmprospătare a puşcăriei (scriitorul însuşi a fost condamnat la domiciliu forţat perpetuu) stă legătura strânsă, fatală cu cealaltă lume din afară. Cele două universuri sunt posibile numai împreună,

Fiecare prin celălalt, fiecare ca o condiţie reciprocă de existenţă; orice s-ar prăbuşi undeva ar pune sub semnul întrebării partea cealaltă. O asemenea simbioză existenţială între lume şi puşcărie, între oamenii liberi şi oamenii constrânşi, dizolvă graniţele presupuse, le aplatizează orice diferenţă, le uneşte într-un fel de bizară comunitate pe cât de imposibil să fie negată, pe atât de imposibil să fie crezută.

Neobişnuitul acestei închisori începe să se revele cu adevărat abia de acum înainte. Dacă puşcăria devenise Iunie prin imensitate, aparent autonomă şi independentă, lumea se descoperă ca puşcărie prin dependenţa ei funciară de gulag. Văzute împreună în viziunea Arhipelagului ca unic spaţiu uman, umanitatea lor întreagă se înfăţişează ca un uriaş univers concentraţionar. Ceea ce la început era ascuns de o iluzie de perspectivă, efect al erorii de focalizare datorate limitei fiziologice a ochiului, devine pas cu pas, pagină cu pagină, adevărul indubitabil al unei realităţi cumplite.

Consecinţa imediată a acestei „iluminări”, a depăşirii înţelegerii până acum incomplete ori greşite e descoperirea absenţei ciudate a libertăţii, în gulag, ne-li-bertatea reprezintă însuşi modul de a fi, elementul definitoriu care marchează existenţa. Intrarea în gulag înseamnă tocmai pierderea libertăţii; lipsa de libertate este semnul evident de apartenenţă şi, totodată, criteriul diferenţierii. Omul de aici era împins în degradare prin acest deficit al umanităţii sale. Salvarea venea din caracterul pasager al acestei stări, din posibilitatea – cel puţin probabilă – de a o depăşi, de a putea ieşi din ea, de a regăsi starea normală. Ceea ce aflăm acum e lipsa acestei diferenţe şi imposibilitatea unei transformări. Lumea din afară este la fel de neliberă, fără să fie efectiv o puşcărie. Umanitatea de dincolo are acelaşi deficit care o degradează; cu o diferenţă subtilă, abia perceptibilă, în nici un caz corectivă în substanţa ei. Oamenii lumii din afara gulagului au iluzia libertăţii în măsura în care nu le este confirmată instituţional ne-libertatea. Dar situaţia lor e chiar mai deplorabilă decât a deţinuţilor. Ei sunt fie inconştienţi, dovedind un deficit individual de umanitate, fie îşi dau seama că starea lor de libertate iluzorie are un caracter pasager, adică au conştiinţa că posibilitatea – mai mult decât probabilă – de a o depăşi în ne-libertate îi face să trăiască în anormal, fără să aibă măcar şansa unei întoarceri la normalitate. Certitudinea unei ne-libertăţi tranzitorii (cea a deţinuţilor) e înlocuită de convingerea arestării iminente. Ei se văd astfel aruncaţi într-o stare de nesiguranţă perpetuă, cu efecte corozive, producătoare continuă de tensiune ajunsă uneori la cote insuportabile. După săptămmi, luni, ani de aşteptare, arestarea apare ca o limpezire interioară, ca o benefică detensionare, ca o ieşire la liman. Trecerea din om liber în prizonier e salvatoare. Bucuria stranie a transformării în deţinut implică o răsturnare de criterii, de valori şi se poate explica doar prin ambiguitatea concentraţionară a celor două lumi. O gândire coerentă e posibilă numai acceptând anormalul ca normă, recunoscând jurisdicţia totală a imperiului puşcăriei.

Dizolvarea celor două lumi una în alta pe temeiul ilibertăţii nu duce însă singură, până la capăt, declasarea umanităţii acestui univers. Antinomia duală, ca principiu al identităţii, lasă stării de libertate o şansă de a se păstra nedistorsionată măcar în interiorul acestei revărsări a universului coercitiv: trăieşti un vis Depăşind trezia, simţi neliniştea în raport cu tihna. Ilibertatea deţinuţilor reali sau virtuali ar apărea evidentă în opoziţie cu libertatea celor ce îi agresează şi îi supun. Arestatul aşteaptă pe arestuitor, anchetatul stă la bunul plac al inchizitorilor săi, condamnatul e supus sentinţei judecătorului. Deasupra şi în afara celor supuşi şi constrânşi se află deţinătorii de putere în stare să aplice constrângerea şi să impună supunerea. Sclavii se recunoşteau în oglinda stăpânilor lor. Atentatul la umanitate se datora atât acestui apartheid injust, cât şi discrepanţei numerice dintre sclavi şi oamenii liberi. Cei din urmă păstrau însă vie, în ciuda acaparării nedrepte, ideea de libertate, iar autoritatea lor vremelnică lăsa deschisă posibilitatea extinderii regnului libertăţii chiar şi până la deplina lui înstăpânire. În universul Arhipelagului, libertatea însăşi a fost exterminată; nicăieri nu-şi poate afirma un drept de existenţă şi nimănui nu-i este îngăduit să o deţină cu adevărat. Anchetat şi anchetator, condamnat şi judecător sunt clase provizorii, interschimbabile (nu prin accident, ci în mod principial); niciunul nu este exclus de la aşteptarea arestării. Nesiguranţa existenţei îi stăpâneşte pe toţi. Noii sclavi n-au nevoie de stăpâni pentru a fi şi a se simţi astfel; sclavia e însăşi condiţia existenţei precum aerul. Nici o instanţă a libertăţii nu decide supunerea; oricât ai urca în ierarhia stabilită de coeficientul de sclavie nu poţi ajunge pe o treaptă a libertăţii depline. Singurul liber este sistemul, dar un sistem reglat să gestioneze ne-libertatea. Organismul social a fost transformat într-un mecanism. Libertatea, condiţie a umanităţii (sociale şi individuale), a fost scoasă din starea ei naturală şi încorporată în angrenajul artificial al sistemului, menit nu să o reproducă, ci să o interzică. Universul concentraţionar trăieşte în voia unui sistem represiv.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   52   53   54   55   56   57   58   59   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin