Cei patruzeci şi cinci



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə16/37
tarix05.09.2018
ölçüsü2,96 Mb.
#77315
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   37

Flamanzii, la rândul lor, nu se împotriveau cu prea multă îndârjire; îşi dădeau seama totuşi că ducele de Anjou îi apăra cu deplin succes de spanioli şi se grăbeau, deşi cu încetineală, să-şi primească izbăvitorul, dar până la urmă îl primeau totuşi.

François îşi ieşea din sărite şi bătea din picior văzând că nu reuşea să înainteze decât pas cu pas.

— Popoarele astea sunt ticăite şi sperioase – le spu­nea el prietenilor săi apropiaţi – trebuie să aveţi răbdare.

— Popoarele astea sunt viclene şi schimbătoare – îi spunea prinţului Taciturnul. Tăbărâţi peste ele!

Ca atare, ducele, pe care amorul sau propriu îl făcea să exagereze încetineala flamanzilor, privind-o ca pe o înfrângere, pornise să ia cu asalt oraşele care nu binevoiau să se predea atât de prompt pe cât ar fi dorit el.

Asta şi aşteptau, priveghindu-se unul pe altul, atât ali­atul său, prinţul de Orania, Taciturnul, cât şi cel mai crâncen duşman al său, Filip al II-lea.

După câteva victorii, ducele de Anjou îşi aşezase ta­băra în faţa oraşului Anvers, cu gândul de a lua cu asalt cetatea pe care ducele de Alba, Requesens, don Juan şi ducele de Parma o ţinuseră rând pe rând încovoiată sub tirania lor, fără a reuşi să-i înfrângă cerbicia şi fără s-o poată face o singură clipă să se supună robiei.

Oraşul Anvers îl chemase în ajutor pe ducele de An­jou împotriva lui Alessandro Farnese; când însă ducele de Anjou încercase să pătrundă, la rândul sau, în Anvers, cetatea îşi întorsese tunurile împotriva lui.

Iată deci situaţia în care se afla prinţul François al Franţei, în momentul în care îl întâlnim în desfăşurarea acestei povestiri, adică a treia zi după ce Joyeuse sosise cu flota sa pentru a i se alătura.

LXIV

PREGĂTIRI DE LUPTĂ


Tabăra noului duce de Brabant se afla aşezată pe amândouă malurile fluviului Escaut; armata, deşi bine muştruluită, era totuşi tulburată de o frământare lesne de înţeles.

Într-adevăr, un mare număr de calvinişti veniseră în sprijinul ducelui de Anjou, dar nu din simpatie faţă de susnumitul duce, ci pentru a căşuna cât mai multe necazuri Spaniei şi catolicilor din Franţa şi din Anglia; luptau deci mai degrabă din amor-propriu decât din convingere ori din devotament şi nu era greu să-ţi dai seama că, în ziua în care campania va fi luat sfârşit, îl vor părăsi pe comandant sau vor căuta să-i impună anumite condiţii.

De altminteri, ducele de Anjou lăsa să se înţeleagă că, la momentul potrivit, va căuta să îndeplinească de la sine aceste condiţii. "Henric de Navara n-a pregetat să treacă la catolicism – obişnuia el să spună. Nu văd de ce atunci Francise al Franţei n-ar deveni hughenot?"

În schimb, în tabăra cealaltă, adică în rândurile inami­cilor, în opoziţie cu aceste disidenţe morale şi politice, existau principii bine definite, o cauză pe deplin statorni­cită, totul neîntinat nici de ambiţie, nici de învrăjbiri.

Oraşul Anvers avusese de gând la început să se predea, dar în anumite condiţii şi numai atunci când va socoti el de cuviinţă; nu ţinea neapărat să se împotrivească duce­lui de Anjou, dar prefera să mai aştepte un timp, bizuindu-se pe aşezarea sa, ca şi pe vitejia şi experienţa răz­boinică a locuitorilor săi; ştia, de altfel, c-ar fi de ajuns să întindă braţul pentru a găsi în apropiere nu numai pe ducele de Guise, care stătea în expectativă în Lorena, dar şi pe Alessandro Farnese, care se afla în Luxembourg. Pentru ce, la o adică, s-ar fi codit să primească sprijinul Spaniei împotriva ducelui de Anjou, aşa cum mai înainte solicitase ajutorul ducelui de Anjou împotriva Spaniei?

Chit că, mai apoi, va căuta să ţină piept Spaniei, după ce Spania îl va fi ajutat să-l respingă pe ducele de Anjou.

Republicanii aceştia anoşti aveau de partea lor tăria nezdruncinată a bunului simţ.

La un moment dat însă văzură apărând o flotă la gurile fluviului Escaut şi aflară că această flotă sosea împreună cu marele amiral al Franţei şi că marele amiral al Franţei aducea ajutoare inamicului lor.

De când venise să asedieze oraşul Anvers, ducele era privit, bineînţeles, ca un inamic de către cetăţenii respec­tivului oraş.

Zărind flota şi auzind despre sosirea lui Joyeuse, calviniştii ducelui de Anjou făcură o mutră tot atât de acră ca şi flamanzii. Calviniştii erau oameni foarte viteji, dar în acelaşi timp şi foarte invidioşi; şi dacă erau în stare să treacă peste socotelile băneşti cu multă uşurinţă, nu pu­teau suferi nicidecum să împartă cu cineva laurii biruin­ţei, ştiind mai ales că spadele noilor veniţi făcuseră să curgă sângele atâtor hughenoţi în noaptea Sfântului Bartolomeu.

Asta a fost de ajuns pentru a isca nenumărate gâlcevi, ce se stârniră chiar din seara zilei în care sosise Joyeuse şi care continuară cu mare tămbălău a doua şi a treia zi după aceea.

De sus, de pe meterezele lor, cetăţenii oraşului se pu­teau bucura în fiecare zi de priveliştea a cel puţin zece sau douăsprezece dueluri între catolici şi hughenoţi. Polderele erau folosite drept arenă pentru aceste turnire, şi numărul morţilor aruncaţi în apele fluviului depăşea cu mult pier­derile omeneşti cu care s-ar fi soldat pentru francezi o bă­tălie în câmp deschis. Dacă asediul oraşului Anvers ar fi durat tot atât cât cel al Troiei, adică nouă ani, asediaţii n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să privească răfuielile dintre asediatori: cu siguranţă că până la urmă aceştia s-ar fi măcelărit între ei.

În toate aceste zavistii, François era nevoit să joace ro­lul de meditator, rol pe care nu şi-l putea îndeplini decât cu mari greutăţi; avea anumite îndatoriri pe care şi le asumase faţă de hughenoţii francezi: jignindu-i pe aceş­tia, ar fi însemnat să piardă sprijinul hughenoţilor fla­manzi, care i-ar fi putut fi de folos în Anvers.

Pe de altă parte, ca să-i ia la refec pe catolicii trimişi de rege spre a-şi jertfi viaţa în slujba lui, ar fi fost o treaba nu numai nepolitică, dar şi compromiţătoare pentru ducele de Anjou.

Sosirea întăririlor, la care nici chiar ducele de Anjou nu se aştepta, îi tulburase peste măsură pe spanioli, iar lorenii, la rândul lor, crăpau de necaz.

Faptul că avea parte de această îndoită satisfacţie în­semna totuşi mult pentru ducele de Anjou. Ducele însă nu se putea purta cu toate partidele deopotrivă fără ca disci­plina oştirii pe care o comanda să nu aibă de suferit.

Joyeuse, căruia misiunea ce i se încredinţase, dacă vă amintiţi, nu-i zâmbise câtuşi de puţin, nu prea se simţea în apele sale în mijlocul acestei gloate de oameni cu senti­mente atât de diferite; instinctul său îi spunea că vremea biruinţelor trecuse. Ceva ca presimţirea unui eşec zdrobi­tor plutea în aer, şi cu indolenţa lui de curtean ca şi cu amorul său propriu de comandant de oşti, avea toate mo­tivele să regrete că făcuse un drum atât de lung ca să ia parte la o înfrângere.

De aceea socotea în sinea lui şi nu se sfia să spună chiar cu glas tare că ducele de Anjou săvârşise o mare greşeală împresurând oraşul Anvers. Prinţul de Orania, care îl sfă­tuise cu perfidie să procedeze aşa, se făcuse nevăzut din momentul în care sfatul său fusese urmat şi nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Oastea sa îşi avea garnizoana în Anvers şi prinţul îi făgăduise ducelui de Anjou spriji­nul puterii sale armate; cu toate acestea, nimeni nu auzise spunându-se c-ar fi existat cumva vreo dezbinare între soldaţii lui Wilhelm şi cetăţenii oraşului şi, de când îşi aşezaseră tabăra sub zidurile fortăreţei, asediatorii nu avuseseră niciodată prilejul să se bucure aflând c-ar fi avut loc măcar un singur duel între asediaţi.

Argumentul pe care Joyeuse căuta îndeosebi să-l scoată în vileag pentru a întemeia opoziţia sa la asedierea cetăţii era faptul că un oraş atât de important ca Anvers putea fi considerat cu drept cuvânt ca şi o capitală: să stăpâneşti, aşadar, un oraş de seamă cu consimţământul respectivului oraş era, într-adevăr, un noroc; dar să pui stăpânire cu forţa pe cea de-a doua capitală a viitorului tău stat în­semna să rişti a pierde simpatia flamanzilor, şi Joyeuse îi cunoştea prea bine pe flamanzi pentru a putea nădăj­dui, admiţând că până la urmă ducele de Anjou ar fi reuşit să cucerească oraşul, că cetăţenii acestuia nu vor căuta să se răzbune mai curând sau mai târziu pentru pierde­rea suferită, ba chiar cu vârf şi îndesat.

Părerea aceasta, Joyeuse tocmai şi-o mărturisea prin viu grai în cortul ducelui, în noaptea când ne-am stre­curat împreună cu cititorii noştrii în tabăra franceză.

În timp ce căpeteniile oştirii sale ţineau sfat între ei, ducele şedea sau, mai bine zis, era tolănit într-un fotoliu adânc în care, la nevoie, se putea odihni ca pe o dormeză şi asculta, dar nu părerile marelui amiral al Franţei, ci balivernele pe care i le şoptea Aurilly, cântăreţul său din lăută.

Aurilly, prin slugărniciile lui ticăloase, prin linguşelile sale josnice, prin stăruinţa cu care căuta mereu să-i intre pe sub piele, reuşise să câştige pe deplin bunăvoinţa prin­ţului; niciodată însă nu-l slujise, aşa cum făcuseră ceilalţi prieteni ai săi, adică în dauna fie a regelui, fie a unor atot­puternice personaje, astfel că ştiuse să ocolească stânca de care se izbise un La Mole, un Coconnas, un Bussy, pre­cum şi atâţia alţii, plătindu-şi greşelile cu viaţa.

Cu lăuta lui, cu ştafetele sale amoroase, cu tot felul de informaţii amănunţite asupra tuturor persoanelor şi intrigilor de la curte, prin tertipurile de care se folosea cu dibăcie spre a face să cadă în capcanele ducelui prada rivnită de el, oricare ar fi fost această pradă, Aurilly ago­nisise într-ascuns o avere destul de frumoasă, pe care o chivernisise cu iscusinţă pentru zile de restrişte; aşa încât rămăsese pentru toată lumea sărmanul Aurilly, un pârlit de muzicant, căruia îi crăpa buza după un scud şi care cânta ca greierul atunci când îl răzbea foamea.

Influenţa acestui om era cu atât mai covârşitoare, cu cât era secretă.

Văzându-l că se amesteca nepoftit la demonstraţiile sale strategice şi căuta să abată atenţia ducelui, Joyeuse se dădu înapoi curmând brusc firul cuvântării sale. Fran­çois, care avea aerul că era cu gândul aiurea, de fapt as­culta cu atenţie, aşa că nu scăpă din vedere gestul contra­riat al lui Joyeuse şi se grăbi să intervină:

— Ce s-a întâmplat, domnule amiral? întrebă el.

— Nimic, monseniore; aşteptam doar ca alteţa voas­tră să aibă răgaz să mă asculte.

— Dar te-ascult, domnule de Joyeuse, te-ascult – răs­punse ducele cu însufleţire. Ah, voi ăştia, parizienii, cre­deţi probabil că războiul din Flandra mi-a îngreunat min­tea dacă vă închipuiţi că nu sunt în stare să ascult două persoane care vorbesc în acelaşi timp, când Cezar putea foarte bine să dicteze şapte scrisori deodată!

— Monseniore – spuse Joyeuse, fulgerându-l pe bie­tul muzicant cu o privire care-l făcu să-şi plece capul, smerit ca întotdeauna – eu nu sunt cântăreţ ca să am ne­voie să mă acompanieze cineva când vorbesc.

— Bine, bine, duce. Taci, Aurilly! Aurilly se înclină. Va să zică – rosti François în continuare – nu eşti de acord cu lovitura pusă la cale împotriva oraşului Anvers, domnule de Joyeuse?

— Nu, monseniore.

— Totuşi e un plan pe care l-am adoptat în urma unei consfătuiri.

— De aceea, monseniore, nici nu mi-am îngăduit să iau cuvântul după atâţia căpitani încercaţi, decât cu toată sfiala.

Şi Joyeuse, ca un curtean desăvârşit, făcu o plecăciune, adresată tuturor celor de faţă. Câţiva dintre ei se grăbiră să declare că împărtăşesc părerea amiralului. Alţii se mul­ţumiră doar să facă un semn de încuviinţare, fără să spună nimic.

— Conte de Saint-Aignan – spuse prinţul, întorcându-se către unul dintre cei mai destoinici colonei ai săi – pare-mi-se că domnia ta nu eşti de aceeaşi părere cu domnul de Joyeuse?

— Ba da, monseniore – răspunse domnul de Saint-Aignan.

— Aşa? Te-am văzut strâmbând din nas adineauri şi credeam...

Toţi începură să râdă. Joyeuse se îngălbeni la faţă, iar contele se îmbujoră.

— Dacă domnul conte de Saint-Aignan – rosti Joyeuse – obişnuieşte să-şi mărturisească părerea în felul acesta, înseamnă că nu este un sfetnic prea politicos şi atâta tot.

— Domnule de Joyeuse – ripostă prompt Saint-Aignan – alteţa sa nu are dreptate să-mi ia în nume de rău un beteşug pe care l-am căpătat în slujba domniei sale; la asediul oraşului Cateau-Cambrésis, am primit o lovitură de lance în cap şi de atunci am rămas cu nişte ticuri ner­voase, de unde şi strâmbăturile de care se plânge alteţa sa... V-am spus asta, nu ca să mă scuz, domnule de Joyeuse, ci am vrut numai să vă dau o explicaţie – rosti cu semeţie contele, întorcându-se spre el.

— Nu, domnule – spuse Joyeuse, întinzându-i mâna – mai curând e un reproş şi cred că pe bună dreptate.

Ducelui François i se urcă tot sângele în obraji.

— Un reproş? La adresa cui, mă rog? întrebă el.

— A mea, probabil, monseniore.

— Ce ar putea să-ţi reproşeze Saint-Aignan dumitale, domnule de Joyeuse, când nici nu te cunoaşte măcar?

— Faptul că am putut să cred o singură clipă că dom­nul de Saint-Aignan ţine atât de puţin la alteţa voastră, încât a fost în stare să-l povăţuiască să asedieze oraşul An­vers.

— Oricum – izbucni prinţul – trebuie totuşi să se lă­murească odată situaţia mea aici în ţară! Deocamdată sunt duce de Brabant şi conte de Flandra numai cu numele, ar trebui să fiu şi în realitate. Taciturnul, care nu ştiu pe unde s-o fi ascunzând acum, mi-a vorbit de o monarhie. Unde se află monarhia asta? În Anvers. Dar dumnealui? Tot în Anvers, pe cât se pare. Prin urmare, trebuie să cu­cerim oraşul Anvers şi, după ce-l vom fi cucerit, vom şti cum stau lucrurile.

— O, monseniore, cred că ştiţi de pe acum, pe legea mea! Sau atunci ar însemna că nu sunteţi un om politic chiar atât de iscusit pe cât se spune. Cine v-a sfătuit să luaţi cu asalt oraşul Anvers? Domnul prinţ de Orania, care a intrat în pământ în momentul când trebuia să în­ceapă bătălia; domnul prinţ de Orania, care, lăsând pe al­teţa voastră să fie duce de Brabant, a păstrat pentru dom­nia sa locotenenţa generală a ducatului; prinţul de Orania, care urmăreşte să-i piardă pe spanioli cu ajutorul alte­ţei voastre, iar pe alteţa voastră prin mijlocirea spanio­lilor; domnul prinţ de Orania, care va căuta să vă înlo­cuiască sau să se ridice în locul alteţei voastre, dacă nu cumva e pe cale în momentul acesta să devină succesorul alteţei voastre sau v-a şi găsit înlocuitorul; prinţul de Orania... În sfârşit, monseniore, până în clipa de faţă, lăsându-vă călăuzit de sfaturile prinţului de Orania, n-aţi reuşit decât să-i nemulţumiţi pe flamanzi. Ar fi de ajuns să daţi greş o singură dată, pentru ca toţi cei ce acum se încumetă să vă privească în faţă să se repeadă asupra domniei voastre ca nişte câini furioşi, care nu se încumetă să-i fugărească decât pe fugari.

— Ce, nu cumva îţi închipui că aş putea fi învins de nişte negustori de lână, de nişte băutori de bere?

— Negustorii de lână şi băutorii aceştia de bere i-au dat de furcă regelui Filip de Valois, împăratului Carol al V-lea şi regelui Filip al II-lea, trei monarhi de viţă destul de aleasă, monseniore, pentru ca asemuirea să nu fie prea neplăcută pentru alteţa voastră.

— Aşadar, crezi că s-ar putea să fim înfrânţi?

— Mă tem că da, monseniore.

— Înseamnă deci că n-o să fii atunci de faţă, domnule de Joyeuse?

— De ce să nu fiu?

— Fiindcă m-aş mira să te îndoieşti chiar atât de mult de propriul dumitale curaj, încât să te şi vezi de pe acum dând bir cu fugiţii de spaima flamanzilor; în orice caz, poţi fi liniştit; prudenţi cum sunt din fire când merg la război, negustorii aceştia obişnuiesc să se împopoţoneze cu nişte armuri mult prea grele ca să poată pune mâna pe domnia ta, chiar dacă ar fugi din răsputeri.

— Monseniore, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de cu­rajul meu. Monseniore, voi lupta în primele rânduri, dar voi fi răpus tot în primele rânduri în timp ce alţii vor fi în ultimele, asta-i tot.

— Bine, dar felul dumitale de a vedea lucrurile nu are nici o logică, domnule de Joyeuse: eşti de acord, după câte am înţeles, cu faptul că am pus stăpânire pe orăşelele mici.

— Sunt de acord să puneţi stăpânire pe orice oraş care nu se apără.

— Ei bine, după ce am cucerit oraşele mici care nu se apărau, aşa cum spui dumneata, nu înţeleg să dau înapoi din faţa unei cetăţi mari numai pentru că se apără sau, mai degrabă, pentru că e pe punctul de a se apăra.

— Şi cred că alteţa voastră se înşală: mai bine să te retragi, ştiind că ai în spate un teren bătătorit, decât să te poticneşti şi să cazi într-un şanţ, vrând cu orice preţ să înaintezi.

— Prea bine, am să mă poticnesc, dar, de retras, tot nu mă retrag.

— Alteţa voastră va face aşa cum socoteşte de cu­viinţă – spuse Joyeuse, înclinându-se – iar noi, la rândul nostru, vom face aşa cum va dori alteţa voastră; suntem aici pentru a-i da ascultare.

— Ăsta nu-i un răspuns, duce.

— E singurul răspuns pe care-l pot da alteţei voastre.

— Stai puţin, dovedeşte-mi că mă înşel; sunt gata să recunosc că dreptatea e de partea dumitale.

— Monseniore, gândiţi-vă la armata prinţului de Orania, care era şi a domniei voastre, nu-i aşa? Ei bine, în loc să-şi aşeze tabăra, ca alteţa voastră, sub zidurile ora­şului, se află în clipa de faţă în Anvers, ceea ce este cu to­tul altceva; gândiţi-vă la Taciturnul, aşa cum îi spuneţi chiar domnia voastră: era prietenul şi sfetnicul alteţei voastre, şi acum, nu numai că nu ştiţi ce s-a întâmplat cu sftenicul dumneavoastră, dar sunteţi aproape sigur că prie­tenul s-a schimbat, din prieten devenind duşman; gândi­ţi-vă la flamanzi: când eraţi în Flandra, se grăbeau să împodobească corăbiile şi zidurile cetăţilor ca de sărbătoare în momentul când vă vedeau venind, iar acum se grăbesc să închidă porţile de cum vă zăresc şi îndreaptă asupra dumneavoastră gurile tunurilor ca nu cumva să vă apro­piaţi, ca şi când aţi fi ducele de Alba în persoană. Ascultaţi-mă pe mine: flamanzii ca şi olandezii, Anvers ca şi Orania nu aşteaptă decât un prilej potrivit pentru a se uni îm­potriva alteţei voastre, şi prilejul acesta va sosi atunci când veţi ordona "Foc!"' comandantului artileriei dumnea­voastră.

— Prea bine – răspunse ducele de Anjou – înseamnă deci că vom înfrânge în acelaşi timp oraşul Anvers şi pe prinţul de Orania, pe flamanzi ca şi pe olandezi.

— Nu, monseniore, pentru că oamenii pe care-i avem ne ajung tocmai bine spre a da asaltul asupra oraşului, admiţând că nu vom avea de luptat decât cu cetăţenii Anversului, şi pentru că în timp ce noi vom porni la asalt, Taciturnul se va năpusti asupra noastră pe negândite cu veşnicii săi opt sau zece mii de oameni – pururea în floare, deşi mereu sunt seceraţi, răsar a doua zi ca din pământ – cu ajutorul cărora de vreo zece sau doisprezece ani ţine în şah pe ducele de Alba, pe don Luis Requesens şi pe ducele de Parma.

— Prin urmare, îţi menţii părerea?

— Care părere!?

— Că vom fi biruiţi?

— Fără doar şi poate.

— Nu face nimic, e un neajuns pe care, cel puţin, dum­neata, domnule de Joyeuse, poţi să-l ocoleşti cu uşurinţă – adăugă prinţul cu amărăciune. Fratele meu te-a trimis aici ca să mă sprijini; din momentul în care ţi-aş îngădui să pleci, spunându-ţi că nu cred să am nevoie de ajutorul domniei tale, ai fi însă scutit de orice răspundere.

— Alteţa voastră poate să-mi îngăduie să plec – răs­punse Joyeuse – dar, în ajunul unei bătălii, ar fi ruşinos pentru mine să primesc.

Un murmur stăruitor de încuviinţare întâmpină cuvin­tele lui Joyeuse; prinţul îşi dădu seama că împinsese lucru­rile prea departe.

— Dragul meu amiral – spuse el, ridicându-se şi strângându-l în braţe pe tânărul ofiţer – văd că nu vrei deloc să mă înţelegi. Mi se pare totuşi că am dreptate sau, mai bine zis, că în situaţia în care mă aflu nu pot mărturisi în gura mare că am greşit; îmi reproşezi nesăbuinţele săvârşite, le cunosc foarte bine: am ţinut prea mult să spo­resc strălucirea numelui meu; am dorit cu prea multă ardoare să dovedesc tuturor că armele franceze sunt neîntrecute, deci sunt vinovat. Dar acum nu mai e nimic de făcut, greşeala e înfăptută, de ce vrei să săvârşeşti dum­neata o greşeală şi mai mare? Suntem în faţa unor oameni înarmaţi, adică a unor oameni care sunt gata să se războ­iască pentru ceea ce ei înşişi mi-au oferit. Vrei oare să mă las păgubaş? În cazul acesta, mâine ar căuta să-mi ia îna­poi, oraş cu oraş, tot ce am cucerit; nu, acum că am tras spada din teacă trebuie să lovim, altminteri vom fi noi loviţi; asta-i impresia mea.

— Din moment ce alteţa voastră vede aşa lucrurile, mă voi feri să mai adaug un singur cuvânt. Sunt aici ca să mă supun ordinelor alteţei voastre, monseniore, şi cu dragă inimă, vă rog să mă credeţi, fie că mă trimiteţi la moarte, fie că mă veţi duce la biruinţă; totuşi... ba nu, monse­niore...

— Ce este?

— Nu, prefer să tac. E mai bine.

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Spune ce este, amirale, spune, îţi poruncesc!

— Atunci, între patru ochi, monseniore.

— Între patru ochi?

— Da, dacă alteţa voastră binevoieşte.

Toţi cei de faţă se ridicară şi se retraseră spre mar­ginile cortului încăpător al lui François.

— Spune! îl îmbie acesta.

— Monseniorul poate privi cu sânge rece o lovitură pe care ar primi-o din partea Spaniei sau o înfrângere care le-ar da prilejul să se mândrească băutorilor de bere sau acestui taler cu două feţe care se numeşte prinţul de Orania; dar tot atât de uşor s-ar împăca oare cu gândul că i-a dat ocazia domnului duce de Guise să facă haz pe soco­teala sa?

François încruntă din sprâncene.

— Domnul de Guise?! se miră el. Ei, asta-i bună! Ce amestec are domnul de Guise în toate astea?

— Domnul de Guise – continuă Joyeuse – se pare c-ar fi încercat, aşa cel puţin vorbeşte lumea, să-l omoare pe monseniorul; dacă Salcède n-a mărturisit lucrul acesta pe eşafod, l-a dat în vileag, în schimb, atunci când a fost supus la cazne. Vă daţi seama ce neasemuită bucurie ar fi pentru loren, care joacă un rol important în toate astea – dacă nu cumva mă înşel eu din cale afară – în cazul când am mânca bătaie sub zidurile Anversului şi l-am ajuta – cine ştie? – să-şi împlinească dorinţa, fără să dezlege băierile pungii, prilejuind moartea unui vlăstar al Franţei, pentru care-i promisese o mulţime de bani lui Salcède. Ci­tiţi istoria Flandrei, monseniore, şi veţi vedea că flamanzii obişnuiesc să-şi îngraşe ogoarele cu sângele celor mai stră­luciţi principi ai Franţei şi al celor mai viteji cavaleri fran­cezi.

Ducele clătină din cap.

— Foarte bine, Joyeuse – spuse el – dacă nu se poate altfel, am să-i ofer blestematului de loren bucuria de a mă vedea răpus, cu nici un preţ însă n-aş vrea să-i prilejuiesc fericirea a mă vedea fugind. Sunt însetat de glorie, Joy­euse; căci, nemaifiind nimeni altul pe lume care să poarte numele meu, mai am încă de câştigat destule bătălii.

— Aţi uitat Cateau-Cambrésis, monseniore. E adevărat că sunteţi singurul pe lume cu numele acesta.

— Gândeşte-te, Joyeuse, ce înseamnă o încăierare fără însemnătate pe lângă Jarnac şi Moncontour şi fă socoteala datoriilor pe care le am de plătit preaiubitului meu frăţior Henric. Nu, nu – adăugă el – eu nu sunt un crăişor de duzină ca regele Navarei; eu sunt din sângele familiei re­gale franceze. Apoi, întorcându-se către seniorii, care, la cuvintele lui Joyeuse, se îndepărtaseră, continuă: Dom­nilor, asaltul va avea loc aşa cum s-a hotărât; ploaia a încetat, terenul e prielnic, aşa că la noapte vom porni atacul.

Joyeuse se înclină.

— Monseniorul va binevoi să ne spună în amănunţime ce avem de făcut – spuse el. Aşteptăm ordinele sale.

— Ai sub comanda dumitale opt corăbii, dacă pu­nem la socoteală şi galera-amiral, nu-i aşa, domnule de Joyeuse?

— Da, monseniore.

— Vei străpunge atunci linia de apărare, ceea ce cred că nu e chiar atât de greu, de vreme ce locuitorii Anversului nu au în port decât vase de negoţ; pe urmă vei ancora vasele dumitale de-a lungul cheiului. În cazul când cheiul e apărat, vei bombarda oraşul, încercând în acelaşi timp să debarci cu cei o mie cinci sute de oameni ai dumitale. La rândul meu, voi alcătui două coloane din restul oştirii, una comandată de domnul conte de Saint-Aignan, iar cea­laltă de mine. Amândouă vor căuta să escaladeze zidurile pe neaşteptate, în momentul în care tunurile vor începe să tragă. Cavaleria va rămâne în rezervă pentru a acoperi re­tragerea coloanei respinse, dacă s-ar întâmpla cumva să dăm greş. Dintre aceste trei asalturi nu se poate ca măcar unul să nu reuşească. Îndată ce primul corp de oaste va pune stăpânire pe fortificaţii, va lansa un semnal luminos pentru a da de ştire celorlalte unităţi să-l urmeze.


Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin