Curs Sociologie Juridica

Perspective teoretice fundamentale în sociologia contemporană¹


1.1.3.1. Perspectiva funcţionalistă, ale cărei baze sunt puse de Bronislav Malinovschi (1884-1942), concepe societatea ca pe un sistem alcătuit din instituţii precum familia, religia, economia, statul şi educaţia, care îndeplinesc funcţii sociale specifice. Conform acestei perspective, societăţile tind, în evoluţia lor, spre un echilibru social, spre impunerea unor soluţii de realizare a stabilităţii, de stăvilire a acţiunii forţelor contrare ordinii şi echilibrului. Reprezentanţii acestei orientări acceptă schimbarea socială doar în măsura în care ea nu afectează echilibrul şi stabilitatea sistemului. T. Parsons şi R. Merton dezvoltă concepţia lui Malinovski, fundamentând structural-funcţionalismul, contribuţia cea mai importantă a lui Merton reprezentând-o analiza funcţiilor şi disfuncţiilor societăţii. El consideră că, pentru ca un sistem să supravieţuiască, este necesar să fie îndeplinite anumite funcţii, să fie asigurate condiţiile pentru funcţionarea adecvată a principalelor sale componente pentru că numai aşa se poate realiza adaptarea sau reglarea sistemului şi însăşi supravieţuirea lui. În orice societate, însă, afirma Merton, există, pe lângă funcţii şi o serie de disfuncţii care pot afecta coeziunea socială şi a căror înlăturare sau diminuare a influenţei lor sunt esenţiale pentru asigurarea stabilităţii şi consensului social.

Sociologia funcţionalistă are meritul de a permite descrierea societăţii, a elementelor sale componente şi a funcţiilor acestora. Fiind însă o ştiinţă a echilibrului social şi neadmiţând decât schimbările care au loc în cadrul sistemului, fără a afecta stabilitatea lui, ea nu poate explica schimbările sociale profunde care afectează însăşi esenţa sistemului social şi care fac imposibilă păstrarea consensului şi restabilirea echilibrului social.

1.1.3.2. Perspectiva conflictualistă explică funcţionarea şi evoluţia societăţii prin conflict, înţeles ca luptă între indivizi sau grupuri mai mari sau mai mici de indivizi declanşată de diferite motive şi care generează dezordine, tensiune şi, în multe cazuri, schimbare socială mai mult sau mai puţin profundă.

Conform acestei orientări, conflictul este inerent vieţii sociale, atât la nivel microsocial cât şi la nivel macrosocial, el determinând structurile societăţii şi fiind generator de schimbare socială.

Dacă funcţionaliştii puneau accentul, aproape exclusiv, pe consensul social, generat de împărtăşirea unor norme şi valori comune, pe echilibrul social şi pe stabilitatea sistemului, adepţii conflictualismului, considerau că relaţiile dintre oameni se bazează pe diferenţe între ei, diferenţele care generează conflictul, lupta pentru dominare, pentru câştigarea şi păstrarea unor privilegii. Ei nu ţin cont de faptul că viaţa socială presupune o întrepătrundere a stabilităţii cu schimbarea, ea nefiind caracterizată exclusiv de luptă, de conflict, de schimbare perpetuă.
1.1.3.3. Perspectiva structuralistă a fost fundamentată de antropologul Claude Lévy-Strauss care, pornind de la consideraţiile lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure (limbajul este alcătuit din structuri, respectiv reguli de gramatică şi sensuri existente în „spatele” cuvintelor dar neexprimate de acestea), elaborează conceptul de structuralism şi defineşte structura ca totalitatea relaţiilor de interdependenţă dintre elementele componente ale unui sistem. El concepe structura ca un model construit din realitatea socială şi încearcă să explice modul în care elementele unei unităţi sociale şi modelele acestora se acceptă sau se exclud pentru a forma un sistem de relaţii numit civilizaţie. El aplică teoria sa în analiza structurii de rudenie.

Studiul structurilor societăţilor a constituit o preocupare de prim ordin pentru sociologi cum ar fi Marx, Durkheim, Parsons sau Giddens, pentru a da doar câteva exemple. Pentru Parsons, structura este calea de investigare a ordinii funcţionale a societăţii, el făcând distincţia între organizarea structurală şi cea funcţională a societăţii.

A.Giddens, analizând structurile sociale în relaţia cu acţiunea socială, consideră că proprietăţile structurale ale sistemului sunt, deopotrivă, condiţii şi rezultate ale acţiunii agenţilor sociali care fac parte din respectivul sistem.

Deşi valoroasă, îndeosebi din punct de vedere metodologic, perspectiva structuralistă prezintă inconvenientul că se concentrează aproape exclusiv pe analiza formei realităţii sociale, a relaţiei dintre componentele acestei realităţi, ignorând practic conţinutul acesteia şi componentele propriu-zise ale sistemului social.

1.1.3.4. Perspectiva interacţionistă este legată de numele sociologului american George Herbert Mead (1863-1931) care, în lucrarea „Mind, Self and Society”, consideră că în orice grup există un adevărat sistem de simboluri universal semnificative (care îmbracă forme diferite: cuvinte, gesturi, obiecte cu valoare de simbol – medalioane, steaguri etc.) prin care oamenii desemnează realităţi concrete. Datorită capacităţii de a utiliza simboluri, oamenii pot interacţiona reciproc, având capacitatea de a se pune în locul altora prin substituirea sau preluarea de roluri. Ei au, astfel, posibilitatea de a stabili, fie real, fie numai imaginar, orice strategie de relaţionare cu ceilalţi şi, implicit, cu societatea însăşi. Ca atare,societatea poate fi concepută ca o realitate construită şi reconstruită permanent în procesul interacţiunii.

Limita principală a acestei perspective constă în reducerea individului la calitatea de simplu participant la interacţiunea socială.

1.2. Specificul sociologiei ca ştiinţă despre societate
Deşi există deosebiri, uneori substanţiale, între sociologi în privinţa modului în care este definită sociologia sau conceput specificul acestei ştiinţe, se pot identifica două mari orientări sau şcoli de gândire sociologică:

• 
  Sociologia analitică, concepută ca ştiinţă a socialului gândit la nivel de parte, de element şi
  
• 
  Sociologia istorică sau sintetică, văzută ca ştiinţa socialului gândit la nivel de întreg.
  

Ea este, deci, ştiinţa ansamblului faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale, ansamblului unităţilor, instituţiilor şi grupurilor sociale, a totalităţii contradicţiilor, mişcărilor şi luptelor sociale, a structurii, funcţionării şi dinamicii societăţii în întregul său. După cum aprecia D. Gusti, sociologia nu se mulţumeşte cu unul sau mai multe aspecte ale societăţii ci, fără a face abstracţie de ele, le studiază în complexitatea lor absolută şi le redă articulaţiile lor mari. El avertizează asupra faptului că cercetarea sociologică trebuie să se desfăşoare la nivelul întregului social, care nu este reductibil la părţile componente sau la suma acestora, întrucât în acest nivel constă adevărata existenţă a vieţii sociale şi nu în părţile lui. Sociologia vizează, deci, reflectarea realităţii în natura şi funcţiile ei de ansamblu, societatea nefiind o sumă de părţi juxtapuse la întâmplare şi nici un conglomerat de elemente alăturate după criterii exterioare, ci o adevărată unitate multiplă.

La rândul său, Tr. Herseni observa că „Sociologia are propriul său obiect de cercetare care este societatea în sensul ei curent de coexistenţă, convieţuire sau cooperare a mai multor indivizi umani, indiferent de temeiuri, motive sau scopuri…. Sociologia este, deci, ştiinţa modului colectiv de viaţă (existenţă, activitate) al oamenilor, sub toate formele sale reale, de la origini până în prezent şi de pe întreaga suprafaţă locuită a pământului”.

Trebuie spus însă că, în ciuda vocaţiei sale totalizatoare, integraliste, sociologia nu este doar o ştiinţă a generalului, nu este doar o teorie despre întregul social. Ea ajunge la acest statut pornind de la studierea realităţilor sociale concrete, nemijlocite, de la investigarea unor aspecte particulare ale totalităţii sociale. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci teoria sociologică generală ar avea un caracter pur abstract, speculativ, fără prea multe tangenţe cu societatea reală. O teorie sociologică viabilă nu poate fi concepută altfel decât ca rezultat al unor construcţii succesive, pornind de la cercetarea empirică a realităţilor sociale concrete, nemijlocite şi trecând succesiv, prin mai multe „teorii de rang mediu sau cu rază medie de acţiune”, cum le numea R. Merton.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci distincţia dintre sociologia analitică şi cea sintetică nu mai apare ca absolută, acestea neabordând, în fond, decât aspecte diferite ale uneia şi aceleeaşi realităţi – întregul şi părţile sale componente, generalul şi particularul.
1.3. Sociologia şi ştiinţele sociale particulare
Dacă deosebirea dintre sociologie şi ştiinţele naturale este una de obiect al investigaţiei, deosebirea sociologiei de ştiinţele sociale numite particulare este una de perspectivă de abordare a obiectului general comun de studiu – societatea.

După cum aprecia Tr. Herseni, unele ştiinţe sociale se deosebesc uşor de sociologie întrucât ele nu studiază societatea ca atare şi nici vreo formă oarecare de „socialitate” (comunităţi, grupuri sociale etc.) şi doar domenii ale vieţii sociale, paliere ale societăţii (cum ar spune Gurvitch) sau activităţi şi procese sociale particulare (economice, politice, culturale, educaţionale etc.).

Dintre aceste ştiinţe sociale particulare, sociologia se află într-o relaţie oarecum privilegiată în special cu două: psihologia socială şi dreptul.

Relaţia specială cu psihologia derivă din faptul că societatea umană, fiind alcătuită din oameni, fiinţe conştiente, care-şi desfăşoară activitatea conform unor scopuri, chiar dacă nu totdeauna foarte clar cristalizate, reprezintă o împletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul, a materialului cu spiritualul. Psihologia socială studiază viaţa psihică colectivă a oamenilor, relaţiile psihologice dintre aceştia, prezente în absolut toate domeniile vieţii sociale.

Sociologia, ca ştiinţă a totalităţii sociale, nu poate ignora dimensiunea psihologică a vieţii sociale şi nu poate să nu ţină cont de datele, cunoştinţele furnizate de psihologia socială. Se impune, aici, a se evita două tendinţe reducţioniste, absolutizante (întâlnite în istoria sociologiei): a) tendinţa psihologizantă (reprezentată, printre alţii, de Gabriel Tarde) care reduce întreaga viaţă socială la dimensiunea psihologică a acesteia şi complexitatea relaţiilor dintre oameni la relaţiile psihologice, ignorând sau negând expres substratul, fundamentul material, obiectiv al acestora: b) tendinţa sociologizantă, de „reificare” a realităţii sociale constând în ignorarea dimensiunii psihologice a realităţii sociale, în negarea legitimităţii studierii de către sociologie a acestei dimensiuni.

Relaţia privilegiată dintre sociologie şi drept are ca temei rolul specific al subsistemului juridic, cu tot ce implică acesta (instituţii, norme etc.), în societate, respectiv funcţia reglatorie a lui atât în raport cu sistemul social general, cât şi în raport cu fiecare subsistem particular al acestuia. Într-adevăr, toate relaţiile interumane, între individ şi instituţii, între instituţii sau organizaţii, indiferent care este natura acestora, ca şi toate activităţile umane au o anumită reglementare juridică, explicită sau implicită, mai mult sau mai puţin evidentă.

În consecinţă, sociologia, ca ştiinţă despre totalitatea socială şi despre relaţiile acesteia cu părţile sale componente este obligată, dacă vrea să înţeleagă realitatea studiată, să ia în consideraţie rezultatele ştiinţei care investighează acest subsistem cu funcţie reglatorie. Nu întâmplător D. Gusti sublinia rolul şi importanţa manifestărilor juridice care, alături de cele politice, îndeplinesc o funcţie prospectivă, de reglementare a relaţiilor dintre oameni, de asigurare a respectării normelor, a ordinii sociale, accentuând necesitatea investigării temeinice a acestora în cadrul cercetărilor sociologice cu un caracter monografic.

La rândul său, ştiinţa dreptului nu-şi poate înţelege deplin obiectul propriu de studiu, dacă nu-l consideră ca subsistem al sistemului social global, având roluri şi funcţii specifice în societate.

Nu întâmplător un jurist de talia lui Maurice Haurion scria că: „puţină sociologie te îndepărtează de drept, iar multă sociologie te readuce la el”, în timp ce marele sociolog Georges Gurvitch afirma că: „puţin drept te îndepărtează de sociologie, iar mult drept te readuce la ea”.

1.4. Sociologia generală şi sociologiile de ramură
O direcţie importantă de evoluţie a sociologiei a reprezentat-o desprinderea din corpusul sociologiei generale a unei serii de aşa-numite sociologii de ramură, ştiinţe relativ independente care studiază din perspectivă sociologică segmente, paliere, aspecte particulare ale vieţii şi activităţii sociale sau categorii specifice de probleme sociale, de fapte, fenomene, relaţii sau procese sociale. Acestea sunt considerate, în mod obişnuit, ştiinţe de graniţă, aflate la interferenţa dintre sociologie, ca ştiinţă despre totalitatea socială şi diferite ştiinţe sociale particulare.

Ele se deosebesc de ştiinţele sociale particulare care au acelaşi obiect de studiu, în principal prin aceea că în timp ce ştiinţele sociale particulare sunt predominant interesate de „valoarea în sine” a unui subsistem social sau a altuia, iar referirea la sistemul social global are menirea de a permite mai buna înţelegere a structurii, organizării sau funcţionării respectivului subsistem, ramurile sociologiei sunt prin excelenţă interesate de „valoarea poziţională sau relaţională” a respectivelor subsisteme. Pornind de la studierea temeinică a acestor subsisteme, în toată complexitatea lor, ramurile sociologiei au, în ultimă instanţă, rolul de a contribui la o mai bună cunoaştere a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii sistemului social global.

Aşa cum aprecia R. Merton, cercetările concrete realizate în cadrul diferitelor ramuri ale sociologiei nu au doar rolul de a testa ipoteze generale ci, dimpotrivă, acestea generează ipoteze noi, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei generale, la deschiderea unor noi perspective de evoluţie a acesteia, la clarificarea şi precizarea unor concepte utilizate în teoria generală.

La acestea trebuie adăugat faptul că cercetările de teren efectuate în cadrul ramurilor specializate ale sociologiei sunt în măsură să contribuie, prin finalitatea lor practică, la accentuarea caracterului aplicativ al sociologiei, a finalităţii practic-operaţionale a acesteia.

S-au constituit, până în prezent, o multitudine de sociologii de ramură, care au o contribuţie majoră la cunoaşterea, din perspectivă sociologică, a celor mai variate aspecte ale realităţii şi vieţii sociale (chiar dacă unele dintre acestea nu-şi prea justifică existenţa şi numele de ştiinţe, iar între multe altele există, uneori justificat, substanţiale interferenţe sau juxtapuneri). Printre aceste ramuri ale sociologiei se plasează, cu un profil şi o importanţă aparte, sociologia juridică.
1.5 Teme de referate

1. 
   Specificul sociologiei ca ştiinţă despre societate şi raporturile sale cu alte ştiinţe sociale particulare;
   
2. 
   Fondatori ai sociologiei; contribuţii româneşti la apariţia şi dezvoltarea acestei ştiinţe;
   
3. 
   Perspective teoretice fundamentale în sociologia contemporană: analiză critică;
   
4. 
   Raportul dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură.
   
5. 
   Care pot fi consideraţi fondatorii sociologiei şi în ce constau contribuţiile româneşti la dezvoltarea acestei ştiinţe?
   
6. 
   Care sunt câteva dintre perspectivele teoretice mai importante în sociologia contemporană?
   

7. În ce constă relaţia dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură?
Bibliografie
1. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003

2. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989

3. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009

4. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (sub. red.) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.

Cursul 2
2 – Sociologia juridică – ramură specializată a sociologiei

1. 
   Dificultăţi în constituirea sociologiei juridice;
   
2. 
   Premise teoretice ale constituirii sociologiei juridice;
   
   1. 
      Concepţii şi orientări juridice
      
   2. 
      Concepţii sociologice
      
3. 
   Contribuţii româneşti la apariţia şi dezvoltarea sociologiei juridice
   
4. 
   Specificul şi problematica sociologiei juridice
   
5. 
   Teme de referate
   

Rezumat cuprins

• 
  Înţelegerea cauzelor apariţiei relativ târzii a sociologiei juridice;
  
• 
  Cunoaşterea unor contribuţii mai semnificative de ordin juridic şi sociologic la fundamentarea şi dezvoltarea sociologiei juridice;
  
• 
  Cunoaşterea unor contribuţii româneşti la acest proces;
  
• 
  Înţelegerea specificului sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă şi a problematicii sale de bază.
  

2.1. Dificultăţi în constituirea sociologiei juridice

Sociologia juridică este o ştiinţă relativ recentă, părintele său fiind considerat, în mod convenţional, italianul Anzilotti care foloseşte primul această denumire în lucrarea „Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în anul 1892. Adevăratul întemeietor al sociologiei juridice este apreciat a fi, însă, E. Ehrlich, care, în lucrarea „Fundamentele sociologiei dreptului”, apărută în 1913, considera că sociologia juridică este ştiinţa teoretică a dreptului care are ca obiect de studiu „dreptul viu”, rezultat din creaţia şi interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. El sublinia natura socială a dreptului apreciind că întreaga dezvoltare a dreptului nu rezidă nici în legislaţie, nici în jurisprudenţă, nici în doctrină ci în societatea însăşi, dreptul reprezentând, mai degrabă, un mod de conduită care se referă la conduitele indivizilor, fiind o normă de comportament ce rezultă din activitatea indivizilor. Ca atare, normele dreptului pot fi sesizate şi explicate doar pe baza studierii comportamentului social al indivizilor şi grupurilor care alcătuiesc societatea.

Desigur că preocupări pentru evidenţierea unor legături ale sistemului de drept, ale reglementărilor şi normelor juridice cu mediul social-economic şi politic în care ele se constituie şi fiinţează, sunt de dată foarte veche, mergând de la antichitatea greacă şi romană (Platon, Aristotel sau Cicero) şi până în epoca modernă (Hobbes, Montesquieu etc.), fără însă ca acestea să aibă caracterul coerent, sistematic şi profunzimea necesare constituirii unei ştiinţe de sine stătătoare. Abordarea sociologică a juridicului în toată complexitatea sa (norme, relaţii, concepţii, instituţii etc.) şi în interdependenţele multiple cu realităţile sociale concrete, se produce, însă, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Apariţia relativ târzie a sociologiei se datorează, într-o măsură decisivă, rezistenţei manifestate de reprezentanţii celor două ştiinţe:

• 
  pe de o parte, ştiinţele juridice,orientate predominant pozitivist şi legalist, erau interesate în special de structura tehnică a dreptului, de mecanismele sale specifice de funcţionare. Aceasta implica o abordare oarecum „în sine” a juridicului, cu puţine şi inconsistente preocupări pentru luarea în consideraţie a contextului concret istoric în care funcţionează şi care îl influenţează, pentru analiza determinărilor şi implicaţiilor sale sociale multiple. În consecinţă, juriştii priveau cu neîncredere şi suspiciune sociologia care, datorită deplasării accentului de la norma juridică pură la societate şi recunoaşterii determinării sociale a dreptului, era percepută ca o ameninţare la adresa autonomiei şi independenţei sale ca ştiinţă;
  
• 
  pe de altă parte, sociologia, ea însăşi într-un proces complicat de autodefinire, de precizare a obiectului şi a sferei sale de preocupări specifice, manifesta suspiciuni faţă de o ştiinţă cu o îndelungată istorie, cu o tradiţie şi un prestigiu consolidate care susţinea, explicit sau implicit, caracterul etern al principiilor dreptului, valabilitatea universală a acestora, indiferent de schimbările petrecute în societate. O asemenea ştiinţă era percepută ca o frână serioasă în tentativa de constituire a unei ştiinţe care să pună accentul, conform specificului său, pe recunoaşterea unei determinări sociale a dreptului,a formării, dezvoltării, modificării şi finalităţii instituţiilor şi normelor juridice. La o asemenea atitudine o contribuţie importantă a avut-o Auguste Comte care, concepând sociologia ca o „ştiinţă a ştiinţelor”, ceea ce implica o contestare a oricărei ştiinţe sociale apărute anterior, nega posibilitatea constituirii sociologiei juridice. El afirma că dreptul este un vestigiu arhaic şi metafizic, care trebuie să dispară într-o viitoare organizare pozitivă a societăţii şi, ca atare, ştiinţele juridice nu-şi mai găsesc locul în sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl propune.
  

Trebuie spus însă că, prin metoda pozitivă, de investigare concretă a realităţii sociale, Comte a contribuit, aparent împotriva concepţiei sale teoretice, la apropierea între drept şi sociologie, considerând că normele juridice trebuie extrase din experienţa socială, bazate pe aceasta şi nu deduse din concepte abstracte sau metafizice.

În esenţă, după cum afirma G. Gurvitch, reticenţele reprezentanţilor celor două ştiinţe implicate constau în faptul că, pe de o parte, pentru jurişti recunoaşterea şi acceptarea sociologiei juridice echivalau cu abandonarea dreptului în favoarea sociologiei iar, pe de altă parte, unii sociologi, exagerând importanţa explicaţiei sociologice a dreptului, tindeau să considere dreptul doar ca o simplă consecinţă, un efect al realităţii sociale.

2.2. Premise teoretice ale constituirii sociologiei juridice²

La apariţia sociologiei juridice şi la conturarea specificităţii acesteia au contribuit, în modalităţi specifice, o serie întreagă de curente şi orientări sociologice şi juridice care au încercat să explice geneza şi evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor juridice în legătură cu dinamica de ansamblu a societăţii omeneşti. Esenţială, din această perspectivă, pare a fi centrarea, pe de o parte, pe probleme referitoare la legalitatea şi legitimitatea normelor şi instituţiilor dreptului şi, pe de altă parte, pe raporturile complexe dintre instituţiile şi normele juridice şi valorile, interesele şi aspiraţiile sociale pe care acestea le întruchipează şi le apără.

2.2.1. Concepţii şi orientări juridice
O trecere în revistă,oricât de sumară, a contribuţiilor juriştilor la conturarea specificului abordării sociologice a fenomenelor de drept ar trebui să cuprindă:

• 
  Concepţia despre „dreptul obiectiv” şi „dreptul subiectiv”, conform căreia în societate există o relaţie dihotomică între ansamblul real de reguli de conduită având un caracter normativ şi care au rolul de a ghida acţiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) şi drepturile subiective ale indivizilor, sau prerogativa acestora (ori a unor grupuri sau organizaţii) în interiorul şi în temeiul normei juridice („dreptul subiectiv”). Adepţii ideii dreptului obiectiv afirmă caracterul prim şi fundamental al acestuia, considerând că el s-a fundamentat, progresiv, pe „voinţa generală a indivizilor”, „voinţa legiuitorului” şi, în final, pe „voinţa legii” care are un caracter impersonal şi supraindividual, drepturile subiective ale indivizilor neputând lua naştere decât pe baza dreptului obiectiv, acestea nefiind propriu-zis „drept” întrucât nu se pot impune altor voinţe ca în cazul dreptului obiectiv.
  

Prin opoziţie, adepţii dreptului subiectiv afirmă supremaţia drepturilor subiective ale indivizilor, grupurilor sau organizaţiilor.

Se poate aprecia, însă, că dreptul obiectiv şi cel subiectiv sunt, într-un fel, complementare şi nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile actorilor sociali, indiferent care sunt aceştia) nu poate exista în afara normelor de drept (ca expresie a voinţei generale sau, cel puţin, a voinţei legislatorului) iar, pe de alta, existenţa dreptului obiectiv ar fi lipsită de sens în absenţa realizării efective a prescripţiilor acestuia prin acţiunile actorilor sociali.

Drept urmare, este necesară investigarea atât a modalităţilor în care sunt elaborate normele dreptului, cât şi a căilor prin care aceste norme devin efective prin acţiunea actorilor sociali conformă intereselor specifice ale acestora.

•