Curs Sociologie Juridica

2.5 Teme de referate

1. 
   Dificultăţi în procesul constituirii sociologiei juridice;
   
2. 
   Principalele contribuţii de ordin juridic la apariţia şi dezvoltarea sociologiei juridice;
   
3. 
   Contribuţii mai semnificative ale unor sociologi (inclusiv români) la constituirea şi dezvoltarea acestei ştiinţe;
   
4. 
   Factori ce conferă specificitate sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă între drept şi sociologie.
   
5. 
   Care au fost factorii care au determinat apariţia relativ târzie a sociologiei juridice?
   
6. 
   În ce constau cele mai semnificative contribuţii de ordin juridic la constituirea şi afirmarea acestei ştiinţe?
   
7. 
   Care sunt cele mai importante contribuţii ale unor sociologi în această direcţie?
   
8. 
   Ce anume particularizează sociologia juridică în calitate de ramură specializată?
   

Bibliografie

1. Banciu, D. – Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

2. Banciu, D. – Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

3. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

4. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009

Cursul 3
3 – Funcţiile sociologiei juridice

1. 
   Funcţia expozitivă sau descriptivă;
   
2. 
   Funcţia explicativă;
   
3. 
   Funcţia predictivă, prognotică sau previzională;
   
4. 
   Funcţia critică;
   
5. 
   Funcţia practic-operaţională;
   
6. 
   Utilitatea sociologiei pentru jurişti;
   
7. 
   Teme de referate.
   

Obiective:

• 
  Cunoaşterea funcţiilor de bază ale sociologiei juridice – ca particularizare a funcţiilor sociologiei generale;
  
• 
  Înţelegerea exigenţelor specifice în îndeplinirea adecvată a acestor funcţii;
  
• 
  Înţelegerea utilităţii sociologiei în activitatea unui jurist, în diferitele ipostaze în care acesta s-ar putea afla;
  

Sociologia juridică, asemeni altor ramuri ale sociologiei, îndeplineşte, în esenţă, aceleaşi funcţii ca cele ale sociologiei generale.

În analiza acestor funcţii pornim de la ideea că sociologia este deopotrivă o ştiinţă teoretică şi empirică, având atât o finalitate cognitivă cât şi una practică.

În mod obişnuit sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele: funcţiile descriptivă şi explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al sociologiei şi subsumate prioritar finalităţii cognitive a acesteia); funcţia predictivă (aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a celei practice) şi funcţiile critică şi practic-operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a sociologiei).

3.1. Funcţia expozitivă sau descriptivă

Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o cât mai completă şi sistematică expunere a faptelor, cu o cât mai exactă şi cuprinzătoare descriere a realităţii ce se constituie în obiect al investigaţiei. Îndeplinirea acestei funcţii se concretizează într-o acumulare de date, de fapte, de informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Condiţia de bază ce se cere a fi respectată în îndeplinirea acestei funcţii este aceea a completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor, faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării selectării arbitrare, strict subiective a acestor date şi fapte), dublată de cerinţa maximei obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte cu idei preconcepute, luarea faptelor aşa cum sunt ele). Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi suficientă pentru validarea statutului de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de exhaustivă, coerentă şi obiectivă, înseamnă a reduce sociologia la sociografie. Prin expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate trece de nivelul individualului, particularului, fenomenalului, accidentalului. Or, o autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general, esenţial, necesar, logic. Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplinească:

3.2. Funcţia explicativă, care permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a faptelor, fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind această funcţie, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.

Desigur că îndeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie este condiţionată de îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul, menţionat anterior, că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu este posibilă în absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice.

3.3. Funcţia predictivă, prognotică sau previzională

Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a realităţii sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât prezentul este rezultatul legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în sine, ca potenţialitate, ca posibilitate viitorul. Ca atare, studiind trecutul şi prezentul, putem identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem proiecta în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile tendinţe de evoluţie viitoare.

O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza, afirmă unii autori, ca:

1. 
   prognoză – stare de fapt – efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. O asemenea prognoză se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor tendinţe de evoluţie conturate cu o anume fermitate;
   
2. 
   prognoză – plan – efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într-un fel sau altul, cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, în fond, în încercarea de estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimba cursul de evoluţie firesc al societăţii.
   

Utilitatea unor prognoze, proiecţii rezidă atât în faptul că pot argumenta utilitatea şi chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau inoportunitatea altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile, cât şi în aceea că ne pot face conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot da posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru a contracara evoluţii indezirabile. Nu întâmplător se afirmă că a şti înseamnă a prevedea, iar a prevedea înseamnă a putea.

Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea, atât de ordin cognitiv cât şi practic-acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la intersecţia dintre finalitatea cognitivă şi finalitatea practic aplicativă a sociologiei.

3.4. Funcţia critică
Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile de evoluţie ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a face însă acest lucru ea trebuie să compare realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a neîmplinirilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare, structurare, conducere etc., deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).

Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă însă două exigenţe majore:

1. 
   să fie întemeiată – să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a funcţiilor descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de cauză a ceea ce am numit modelul normativ la care această realitate să fie raportată;
   
2. 
   să fie „constructivă”, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul criticii. Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să „inventeze” deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi importanţa acestora. Dimpotrivă, disfuncţionalităţile identificate şi reliefate trebuie să fie reale şi corect apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a acestora fiind acela al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii sociale investigate, la apropierea ei de modelul normativ conturat.
   

Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică, declarat antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea expresă a dereglărilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale investigate este contraproductivă. Ea nu duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea, iremediabil respectiva realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie conştientă în derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util, a corectivelor necesare.

Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în acelaşi timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de decizie, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.

Analiza critică a realităţii sociale, deşi necesară, nu este şi suficientă. A rămâne la aceasta ar fi comparabil cu situaţia în care medicul ar identifica boala pacientului fără a indica şi tratamentul acesteia.

3.5. Funcţia practic-operaţională
Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună să identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul sociolog ar trebui să aibă în vedere cel puţin următoarele:

1. 
   soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale respective;
   
2. 
   soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice, de posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente, de resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;
   
3. 
   de regulă, nu sociologul este factorul de decizie, cel în măsură să hotărască aplicarea unei soluţii sau a unui set de soluţii. Din acest motiv, sociologul trebuie să ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii propuse;
   
4. 
   sociologul este chemat, de regulă, să acorde asistenţă tehnică în aplicarea soluţiei acceptate de către factorul de decizie, să urmărească efectele acestei aplicări şi să propună eventualele corectări necesare.
   

În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă într-o adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în toate domeniile vieţii sociale.

La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi funcţia educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor investigaţiei în acest domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii oamenilor la normele şi regulile prevalente în societate.

Toate aceste funcţii formează un tot unitar, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc.

3.6. Utilitatea sociologiei pentru jurişti
Sociologia juridică, ramura specializată a sociologiei, are şi ea o dublă finalitate: una cognitivă (ea vizează cunoaşterea fenomenului juridic în integralitatea sa şi în interdependenţele sale cu sistemul social global şi cu alte subsisteme sociale, ca şi prospectarea evoluţiei acestuia) şi una practic operaţională (ea putând servi ca instrument de acţiune, îndeplini o funcţie de „inginerie socială”).

Această dublă finalitate îi conferă o utilitate deosebită pentru jurist, indiferent în postura în care s-ar afla:

1. 
   În postura de teoretician al dreptului, sociologia îl ajută pe jurist să-şi înţeleagă mai bine obiectul propriu de studiu, să abordeze fenomenele juridice ca fenomene sociale specifice, fenomene cu determinări şi implicaţii sociale deosebite;
   
2. 
   În postura de creator de drept, de om chemat să fundamenteze şi să formuleze reglementări juridice, cercetarea sociologică îl poate ajuta:
   

• 
  să identifice condiţiile concrete care solicită un anumit tip de reglementări juridice;
  
• 
  să anticipeze modul cum vor fi receptate respectivele reglementări juridice, în ce măsură ele vor fi în consonanţă cu interesele oamenilor a căror activitate urmează să o reglementeze;
  
• 
  să anticipeze efectele probabile ale respectivelor reglementări;
  
• 
  să cunoască efectele reale ale unor reglementări juridice intrate în funcţiune;
  
• 
  să obţină feed-back-ul necesar pentru modificarea reglementărilor juridice dovedite a fi total sau parţial inadecvate.
  

Creatorul de drept (legiuitorul) ar trebui să ţină cont în mai mare măsură de faptul că reglementările juridice propuse trebuie nu numai să fie în consonanţă cu nişte principii de drept relativ abstracte şi permanente, cu alte reglementări juridice deja existente, ci trebuie să fie adecvate realităţilor concrete în care urmează să funcţioneze. Pentru aceasta, cercetarea sociologică i-ar putea fi de mare ajutor. S-ar evita astfel, în bună măsură, situaţiile, deloc rar întâlnite, în care reglementări juridice prost gândite, insuficient fundamentate şi puţin racordate la realităţi concrete în permanentă schimbare, pot avea efecte nedorite, uneori catastrofale, fiind sursă de tensiuni sociale şi generând, în mod firesc, reacţia de încercare permanentă de eludare sau de încălcare a lor.

3. 
   În postura de practician al dreptului, cercetarea sociologică l-ar putea ajuta pe jurist:
   

• 
  să identifice gradul de cunoaştere a reglementărilor legale de către cetăţean şi de către funcţionarul public şi să acţioneze în consecinţă (este adevărat că nu poate fi invocată drept scuză pentru încălcarea unor reglementări legale necunoaşterea acestora, dar, nu mai puţin adevărat este faptul că buna cunoaştere a acestor reglementări, ce se poate asigura printr-o bună prezentare şi popularizare a lor, este o condiţie destul de importantă pentru respectarea lor);
  
• 
  să identifice frecvenţa cu care se produc diferite încălcări ale reglementărilor legale şi factorii ce favorizează aceste încălcări;
  
• 
  să cunoască mai bine efectele asupra individului, colectivităţii mai restrânse sau mai largi şi chiar asupra societăţii în ansamblul său ale unui anumit curs al fenomenului infracţionalităţii;
  
• 
  să faciliteze individualizarea pedepsei, în funcţie de circumstanţele în care s-a produs încălcarea legii, antecedentele celui ce a încălcat legea şi consecinţele pedepsei asupra individului, familiei acestuia şi a colectivităţii;
  
• 
  să facă posibilă găsirea unor modalităţi adecvate de acţiune pentru asigurarea respectării legii, prevenirea încălcării acesteia şi recuperarea socială a celor sancţionaţi pentru încălcarea legii.
  

3.7. Teme de referate

1. 
   Funcţiile expozitivă şi explicativă şi finalitatea cognitivă a sociologiei;
   
2. 
   Funcţiile critică şi practic-operaţională şi finalitatea practică a sociologiei;
   
3. 
   Utilitatea sociologiei pentru jurişti.
   

Bibliografie

1. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003

2. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

3. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009

Cursul 4
4 – Fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale

1. 
   Fapte şi fenomene sociale;
   
2. 
   Concepţia lui E. Durkheim despre faptul social;
   
3. 
   Concepţia lui E. Durkheim despre faptele sociale normale şi patologice;
   
4. 
   Faptul juridic – fapt social specific;
   
5. 
   Fenomene de nondrept (absenţa dreptului);
   
6. 
   Relaţiile sociale;
   
7. 
   Procesele sociale;
   
8. 
   Teme de referate.
   

Rezumatul capitolului

• 
  Cunoaşterea concepţiei lui E. Durkheim despre faptul social şi despre distincţia dintre normal şi patologic;
  
• 
  Înţelegerea caracterului social al faptelor juridice şi cunoaşterea principalelor tipuri de fenomene de drept;
  
• 
  Înţelegerea diferitelor tipuri de fenomene de nondrept;
  
• 
  Cunoaşterea diverselor tipuri de relaţii şi procese sociale.
  

4.1. Fapte şi fenomene sociale

Se poate spune că, la o primă examinare, viaţa socială apare ca un ansamblu de fapte şi fenomene sociale, rezultate ale activităţii colective a oamenilor, în apariţia şi derularea cărora sunt implicaţi indivizi sau grupuri de indivizi, colectivităţi umane mai mici sau mai mari.

Faptele sociale sunt momente ale desfăşurării vieţii sociale, ale dinamicii existenţei sociale. Ele aparţin, prin urmare, existenţei sociale şi, implicit, având în vedere raportul existenţă-esenţă, sunt forme de manifestare a esenţei sociale.

Privite în plan istoric, faptele sociale se exprimă ca evenimente.

Analizând locul şi rolul faptelor sociale în dezvoltarea societăţii, ponderea lor în devenirea istorică a acesteia, constatăm existenţa unei diferenţieri obiective între faptele sociale, diferenţiere independentă de conştientizarea ei de către cei ce participă la producerea şi derularea lor sau de cei ce le analizează.
Fără a intra în amănunte, vom face câteva observaţii;

1. 
   este necesar să se facă distincţia, în analiza faptelor sociale, între realitate şi aparenţă;
   
2. 
   trebuie făcută distincţia între faptele sociale ca atare şi locul lor în devenirea istorică a societăţii, pe de o parte, şi reflectarea subiectivă, conştientizarea existenţei acestor fapte sociale şi valorizarea lor, pe de altă parte;
   
3. 
   este posibilă şi necesară reevaluarea semnificaţiei faptelor sociale bazată pe:
   
   • 
     un spor de cunoaştere referitoare la respectivele faptele sociale;
     
   • 
     scoaterea în evidenţă, de către dezvoltarea socială însăşi, a unor aspecte noi, relevante, ale locului şi rolului unor fapte sociale în determinarea cursului dezvoltării societăţii.
     

Fenomenele sociale sunt ansambluri dinamice de fapte sociale. Se poate spune că realitatea socială constă dintr-o împletire şi succesiune de fenomene sociale în timp şi în spaţiu. Fenomenele sociale exprimă realitatea socială în devenirea ei, iar cercetarea lor trebuie făcută din perspectiva unităţii sociale în care ele se produc, se manifestă. Prin urmare, pentru a fi relevantă sociologic, este necesară o analiză a fenomenelor sociale nu izolat, nu rupt de totalitate, de ansamblu, ci în cadrul acestei totalităţi, al ansamblului social şi al structurii specifice acestuia.

Desfăşurându-se în cadrul unor interdependenţe complexe, fenomenele sociale au amploare diferită, în funcţie de masa oamenilor ce participă la ele, au durate şi ritmuri de derulare diferite şi, în consecinţă, roluri diferite în dezvoltarea socială.

În analiza şi interpretarea faptelor şi fenomenelor sociale sunt de respins două tendinţe absolutizante, simplificatoare:

1. 
   tendinţa psihologizantă – de reducere a lor la fapte psihice, de conştiinţă;
   
2. 
   tendinţa de reificare a realităţii sociale, de considerare a faptelor sociale în mod absolut ca lucruri, de reducere a realităţii sociale doar la o succesiune a lucrurilor, de simplificare a realităţii sociale prin ignorarea dimensiunii subiective, a faptului că societatea, viaţa socială, reprezintă o împletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul.
   

4.2. Concepţia lui E. Durkheim despre faptul social³

În efortul său de a conferi sociologiei statut de ştiinţă de sine stătătoare, Durkheim porneşte de la ideea că, întrucât fiecărei ştiinţe îi corespunde un obiect particular propriu, o realitate care se impune din afară observaţiei şi poate fi studiată cu metode ştiinţifice, şi sociologia trebuie să-şi stabilească acest obiect propriu, acea categorie specială de lucruri de care să se ocupe doar ea. Iar acest obiect propriu îl constituie faptul social, definit de Durkheim ca „orice mod de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale”.

După cum observă Durkheim, nu toate faptele care se petrec în societate sunt fapte sociale. Faptele sociale nu se confundă nici cu fenomenele organice, pentru că sunt reprezentări şi acţiuni, nici cu fenomenele psihice, întrucât acestea există doar în conştiinţa individului. Faptele sociale au două caracteristici definitorii:

• 
  sunt exterioare individului (atât în sens spaţial – sunt în afara conştiinţelor individuale –, cât şi în sens temporal – sunt anterioare individului, acesta găsindu-le de-a gata şi trebuind să ia cunoştinţă de ele şi să li se conformeze);
  
• 
  se impun asupra individului cu o forţă coercitivă, rezultatul acestei acţiuni constrângătoare fiind socializarea.
  

Sfera de cuprindere a faptelor sociale, ca moduri de a face, de a fi sau de a gândi şi simţi, care au cele două caracteristici menţionate, este extrem de largă, ea cuprinzând dreptul şi moravurile, credinţele şi practicile vieţii religioase, sistemul de semne care ajută la exprimarea gândirii, sistemul de monede folosit, instrumentele de credit, practicile urmate într-o meserie anume, curentele de opinie, moda etc.

Aceste fapte sociale au ca substrat nu individul, fiind exterioare acestuia şi existând independent de el, ci societatea, fie societatea politică în integralitatea sa, fie vreunul din grupurile parţiale pe care aceasta le cuprinde. Forţa lor coercitivă se concretizează şi se evidenţiază în rezistenţa la schimbare, în reacţia generată de orice încercare de ignorare, nesocotire sau opoziţie, nesupunere la aceste „moduri de a face sau de a fi”.

De exemplu, spunea Durkheim, „dacă încerc să încalc normele dreptului, ele reacţionează împotriva mea pentru a împiedica actul meu, dacă mai e timp, pentru a-l desfiinţa şi a-l restabili în forma lui iniţială, dacă este săvârşit şi reparabil sau să mă facă să-l ispăşesc dacă nu poate fi reparat altfel”. La fel stau lucrurile şi în cazul în care sunt încălcare normele morale, nu se ţine cont de obiceiuri, reguli de conduită, credinţe şi practici religioase consacrate, reguli şi principii în practicarea unei meserii etc.

Atunci când individul se conformează de bună voie acestor „moduri de a face sau de a fi”, constrângerea nu mai este resimţită ca atare dar asta nu înseamnă că ea nu mai există.

După aprecierea lui Durkheim, în cercetarea faptelor sociale prima şi cea mai fundamentală regulă metodologică este aceea de a considera aceste fapte ca lucruri. Astea nu înseamnă că faptele sociale sunt lucruri materiale şi doar că sunt lucruri cu acelaşi titlu ca lucrurile materiale dar în alt mod. Este lucru, afirma Durkheim, orice obiect al cunoaşterii care nu poate fi în mod firesc pătruns prin inteligenţă, tot despre ceea ce nu putem să ne facem o noţiune mintală ci doar pe baza observărilor şi experimentărilor, a trecerii treptate de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai puţin vizibile şi mai adânci.

Iar a trata faptele sociale ca lucruri nu înseamnă a le clasa într-o anumită categorie a realului, ci a adopta faţă de ele o anumită atitudine mentală, adică a începe cercetarea lor luând ca principiu că ignori în mod absolut ce sunt ele şi că proprietăţile lor caracteristice, ca şi cauzele necunoscute de care depind, nu pot fi descoperite nici prin cea mai atentă introspecţie.