Curs Sociologie Juridica

8.1. Fazele anchetei sociologice

Cea mai răspândită formă pe care o îmbracă cercetarea sociologică este cea a anchetei sociologice.

O anchetă sociologică presupune, în desfăşurarea ei, mai multe faze, fiecare fază având un conţinut specific, presupunând responsabilităţi specifice şi cuprinzând etape specifice.
8.1.1. Faza pregătitoare
Este faza în cursul căreia se realizează pregătirea teoretico-metodologică a desfăşurări anchetei, se decide tipul de informaţii de date care urmează să fie culese şi cum anume să se facă acest lucru, precum şi modul în care vor fi ulterior valorificate aceste date. În cursul acestei faze se face selectarea şi pregătirea personalului ce va fi implicat în cercetare, are loc pregătirea logistică a desfăşurări anchetei şi o cât mai riguroasă planificare a operaţiunilor implicate de respectiva investigaţie.

Este faza în care sunt implicaţi specialişti din diferite domenii, durează, de regulă, cel mai mult şi are o importanţă deosebită pentru asigurarea succesului investigaţiei.

În această fază, în care se decide practic dacă cercetarea preconizată este necesară, este posibilă sau nu şi în ce modalităţi ar urma să se desfăşoare, trebuie luate în consideraţie următoarele aspecte:

1. 
   va furniza ea informaţiile de care avem nevoie?
   
2. 
   este ancheta cea mai bună cale de obţinere a acestor informaţii?
   
3. 
   poate fi unită această cercetare cu alta, poate fi „dizolvată” într-o aşa-numită cercetare omnibuz?
   

2. 
   Faza anchetei de teren propriu-zise
   

Este faza în care, prin metode diverse, procedee, tehnici şi instrumente adecvate, se culeg datele, informaţiile necesare atingerii obiectivelor stabilite. Succesul anchetei depinde, într-o măsură decisivă, de calitatea şi completitudinea datelor, informaţiilor culese. Acestea sunt în funcţie atât de metodele de investigaţie şi instrumentele utilizate, cât şi de calitatea muncii desfăşurate în teren de echipa de cercetători.

Ideal ar fi ca, în cadrul anchetei să fie culese toate datele necesare şi suficiente (nici mai multe, nici mai puţine). Este de evitat, totuşi, în mod prioritar, omiterea culegerii unor informaţii indispensabile pentru succesul investigaţiei.

Evident, de maximă importanţă este şi asigurarea calităţii adecvate a datelor recoltate (pornind de la ideea că nici o prelucrare ulterioară, oricât de sofisticată, nu poate salva de la eşec o cercetare bazată pe date de proastă calitate).

În general, în desfăşurarea anchetei sociologice se cer a fi respectate cel puţin următoarele cerinţe:

• 
  respectarea întocmai a eşantionului stabilit;
  
• 
  utilizarea întregii game de metode, tehnici şi procedee convenite;
  
• 
  încadrarea strictă în timpul stabilit;
  
• 
  manifestarea de maximă responsabilitate şi probitate profesională a echipei de cercetare pe teren în activitatea de culegere a datelor.
  

Un operator de anchetă este necesar să aibă un nivel adecvat de pregătire teoretică şi metodologică, o experienţă rezonabilă în activitatea de culegere a datelor, interes sincer pentru problematica investigată şi pentru munca pe care o desfăşoară.

Cea mai gravă abatere pe care o poate comite un operator de anchetă este frauda, care poate consta atât în raportarea de date fictive, cât şi în falsificarea, indiferent din ce motive, a informaţiilor culese.

3. 
   Faza de prelucrare, analiză, interpretare a datelor şi de valorificare a rezultatelor anchetei
   

Această fază constă într-o serie întreagă de operaţiuni:

• 
  codificare;
  
• 
  tabulare;
  
• 
  analiza statistico-matematică a datelor;
  
• 
  alte procedee de analiză (inclusiv analiza calitativă);
  
• 
  interpretarea rezultatelor obţinute (aceasta solicitând obiectivitate şi probitate profesională din partea cercetătorului).
  

În privinţa valorificării rezultatelor este de menţionat că aceasta depinde de finalitatea dominantă a respectivei cercetări şi poate consta în:

• 
  redactarea unor rapoarte de cercetare, comunicări, lucrări ştiinţifice etc.
  
• 
  elaborarea de sinteze pentru organele de decizie;
  
• 
  elaborarea de propuneri de măsuri alternative;
  

8.2. Etapele fazei pregătitoare a unei anchete sociologice
Faza pregătitoare presupune parcurgerea, într-o succesiune logică, a următoarelor etape:

• 
  Stabilirea temei şi precizarea obiectivelor principale urmărite
  

Tema unei cercetări sociologice este funcţie, în principal, de finalitatea dominantă a respectivei cercetări, finalitate care poate fi:

• 
  o finalitate cognitivă (sau predominant cognitivă) constând fie în obţinerea mai multor cunoştinţe, informaţii despre o anumită problemă socială sau despre un domeniu oarecare al realităţii sociale, fie în testarea unor ipoteze teoretice;
  
• 
  o finalitate practică (sau predominant practică) constând în rezolvarea unor probleme practice cu care se confruntă o anumită colectivitate, găsirea unor metode de dezvoltare, perfecţionare şi de eliminare a unor disfuncţionalităţi.
  

De menţionat că niciodată finalitatea unei cercetări nu poate fi exclusiv cognitivă (întrucât cunoaşterea nu reprezintă un scop în sine, ea se cere a fi, cumva, valorificată practic) şi nici exclusiv practică (pentru că orice investigaţie înseamnă spor de cunoaştere, iar soluţii viabile pentru rezolvarea unor probleme sociale nu pot fi imaginate în absenţa cunoaşterii temeinice a realităţii vizate şi anticipării cât mai corecte a rezultatelor aplicării acestora).

Oricare ar fi însă finalitatea dominantă, tema aleasă pentru investigaţie trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:

• 
  să fie importantă – să merite efortul unei cercetări concrete, costurile, uneori impresionante, presupuse de o asemenea cercetare;
  
• 
  să fie actuală – să surprindă fenomenul de studiat în plină desfăşurare;
  
• 
  să fie posibil de efectuat în condiţiile date (aceasta însemnând că obiectivele urmărite să fie astfel delimitate şi precizate încât să poată fi realizate cu personalul de investigaţie disponibil, cu resursele materiale şi financiare disponibile şi în timpul disponibil).
  

• 
  Documentarea prealabilă constă în culegerea datelor, informaţiilor disponibile privind problema investigată, aria în care urmează a se realiza cercetarea şi populaţia investigată, informaţii care să permită parcurgerea în bune condiţii a următoarelor etape ale fazei pregătitoare.
  

Documentarea poate consta în:

a) studierea atentă a literaturii de specialitate pe problema ce urmează a fi acoperită de cercetare, pornindu-se de la premisa că tema supusă investigaţiei este posibil să mai fi fost cercetată şi de alţii, evident în circumstanţe concret istorice diferite. Rostul acestui tip de documentare este acela de a beneficia de rezultatele unor asemenea investigaţii, de a valorifica experienţa altora, luându-se în consideraţie diferenţele existente între contextele sociale în care asemenea cercetări au avut loc. Asemenea documentare ar putea asigura:.

• 
  sugerarea unor căi fructuoase de conceptualizare a problemei, a unor abordări ce s-au dovedit corespunzătoare în unele situaţii şi inadecvate în altele;
  
• 
  posibilitatea comparării atât cu realităţi sociale din alte ţări cât şi cu realităţi sociale trecute din propria ţară;
  
• 
  evitarea unor erori comise de alţii.
  

b) studierea documentelor scrise sau cifrice, conţinând informaţii referitoare la populaţia, la colectivitatea, la instituţia, unitatea socială sau organizaţia asupra cărora urmează să fie efectuată cercetarea;

c) documentarea de teren sau contactul direct, nemijlocit, cu finalitate prospectivă şi de identificare a problemelor, a cercetătorului cu populaţia ce urmează a fi investigată. O asemenea documentare permite celor care proiectează cercetarea, o mai bună cunoaştere a realităţilor vizate şi adecvarea metodelor şi instrumentelor de investigaţie la specificul acestor realităţi.

• 
  Analiza conceptuală a temei
  

Aceasta are ca finalitate definirea clară a conceptelor cu care operăm în respectiva cercetare şi transformarea acestora în instrumente utile de lucru. Această etapă cuprinde două subetape:

a) Definirea conceptelor utilizate sau realizarea unor definiţii conceptuale convenabile. Necesitatea acestei definiţii derivă din caracterul polisemantic al cuvintelor folosite în limbajul natural, al unor termeni ce constituie expresia verbală a conceptelor, caracter ce impune opţiunea pentru un sens larg acceptat al acestora şi uniform folosit. Problema definirii clare a conceptelor se pune în mod diferenţiat în funcţie de nivelul de generalitate şi de complexitate al conceptelor. Într-adevăr, dacă unele concepte cum ar fi vârsta, sexul, gradul de şcolarizare, care se referă la fenomene relativ concrete nu pun probleme deosebite de definire, în cazul altora, cum ar fi conceptele de putere, autoritate, prestigiu social sau devianţă, care operează la un nivel foarte înalt de generalitate şi cărora li se pot da sensuri foarte diferite, lucrurile se schimbă.

Îndeosebi în cazul conceptelor de acest ultim tip este necesar să fie convenită o definiţie clară, neechivocă a conceptului, chiar dacă nu este ca mai bună şi cea mai completă definiţie posibilă.

b) Operaţionalizarea conceptelor, „spargerea” conceptelor în dimensiuni, variabile şi indicatori, respectiv găsirea acelor caracteristici direct observabile şi măsurabile ale realităţii subsumate respectivelor concepte şi care sunt „dătătoare de seamă” pentru această realitate, pe baza studierii cărora să putem obţine o imagine cât mai completă, coerentă şi edificatoare posibil a acestei realităţi.

• 
  Stabilirea ipotezelor utilizate în cercetare
  

Ipoteza nu este altceva decât o judecată ipotetică (o afirmaţie) despre o relaţie, în principal cauzală, presupusă a exista între variabile ale realităţii investigate. Etimologic, termenul de „ipoteză” provine din grecescul „hypothesis” care înseamnă subteză sau teză preliminară. Ea are forma logică „S→P”, dacă S, atunci P. Ipoteza are rolul de a orienta, a ghida cercetarea, de a permite selecţia unor date, informaţii din „avalanşa” de informaţii cu care realitatea socială „bombardează” cercetătorul. Aşa cum afirma prof. H. H. Stahl, ipoteza are, pentru cercetătorul vieţii sociale, acelaşi rol pe care îl are steaua polară pentru un navigator: dacă steaua polară îl ajută pe navigator să se orienteze în spaţiul geografic, ipoteza îl ajută pe sociolog să se orienteze în spaţiul social.

Pentru a putea fi utilizată în cercetare, ipoteza trebuie să satisfacă o serie de cerinţe obligatorii:

• 
  să aibă o formulare clară şi concisă;
  
• 
  să fie coerentă logic şi noncontradictorie;
  
• 
  să fie principial verificabilă;
  

În plus, pentru ca o ipoteză să aibă şanse reale de validare, de confirmare, ea trebuie:

• 
  să fie bazată pe o teorie explicativă validată ştiinţific;
  
• 
  să se fundamenteze pe suficient de mult material faptic.
  

Într-o cercetare se porneşte, de regulă, de la o ipoteză de bază, fundamentală din care se desprind o serie de ipoteze de lucru. În fond, orice cercetare, indiferent de finalitatea ei dominantă, îşi propune validarea sau invalidarea unei (unor) ipoteze, testarea valorii de adevăr a acesteia (acestora). În cazul în care valoarea de adevăr a unei ipoteze este probată, demonstrată, aceasta se transformă într-o teză teoretică validată ştiinţific. Se impun însă două observaţii:

a) niciodată o singură cercetare nu este suficientă pentru confirmarea sau infirmarea definitivă a unei ipoteze; este necesar, deci, ca o ipoteză să fie supusă verificării în mai multe cercetări;

b) sarcina cercetătorului este de a culege informaţii în măsură să testeze valoarea de adevăr a unei ipoteze şi nu să opereze o selecţie arbitrară a informaţiilor, reţinând doar pe acelea ce par să confirme ipoteza formulată (avansată) şi de a le ignora pe acelea care par să o infirme.

• 
  Alegerea metodelor de investigaţie şi elaborarea instrumentelor de investigaţie
  

Este vorba de alegerea metodelor de investigaţie conform tematicii şi obiectivelor stabilite de respectiva cercetare şi elaborarea instrumentelor de investigaţie (pornind de la variaţii indicatori reţinuţi în urma operaţionalizării conceptelor).

Termenul de metodă provine din grecescul „methodos” care înseamnă cale, drum, modalitate. Metoda de investigaţie ar fi, în acest context, calea sau modalitatea subiectivă de abordare a realităţii obiective, de apropriere a acestei realităţi, de transformare a acesteia din realitate în sine, existentă pur şi simplu, în realitate pentru noi, realitate cunoscută.

Se poate aprecia că metoda de investigaţie are atât o dimensiune subiectivă, cât şi una obiectivă. Dimensiunea subiectivă ar consta în faptul că, pe de o parte, ea este, în fond, un elaborat subiectiv (este o cale subiectivă) şi pe de alta că decizia de a utiliza o metodă sau alta ţine de subiectivitatea cercetătorului.

Dimensiunea obiectivă rezidă în faptul că, pentru a fi eficientă, pentru a permite obţinerea rezultatelor scontate, ea trebuie să fie adecvată realităţii obiective investigate.

Instrumentele de lucru sunt cele care permit culegerea de date, de informaţii în cazul utilizării unei metode de investigaţie anume. Instrumentele trebuie adecvate atât problematicii studiate, cât şi populaţiei ce urmează să fie supusă investigaţiei sociologice. Principalele metode utilizate în cercetarea sociologică concretă sunt: observaţia, experimentul, interviul, analiza documentară (analiza de conţinut). Principalele instrumente de investigaţie subsumate metodelor sunt: fişa de observaţie, îndrumătorul de interviu, chestionarul, fişa de analiză documentară.

Stabilirea populaţiei de investigat

Aceasta presupune:

• 
  definirea ariei geografice sau a limitelor fizice acoperite de studiu;
  
• 
  definirea populaţiei sau populaţiilor de studiat în interiorul acestor limite.
  

În principiu, în stabilirea populaţiei care urmează să fie investigată, sunt două posibilităţi:

• 
  investigarea întregii populaţii (ancheta tip recensământ);
  
• 
  ancheta pe bază de eşantion (adică realizarea anchetei pe o colecţie de persoane selectate din populaţia totală, numită eşantion, şi care este reprezentativă pentru acea populaţie).
  

Comparativ cu ancheta tip recensământ, ancheta pe eşantion are două avantaje evidente:

• 
  este mult mai puţin costisitoare, îndeosebi în situaţia în care populaţia vizată de cercetare, din care se extrage eşantionul este foarte numeroasă şi răspândită pe o arie teritorială foarte extinsă;
  
• 
  durează, de regulă, mai puţin, ceea ce are efecte benefice asupra comparabilităţii informaţiilor culese în cursul anchetei, în cazul unei anchete tip recensământ fiind dificil, dacă nu chiar imposibil de specificat în mod clar timpul la care aceste informaţii se referă.
  

În plus, deşi nu este general recunoscut, ancheta pe eşantion este adesea de o mai mare acurateţe decât ar fi ancheta de tip recensământ.
Care sunt explicaţiile acestui fapt aparent bizar?

a) Este un lucru îndeobşte acceptat că succesul unei anchete depinde, într-o măsură decisivă, de calitatea datelor culese în cursul acesteia; la rândul său, calitatea acestor date, acurateţea lor, este dependentă de calitatea (experienţă, calificare, conştiinţă profesională, interes, onestitate etc.) celor care le culeg. O anchetă realizată pe o populaţie foarte numeroasă ar presupune utilizarea unui foarte mare număr de operatori de teren. În aceste condiţii ar fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se asigure o calitate adecvată a tuturor acestor operatori ca şi o uniformitate calitativă acceptabilă a acestora. În consecinţă, calitatea datelor culese şi, implicit, calitatea rezultatelor anchetei vor avea de suferit. În schimb, o anchetă pe eşantion ar necesita un număr mai mic de operatori de teren, de o calitate adecvată şi relativ uniformă, cu rezultate benefice asupra calităţii datelor culese şi a rezultatelor obţinute.

b) O anchetă pe eşantion, implicând un număr relativ mic de operatori, face posibilă o supervizare mai strânsă a activităţii acestora, cu efecte benefice asupra calităţii muncii lor. Acest lucru ar fi, practic, imposibil, în cazul unei anchete de tip recensământ.

c) O anchetă pe scară redusă permite utilizarea unor proceduri mai adecvate de cercetare precum şi obţinerea unor rate crescute de completitudine a interviului.

d) Legea numerelor mari ne permite să stabilim, cu relativă precizie, gradul în care rezultatele obţinute pe studiul eşantionului pot fi considerate ca valabile pentru întreaga populaţie din care acesta a fost extras.

Eşantionul este o colecţie de indivizi, selectată dintr-o populaţie dată şi care este reprezentativă pentru populaţia respectivă, aceasta însemnând că rezultatele obţinute prin studierea eşantionului respectiv pot fi extinse, cu un grad calculabil de eroare, asupra întregii populaţii din care este selectat.

Reprezentativitatea unui eşantion este dependentă, în principal, de doi factori: de mărimea absolută a acestuia (mărimea populaţiei din care este extras neavând nici o relevanţă) şi de gradul de eterogenitate al populaţiei din care este selectat (cu cât o populaţie este mai omogenă, cu atât va fi nevoie de o dimensiune mai redusă a eşantionului pentru ca acesta să aibă reprezentativitatea dorită).

Eşantionarea este operaţiunea prin care este selectat eşantionul. Pentru a fi reprezentativ pentru populaţia din care este extras, pentru a furniza, deci, informaţii valide pentru populaţia totală, el trebuie să conţină esenţialmente aceeaşi variaţie ce există pentru populaţia totală, să se caracterizeze esenţialmente prin acelaşi grad de eterogenitate ca aceasta.

Există două tipuri de eşantionare:

A. Eşantionarea probabilistă: eşantionarea simplu aleatoare, sistematică, eşantionarea multistadială şi eşantionarea stratificată.

B. Eşantionarea nonprobabilistă: eşantionarea accidentală, eşantionarea pe cote.

În procesul de eşantionare există două riscuri majore de distorsiune:

1. 
   pericolul ca distorsiunile personale, proprii, ale cercetătorului să afecteze eşantionul selectat (în cazul în care selecţia este la latitudinea acestuia);
   
2. 
   pericolul neasigurării reprezentativităţii eşantionului în cazul în care nu toţi membrii populaţiei vizate au şanse de a fi aleşi (unii pot fi suprareprezentaţi, iar alţii subreprezentaţi).
   

Principiul de bază al eşantionării probabilistice este că: „un eşantion va fi reprezentativ pentru populaţia din care este extras dacă toţi membrii populaţiei au şanse egale de a fi selectaţi în eşantion”.

Deşi rareori eşantioanele sunt perfect reprezentative pentru populaţia din care sunt extrase, totuşi se poate aprecia că eşantioanele probabiliste au două avantaje speciale:

1. 
   deşi niciodată nu sunt perfect reprezentative, ele sunt, în mod tipic mai reprezentative decât alte tipuri întrucât riscurile de distorsiune anterior menţionate sunt eliminate;
   
2. 
   mai important, teoria probabilităţii permite cercetătorului să estimeze acurateţea în ce priveşte reprezentativitatea eşantionului.
   

Există două tipuri de eşantionare: probabilistă şi nonprobabilistă.
A. Eşantionarea probabilistă este aceea în care selecţia se face prin metode probabiliste de către cel care proiectează ancheta.

1. 
   Eşantionarea simplu-aleatoare – dintr-un cadru unic de eşantionare este selectat direct şi aleatoriu prin proceduri diverse (loteria, tabela cu numere aleatoare etc.) numărul de elemente corespunzător mărimii stabilite a eşantionului.
   
2. 
   Eşantionarea sistematică – identică cu precedenta, cu singura deosebire că, în cazul său, lista elementelor este „randomizată”. Procedura cea mai frecventă de selecţie în acest tip de eşantionare este fracţia de eşantionare sau pasul statistic (calculată ca raportul între mărimea eşantionului şi mărimea populaţiei).
   

Deşi eşantionarea simplu aleatoare ca şi, în mare măsură, cea sistematică asigură în cel mai înalt grad posibil respectarea principiului de bază al eşantionării probabiliste, ele au două inconveniente majore:

• 
  presupunând existenţa unei liste complete a tuturor persoanelor ce alcătuiesc populaţia din care urmează să fie extras eşantionul, este aproape imposibil de recurs la ele, mai ales atunci când populaţia este extrem de numeroasă;
  
• 
  deşi puţin probabil, nu este imposibil ca eşantionul selectat să fie evident nereprezentativ iar cercetătorul să nu aibă dreptul să-l respingă ca nereprezentativ (este, de exemplu, posibil, deşi puţin probabil, ca dintr-o populaţie foarte eterogenă, cum ar fi populaţia naţională, să fie selectaţi în eşantion numai bărbaţi, sau numai persoane tinere sau numai celibatari etc.).
  

3. 
   Eşantionarea stratificată – este o metodă de obţinere a unui grad mai ridicat de reprezentativitate prin scăderea erorii probabile de eşantionare.
   

Este de menţionat că eroarea de eşantionare este redusă de doi factori din proiectarea eşantionului:

- un eşantion numeros produce o eroare de eşantionare mai mică;

- o populaţie omogenă produce o eroare de eşantionare mai mică decât o populaţie eterogenă.

Eşantionarea stratificată este bazată pe acest al doilea factor al eşantionării, finalitatea ei ultimă fiind să organizeze populaţia în subseturi omogene (cu eterogenitate între ele) şi să selecteze numărul corespunzător din fiecare subset (tratat ca populaţie individuală) în funcţie de ponderea fiecărui subset în ansamblul populaţiei.

Alegerea variabilelor de stratificare depinde, în mod tipic de variabilele existente. Primordial urmează a se avea în vedere pe acelea ce se doreşte de a fi reprezentate cu acurateţe în eşantion.

Deci, procedura în această eşantionare este, în esenţă, următoarea:

1. 
   se grupează populaţia în grupuri distincte (straturi) conform variabilelor stabilite;
   
2. 
   se selectează, aleatoriu sau sistematic, din fiecare grup (strat) în eşantion un număr de persoane corespunzător cu mărimea relativă a respectivului grup.
   

Acest tip de eşantionare prezintă marele avantaj că asigură reproducerea întocmai de către eşantion a structurii populaţiei din care este extras (a gradului de variaţie a acestuia) cel puţin pe câteva caracteristici de interes major pentru cercetarea realizată. Este de menţionat, însă, că se poate recurge la acest tip de eşantionare doar în condiţiile în care este cunoscut modul în care se stratifică populaţia în funcţie de variabilele luate în consideraţie.

Este de asemenea de menţionat că, în cazul acestui tip de eşantionare, este posibilă şi suprareprezentarea unor straturi care prezintă un interes deosebit, dar care au o pondere prea mică în populaţie.

În ansamblu, eşantionul stratificat este probabil să fie mai reprezentativ decât cel simplu aleator sau sistematic, cel puţin pe un număr determinat de variabile.

4. 
   Eşantionarea multifazică sau multistadială
   

În cazul acestui tip de eşantionare sunt selectate unităţile primare, secundare şi unităţile finale (ex.: într-un eşantion naţional – judeţul, localitatea din judeţ, strada, blocul şi, în sfârşit, indivizii), în ultima fază a selecţiei folosindu-se una din procedurile de eşantionare menţionate. Avantajul acestui tip de eşantionare rezidă într-o eficienţă sporită, deşi el reprezintă o acurateţe mai scăzută.

2. 
   Eşantionarea nonprobabilistă
   

Este vorba, în principal, de eşantionarea pe cote, asemănătoare în bună măsură cu eşantionarea stratificată. Deosebirea de esenţă constă în faptul că selectarea unui eşantion, conform cotelor stabilite, cade în sarcina operatorului de interviu. Altfel spus, dacă în cazul eşantionării stratificate operatorul de teren primeşte o listă de persoane care trebuie intervievate, listă pe care nu o poate modifica, în cazul eşantionării pe cote, el primeşte nişte cote, nişte categorii de indivizi care trebuie să aibă anumite caracteristici, lui revenindu-i sarcina să găsească indivizi corespunzători acestor cote.

Două par a fi problemele importante în cazul acestui tip de eşantionare:

1. 
   stabilirea precisă a cotelor conform cărora se vor selecta subiecţii necesari pentru eşantion. Criteriile de stabilire a cotelor pot fi încrucişate, ca în cazul eşantionării stratificate (subiecţii selectaţi trebuie să corespundă simultan unui număr de criterii combinate cum ar fi, de exemplu, categoria socio-profesională, sexul, starea civilă) sau nu (în acest caz putându-se stabili mai multe criterii);
   
2. 
   eliminarea de către operatori, în măsura posibilului, a oricărui subiectivism în selectarea subiecţilor.
   

• 
  Ancheta pilot
  

Aceasta reprezintă o repetiţie generală înainte de derularea anchetei propriu-zise în care se vor utiliza metodele, tehnicile şi instrumentele de investigaţie ce vor fi folosite în ancheta de bază. Ancheta pilot se poate desfăşura fie pe un lot de subiecţi similari cu populaţia supusă investigaţiei sociologice, fie pe o parte a respectivei populaţii.

Obiectivele principale urmărite:

• 
  o primă testare a ipotezelor de lucru;
  
• 
  o mai bună estimare a duratei şi a costurilor anchetei;
  
• 
  identificarea eventualelor dificultăţi ce ar putea apărea în ancheta propriu-zisă şi care ar putea periclita succesul acesteia;
  
• 
  testarea metodelor şi, mai ales, a instrumentelor de investigaţie sub aspectul:
  

• 
  gradului lor de adecvare la populaţia investigată;
  
• 
  completitudinii lor (măsurii în care se asigură culegerea informaţiilor necesare realizării obiectivelor investigaţiei);
  
• 
  sugerarea unor noi aspecte demne de a fi luate în considerare în ancheta propriu-zisă.
  

În funcţie de rezultatele anchetei pilot, se definitivează faza de pregătire a anchetei.

În măsura în care se reuşeşte parcurgerea fazelor şi etapelor menţionate, cu respectarea tuturor condiţiilor impuse, există toate şansele ca cercetarea să fie încununată de succes şi ea să reprezinte o contribuţie reală şi valoroasă, fie la dezvoltarea teoriei sociologice, la adâncirea nivelului de cunoaştere a realităţii sociale investigate, fie la înlăturarea unor disfuncţionalităţi constatate, fie, de regulă, la ambele.
8.3. Teme de referate

1. 
   Fazele unei anchete sociologice: conţinut, importanţă, responsabilităţi specifice;
   
2. 
   Necesitatea documentării prealabile şi tipuri de documentare;
   
3. 
   Modalităţi de stabilire a populaţiei asupra căreia se va realize ancheta: analiză comparativă;
   
4. 
   Eşantionarea probabilistă – eşantionarea nonprobabilistă: analiză comparativă
   

• 
  Care sunt fazele unei anchete sociologice şi în ce constă importanţa lor?
  
• 
  Cum se poate stabili tema unei anchete şi care sunt cerinţele care trebuie respectate în alegerea temei şi precizarea obiectivelor?
  
• 
  În ce constau analiza conceptuală a temei şi documentarea prealabilă?
  
• 
  Care sunt rolul şi funcţiile ipotezei?
  
• 
  Ce este eşantionarea şi care sunt tipurile de eşantionare?
  
• 
  În ce constă ancheta pilot?
  

BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998.

2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.

3. Mărginean Ion – Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Ed. Polirom, 2000.

4. Rotariu T., Iluţ P. – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editia a 2-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.

5. Stănoiu Andrei – Sociologie juridică, Bucureşti, Ed. Cartea Studenţească, 2009.

Cursul 9
9 – Observaţia sociologică: tipuri; reguli de bază; instrumente utilizate; valoare şi limite

1. 
   Specificul observaţiei sociologice
   
2. 
   Nivelurile observaţiei sociologice
   
3. 
   Tipurile de observaţii sociologice
   
4. 
   Instrumentele utilizate în observaţia sociologică
   
5. 
   Regulile observaţiei sociologice
   
6. 
   Valoarea şi limitele observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică
   
7. 
   Teme de referate
   

• 
  Înţelegerea specificului observaţiei sociologice şi a regulilor de bază ale acesteia
  
• 
  Cunoaşterea principalelor tipuri de observaţie sociologică
  
• 
  Identificarea instrumentelor de lucru utilizate în observaţia sociologică
  
• 
  Înţelegerea valorii şi limitelor ale acestei metode de investigaţie