Curs Sociologie Juridica

11.1. Activitatea socială ca activitate normată

Viaţa socială, activitatea oamenilor, relaţiile dintre ei sunt guvernate de un sistem complex de norme, corespunzător unui sistem de principii, al cărui caracter acut imperativ sau elastic, permisiv, este determinat de importanţa relaţiilor sociale a cărui integritate urmează să fie asigurată.

Principalele norme ce reglementează viaţa socială sunt normele morale şi normele juridice, aflate într-o strânsă interdependenţă. Desigur că toate normele sociale, indiferent de natura lor, indică o serie întreagă de acţiuni ce trebuie îndeplinite de subiecţi în mod obligatoriu (societatea neputând fi concepută în absenţa unor norme care să reglementeze relaţiile dintre oameni).

Specific pentru normele de drept, din această perspectivă, este faptul că ele reprezintă factori ce realizează o „programare” a libertăţii de acţiune a omului, într-un cadru socio-economic determinat.

Ceea ce este comun normelor morale şi normelor juridice este că, atât unele cât şi altele, reglementează, în modalităţi specifice, relaţiile dintre oameni. Ele se deosebesc, printre altele, în câteva puncte esenţiale:

1. 
   Dacă normele morale se instituie oarecum „de la sine”, izvorând din experienţa convieţuirii îndelungate a oamenilor, normele juridice sunt instituite de stat şi sunt menite a reglementa, pe calea consfinţirii lor sociale, cele mai importante relaţii sociale;
   
2. 
   Dacă normele morale se instituie treptat, ele căpătând existenţă şi forţă reglatorie pe măsură ce sunt înţelese, chiar dacă nu pe deplin, acceptate şi respectate de oameni în comportamentul lor în societate şi, ca atare, nu se poate stabili cu precizie când anume intră ele în funcţiune, normele juridice intră în vigoare după o procedură precisă. Ele sunt statornicite, în cele mai multe cazuri, prin legi şi alte acte normative şi intră în vigoare în momentul adoptării (promulgării) lor de forurile competente.
   
3. 
   În mod similar, în timp ce este dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit când încetează să funcţioneze o normă morală, o normă juridică, o normă de drept îşi încetează existenţa în momentul abrogării de către forurile competente. Altfel spus, norma juridică acţionează din momentul intrării ei în vigoare şi este suprimată în momentul abrogării ei (ea neputând fi nici retroactivă şi nici să acţioneze după abrogarea ei).
   
4. 
   În tip ce respectarea normelor morale este garantată de forţa coercitivă a opiniei publice, încălcarea lor neatrăgând după sine decât oprobiul public, respectarea normelor juridice este impusă prin forţa coercitivă a statului, prin instituţiile sale specializate, încălcarea lor atrăgând după sine sancţiuni formal stabilite şi aplicate de instituţii specializate.
   
5. 
   Dacă normele morale au o organizare internă mai puţin riguroasă şi, de regulă, nu sunt prezentate într-o formă scrisă unanim acceptată (este recunoscut doar „spiritul”, sensul general, dominant al normei morale, sens susceptibil de interpretări diferite), norma juridică are o structură internă riguroasă, ea se prezintă într-o formă scrisă, consfinţind precis drepturi subiective şi obligaţii juridice, lăsând relativ puţin loc pentru interpretări prea divergente, fiind obligatorie respectarea atât a literei, cât şi a spiritului ei.
   

De menţionat că nu în toate cazurile se poate face o distincţie netă între ceea ce poate fi considerată norma morală şi norma juridică. Aceasta pentru că, pe de o parte, orice normă juridică are şi o dimensiune morală şi, pe de alta, pentru că o normă morală poate funcţiona, în anumite circumstanţe, şi ca o normă juridică (de ex., „să nu minţi” este o normă morală, dar „să nu depui mărturie mincinoasă” este o normă juridică).

Viaţa şi activitatea oamenilor este guvernată, aşa cum menţionam, de un ansamblu de norme sau reguli, mai mult sau mai puţin clar conturate, a căror respectare este urmărită prin diverse mijloace, de către societate.

Normele stabilesc însă, doar ceea ce se aşteaptă să facă oamenii şi nu şi ce fac realmente aceştia. Şi, nu rareori, unii oameni, prin ceea ce spun sau fac, vin în contradicţie cu ceea ce majoritatea consideră a fi comportament acceptabil. Aşadar, în viaţa socială întâlnim nu doar conformitate (adică respectarea normelor), ci şi nonconformitate sau devianţă.
11.2. Natura devianţei³⁶

Majoritatea sociologilor consideră că devianţa nu este o proprietate inerentă unor anumite acte sau comportamente. Ea este o proprietate conferită unor acte sau comportamente prin definiţii sociale. Aceasta înseamnă că societatea sau o parte semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportament este deviant sau nu.

O proprietate esenţială a devianţei o reprezintă relativitatea ei. Un act sau un comportament va fi considerat deviant sau nu în funcţie de grupul social care face aprecierea şi în funcţie de contextul concret istoric în care se produce actul sau comportamentul respectiv. Rezultă că unul şi acelaşi act va fi considerat deviant de către un grup şi normal, acceptabil sau chiar demn de admirat de către altul, după cum el poate fi considerat deviant într-un anumit context istoric şi nondeviant în altul.

Atunci când oamenii au aprecieri diferite asupra unui anumit comportament, problema este cine anume va prevala.

Dacă devianţa depinde de definiţii sociale şi de relaţii de putere (de cine prevalează), atunci, evident, noţiunea despre ceea ce este deviant sau nu poate fi, şi este de multe ori, schimbată.

11.3. Controlul social³⁷
Aşa cum menţionam, dacă societatea vrea să funcţioneze normal, oamenii trebuie să urmeze anumite reguli, să respecte anumite norme. Păstrarea ordinii sociale impune ca întreg comportamentul să se înscrie între anumite limite permisibile, Iar societatea urmăreşte să asigure conformarea membrilor săi la unele norme de bază prin mijloacele controlului social.


Controlul social reprezintă, în esenţă, „un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri, referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural; c) sunt interzise acele acţiuni care transgresează ordinea socială”³⁸.

Prin natura lor, interdicţiile şi constrângerile (dar şi încurajările şi recompensele) sunt, în primul rând (iar, la o primă vedere, chiar predominant) exterioare, ele fiind expresia presiunilor şi influenţelor exercitate, prin diferite modalităţi, asupra oamenilor de către societate. Societatea este interesată să asigure o cât mai mare conformare a membrilor săi la sistemul de norme şi valori considerate ca esenţiale pentru buna sa funcţionare şi recurge, în acest scop, la o diversitate de mijloace (în fond, rolul principal al controlului social fiind acela de a asigura consistenţa şi coeziunea internă ale societăţii, prin organizarea şi ordonarea conduitelor individuale şi a raporturilor sociale). Dar, interdicţiile şi constrângerile pot fi şi de ordin intern (autoconstrângeri, autoimpunerea unor conduite şi comportamente conform normelor) atunci când individul ajunge să accepte, să internalizeze un set de norme, un anumit model normativ, considerându-le ca ale sale şi apreciind că este normală, firească această conformare.

De altfel, tendinţa larg răspândită este (sau ar trebui să fie) aceea de trecere treptată de la prodominanţa controlului extern la predominanţa controlului intern, a autocontrolului.

Se apreciază că există trei tipuri de bază de procese de control social:

A. Procesul de socializare., Se consideră că la început conformitatea (conformarea la norme, respectarea acestora) este primordial produsul unor controale externe (ea este, deci, impusă din afară). Treptat însă, pe măsură ce individul uman se maturizează şi se implică în viaţa socială, o parte tot mai mare a comportamentului său devine dominată de controale interne. Se produce aşa-numita internalizare, respectiv încorporarea în personalitatea omului a normelor şi standardelor de comportament prevalente în societate. Treptat, aceste standarde acceptate conştient sau nu, devin o adevărată „a doua natură” a omului. Se dezvoltă conştiinţa de sine care îi reglementează comportamentul în conformitate cu normele grupului, normele grupului devin propriile sale norme iar controlul social devine autocontrol.

B. Procesele care structurează experienţele noastre sociale. Se poate spune că, în bună măsură, ne construim noţiunile şi aprecierile noastre sociale după modul în care societatea structurează alternativele sociale. Omul este, cumva „legal cultural”, adică trebuie să se rezume la standardele şi alternativele oferite de către societate. De multe ori absenţa unor modele nonconformiste se datorează absenţei unor alternative la standardele dominante într-o societate.

C. Conformarea la normele societăţii, la regulile instituite de aceasta, se poate datora şi faptului că respectarea normelor atrage după sine preţuire şi apreciere socială, în timp ce încălcarea acestora (devianţă) este pasibilă de sancţiuni de diverse tipuri.

Mijloacele controlului social, ca instrumente de persuadare şi presiune care au rolul să influenţeze indivizii să adopte conduite dezirabile şi permise şi să evite încălcarea normelor şi a regulilor, pot fi clasificate în trei mari categorii:

1. 
   mijloace psihosociale – urmăresc asigurarea conformităţii prin internalizarea morală şi respectarea din convingere a normelor şi regulilor de comportament;
   
2. 
   mijloace instituţionalizate – urmăresc asigurarea conformităţii prin presiune şi constrângere exercitată prin intermediul unor instituţii sau organisme specializate;
   
3. 
   mijloace neinstituţionalizate – reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, cutume, opinii care instituie modele de conduită de urmat oferite oamenilor şi a căror nerespectare atrage după sine ostracizarea şi oprobriul public.
   

În funcţie de caracterul (permisiv sau prohibitiv, sancţionatoriu) al mijloacelor utilizate, controlul social poate fi:

1. 
   pozitiv – atunci când realizarea lui se bazează pe asigurarea cunoaşterii şi internalizării de către indivizi a normelor şi regulilor de conduită socială considerate ca socialmente valabile, dezirabile şi formarea motivaţiei pozitive de a le respecta din convingere. Rezultatul acestui tip de control îl reprezintă un comportament conform acestor norme şi valori, datorat coniderării acestora, de către indivizi, ca propriile lor norme şi valori;
   
2. 
   negativ – atunci când se bazează pe teama individului de sancţiuni de diverse tipuri, în cazul în care el nu ar respecta anumite norme şi valori sociale impuse de societate. În această situaţie, individul se va conforma normelor nu din convingere, ci din teamă, existând oricând riscul ca această conformare să fie doar de suprafaţă şi temporară, tentaţia încălcării normelor şi adoptării unei conduite deviante fiind permanentă,
   

De asemeni, controlul social poate fi organizat (sau instituţionalizat) – atunci când este exercitat de societate prin instituţii specializate (poliţie, organisme judecătoreşti etc.) sau neorganizat (neinstituţionalizat) – când este realizat de către grupuri de prieteni, familie, grupuri de vecinătate, grupuri de muncă etc. După cum, după gradul său de formalizare, poate fi formal (oficial) – realizat cu ajutorul diferitelor reglementări de natură juridică, politică sau administrativă, sau informal (neoficial), realizat prin tradiţii, obiceiuri, cutume, moravuri sau presiunea opiniei publice.

În privinţa rolului dreptului ca mijloc de control social, s-au conturat de-a lungul timpului, mai multe puncte de vedere. De exemplu, reprezentanţii „jurisprudenţei sociologice”, pornind de la aprecierea că ordinea socială nu este nici spontană şi nici instinctivă, considerau că ea trebuie asigurată prin mijloace specifice, un rol important în acest sens revenind dreptului (legislaţiei) ca cel mai specializat şi perfecţionat mijloc de control social (acestuia adăugându-i-se şi alte mijloace de influenţare şi stimulare a conduitelor dezirabile şi legitime).

A. Comte respingea rolul dreptului (pe care-l considera un vestigiu metafizic, arhaic şi imoral) în realizarea controlului social. După opinia lui, consensul dintre indivizi trebuie să se bazeze pe dragoste şi morală şi nu pe constrângere şi presiune socială.

În concepţia lui E. Durkheim, cea care asigură ordinea socială, reglează comportamentul indivizilor şi funcţionează ca formă fundamentală de control social este „conştiinţa colectivă”.

În opinia lui G. Gurvitch, reprezentant al „pluralismului juridic”, controlul social poate fi exercitat, în orice societate, atât prin intermediul atitudinilor, sentimentelor şi opiniilor dominante cât şi prin presiune şi constrângere socială, inclusiv prin utilizarea forţei coercitive a statului şi a dreptului (legislaţiei).

Reprezentanţi ai etnometodologiei şi interacţionismului simbolic consideră că presiunea şi constrângerea socială (în realizarea cărora dreptul are un rol primordial) pot duce nu numai la conformism şi supunere faţă de norme şi reguli ci şi la tendinţe de rebeliune şi nonconformism, deci la diverse forme de devianţă.

Concluzia care se degajă din punctele de vedere exprimate este că dreptul este un important instrument de control social, dar că:

1. 
   nu este şi nu poate fi singurul instrument, mijloc de asigurare, realizare a controlului social;
   
2. 
   utilizarea exclusivă sau excesivă a dreptului (legislaţiei) ca instrument de control social poate avea efecte adverse (putând genera nu conformism ci devianţă).
   

11.4. Efectele sociale ale devianţei
Devianţa, reprezentând acte sau comportamente negativ valorizate, respinse şi condamnate de către o mare parte a oamenilor are, evident, efecte sociale negative sau disruptive, care reprezintă disfuncţii ale acesteia. În acelaşi timp însă, deşi pare surprinzător, devianţa poate avea şi efecte pozitive, considerate funcţii ale devianţei.
11.4.1. Disfuncţii ale devianţei
a. Devianţa persistentă şi larg întâlnită poate perturba serios şi chiar submina ordinea socială. Organizarea socială este rezultatul unor acţiuni coordonate ale membrilor societăţii, conform unor expectanţe socialmente acceptate, derivând din normele şi regulile sociale. Dacă unii oameni, în anumite situaţii, nu se comportă conform expectanţei, viaţa instituţională poate fi periclitată iar acţiunile colective pot eşua.

b. Devianţa subminează disponibilitatea oamenilor de a-şi juca corect rolurile aferente statusurilor lor. Dacă nejucarea corectă, cinstită a rolurilor, nerespectarea normelor şi regulilor nu este sancţionată social, sau chiar, este recompensată, uneori exagerat, şansele ca ceilalţi să-şi joace în continuare corect rolurile scad considerabil. În plus, activitatea comună se bazează pe încredere reciprocă, pe credinţa că toţi se comportă, acţionează conform expectanţelor. Dacă acest lucru nu se produce, dacă nu se răspunde la încredere prin reciprocitate, disponibilitatea de a juca după reguli scade, instalându-se treptat convingerea că respectarea normelor este nu numai inutilă ci şi de-a dreptul prostească.

11.4.2. Funcţii ale devianţei
a. Aparent paradoxal, ea poate promova conformitatea socială. Respingerea devianţilor, reacţia ostilă faţă de aceştia şi sancţionarea lor îi poate face pe cei înclinaţi spre nonconformism să-şi tempereze tendinţele iar pe cei dispuşi spre conformare să persiste în această atitudine. Consecinţa de ansamblu poate fi o societate cu indivizi mai dispuşi spre conformism, spre respectarea regulilor, mai loiali faţă de normele şi ideologia dominantă.

b. După cum preciza E. Durkheim, de câte ori oamenii dezaprobă un act, ei pun în lumină şi creionează contururile unei norme. Prin reacţia negativă, dezaprobatoare faţă de actul deviant, ei reafirmă şi întăresc norma încălcată prin respectivul act.

c. Concentrându-şi atenţia asupra deviantului, grupul se poate întări, consolida, întrucât, de regulă, un inamic comun generează şi întăreşte, consolidează sentimentele de solidaritate. Prin condamnarea, respingerea oamenilor „răi” se sporeşte coeziunea celor „buni”. După cum afirma sociologul Randall Collins, principalul vizat în procesele criminale nu este cel care comite infracţiunea, ci societatea mai largă. Procesul – ca ritual social – pe lângă condamnarea vinovatului, urmăreşte implicit reafirmarea credinţei în legi şi necesitatea respectării lor.

d. Devianţa poate genera schimbarea. Orice încălcare a normei, a regulii, a legii înseamnă, implicit, contestarea ei. Frecventa încălcare a normelor, frecvenţa mare a actelor deviante constituie un semnal că ceva nu este în regulă cu respectiva normă sau lege, că se impune ca aceasta să fie reexaminată şi eventual schimbată sau, cel puţin, adaptată cerinţelor.

5. 
   Teme de referate
   

1. 
   Normele morale şi normele juridice – norme sociale de bază: analiză comparativă;
   
2. 
   Devianţa ca fenomen social: relativitatea acesteia; funcţii şi disfuncţii ale devianţei;
   
3. 
   Controlul social: conţinut; necesitate;
   
4. 
   Forme şi mijloace de exercitare a controlului social; dreptul ca instrument de control social.
   

• 
  În ce constă caracterul normat al vieţii sociale?
  
• 
  Care sunt asemănările şi deosebirile dintre normele morale şi normele juridice?
  
• 
  Ce este devianţa şi în ce constă relativitatea acesteia?
  
• 
  Care sunt principalele funcţii şi disfuncţii ale devianţei?
  
• 
  Ce este controlul social şi care sunt principalele modalităţi de exercitare a acestuia?
  

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, D. – Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

2. Banciu, D. – Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

3. Banciu, D. – Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

4. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

5. Rădulescu, S. – Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998

Cursaul 12
12 – Perspective în analiza sociologică a devianţei

1. 
   Perspectiva tensiune structurală;
   
2. 
   Perspectiva transmisiune culturală;
   
3. 
   Perspectiva conflict;
   
4. 
   Perspectiva etichetare;
   
5. 
   Teme de referate.
   

• 
  Înţelegerea specificului abordării sociologice a devianţei;
  
• 
  Cunoaşterea câtorva dintre cele mai cunoscute perspective de abordare sociologică a devianţei:
  
  • 
    Perspectiva tensiune structurală;
    
  • 
    Perspectiva transmisiune culturală;
    
  • 
    Perspectiva conflict;
    
  • 
    Perspectiva etichetare;
    
• 
  Înţelegerea valorii şi limitelor acestor perspective de abordare sociologică a devianţei.