Curs Sociologie Juridica

10.1. Ce este interviul sociologic

Este una dintre metodele de investigaţie cel mai larg utilizate dar, în acelaşi timp, şi foarte controversată. Diferenţele de puncte de vedere exprimate vizează, în esenţă, legitimitatea sa ca metodă de investigaţie sociologică şi rolul său în ansamblul metodelor sociologice.

Interviul este acea metodă de investigaţie care permite obţinerea de date, informaţii necesare atingerii obiectivelor unei cercetări sociologice, prin intermediul întrebărilor şi al răspunsurilor furnizate la acestea. Prin urmare, interviul presupune stabilirea unei relaţii psihosociale ai cărei termeni (operatorul de interviu şi intervievatul) nu sunt interşanjabili, nu-şi pot schimba statutul şi rolul în cursul derulării interviului. În orice situaţie, rolul operatorului de interviu este acela de a adresa întrebările, de a încuraja subiectul în formularea unor răspunsuri sincere, complete şi la obiect şi de a consemna răspunsurile. Rolul subiectului este acela de a recepta corect întrebările şi de a răspunde sincer şi complet la acestea.

Valoarea cognitivă a metodei interviului poate fi apreciată numai dacă luăm în consideraţie ce anume poate realiza interviul, ce anume tipuri de date, informaţii se pot culege cu ajutorul lui.

Specific pentru interviu este că, realizându-se prin întrebări şi răspunsuri, permite accesul nu la realitatea obiectivă ca atare, ci la modul în care aceasta îşi găseşte reflectarea în conştiinţa oamenilor, în cunoştinţele şi opiniile acestora.

Această reflectare poate fi corectă sau nu, completă sau nu. Stabilirea gradului de completitudine, a nivelului de adevăr, de corectitudine a acestor reflectări subiective depăşeşte însă atât posibilităţile cât şi intenţiile şi pretenţiile interviului. Se şi spune că, într-un interviu nu există răspunsuri bune sau răspunsuri proaste, răspunsuri corecte sau incorecte ci numai răspunsuri sincere sau nesincere, complete sau incomplete. În consecinţă, interviul poate fi apreciat ca o metodă foarte valoroasă şi foarte utilă, cu condiţia să nu i se ceară mai mult decât, prin specificul său, poate realiza.

Ca atare, în aprecierea legitimităţii şi valorii interviului ca metodă de investigaţie sociologică, trebuie respinse două exagerări:

• 
  Considerarea interviului ca, dacă nu singura, oricum cea mai importantă metodă sociologică, „calea regală a sociologiei”, cum afirma un cunoscut sociolog (acceptarea unui asemenea punct de vedere ar însemna, implicit, acceptarea reducţionismului psihologic, a reducerii întregii vieţi sociale la dimensiunea subiectivă, psihologică a acesteia).
  
• 
  Contestarea oricărei legitimităţi a interviului ca metodă de investigaţie sociologică pe motivul că, permiţând accesul doar la nivelul opiniilor despre realitate, deci la fenomene de psihologie socială, poate fi acceptat ca metodă de cercetare doar a acestei ştiinţe particulare specializate – psihologia socială (se neagă în acest fel, sau cel puţin se omite faptul că sociologia, în calitatea ei de ştiinţă a ansamblului social, în toată complexitatea, diversitatea şi dinamica acestuia, nu are cum să ignore dimensiunea sa psihologică, subiectivă şi să utilizeze metode adecvate de investigare a acestuia).
  

Concluzia de ordin practic ce se poate degaja este că, deşi interviul constituie o metodă de investigaţie sociologică cu o valoare cognitivă incontestabilă, el nu poate fi niciodată folosit ca unica metodă de investigaţie (nici măcar în cercetarea sociologică a opiniei publice) ci doar însoţită, acompaniată de alte metode care, asigurând accesul mai direct la realitatea ca atare, facilitează o cunoaştere mai completă şi mai adecvată a realităţii sociale în complexitatea şi diversitatea sa.
10.2. Tipuri de interviu

Dintre multiplele încercări de tipologizare a interviurilor, reţinem doar pe acelea ce utilizează drept criteriu instrumentul de investigaţie utilizat şi, în consecinţă, modalitatea de realizare a lui.

10.2.1. Interviul neformalizat, nestandardizat care se desfăşoară aparent ca o discuţie liberă între operatorul de interviu şi intervievat şi utilizează drept instrument de investigaţie ghidul sau îndrumătorul de interviu. Un asemenea ghid de interviu nu este altceva decât o listă mnemotehnică de probleme, alcătuită în aşa fel încât să permită culegerea informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivului stabilit al cercetării. Operatorul de interviu are libertatea să abordeze problemele respective în modalitatea pe care o crede mai adecvată condiţiilor concrete în care se desfăşoară interviul, singura lui obligaţie fiind de a aborda toate problemele stabilite, pentru a obţine toate datele, informaţiile necesare. Realizarea unui asemenea tip de interviu presupune măiestrie profesională din partea operatorului de interviu, capacitate de adaptare la oameni foarte diferiţi şi la situaţii de interviu foarte diferite. După cum aprecia H. H. Stahl, un asemenea interviu se poate desfăşura în două faze:

a) discuţie liberă centrată pe temă, în care se formulează tema şi se dă libertatea subiectului de a spune tot ce doreşte în legătură cu aceasta;

b) discuţie centrată pe problemă, operatorul de interviu încercând, cu tact şi fermitate în acelaşi timp, să-l determine pe subiect să-şi spună părerea în problemele stabilite în ghidul de interviu, evitându-se divagaţiile inutile şi consumatoare de timp.

Un asemenea tip de interviu prezintă, în principal, avantajul unei valori cognitive mai mari. Într-adevăr, un asemenea interviu permite obţinerea unei cantităţi de informaţii pe probleme ce interesează incomparabil mai mari decât s-ar obţine ca răspuns la întrebări de chestionar; creează posibilitatea relevării unor aspecte semnificative ale tematicii investigaţiei neluate sau luate necorespunzător în consideraţie în faza de proiectare a cercetării.

În acelaşi timp, acest tip de interviu are şi câteva certe inconveniente:

• 
  succesul lui depinde în prea mare măsură de personalitatea operatorului de interviu, de măiestria profesională şi experienţa de cercetare a acestuia;
  
• 
  necesită timp relativ îndelungat pentru realizarea lui, timp pe care nu întotdeauna cei selectaţi pentru a fi subiecţi sunt dispuşi să-l aloce;
  
• 
  răspunsurile subiecţilor sunt dificil de reţinut şi consemnat cu exactitate (cu excepţia cazului în care subiectul este de acord cu înregistrarea lor pe bandă magnetică), ceea ce poate genera distorsionarea acestora;
  
• 
  informaţiile culese prin acest tip de interviu sunt dificil de prelucrat statistic, ele pretându-se mai ales unei analize calitative.
  

Dat fiind specificul său, un asemenea tip de interviu este utilizat, de regulă, în intervievarea unui număr redus de indivizi, rezultatele obţinute neavând, în consecinţă, relevanţă statistică.

10.2.2. Interviul formalizat, standardizat care se aplică unui număr mare de subiecţi (în majoritatea cazurilor, unui eşantion reprezentativ pentru populaţia din care este selectat) şi se desfăşoară sub forma unei serii de întrebări standardizate, anterior formulate, adresate tuturor subiecţilor selecţionaţi şi a consemnării răspunsurilor date de către aceşti subiecţi la respectivele întrebări. Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestui tip de interviu este chestionarul sociologic.
10.3. Ce este un chestionar

Un chestionar nu este altceva decât o listă de întrebări anterior formulate (stabilite în aşa fel încât răspunsurile primite la ele să permită culegerea informaţiilor, datelor necesare pentru atingerea obiectivelor cercetării), puse într-o anumită ordine şi ale căror formulare, număr şi ordine nu pot fi modificate de către operatorul de interviu. Rolul acestuia este de a pune tuturor subiecţilor intervievaţi exact aceleaşi întrebări (fără a modifica frazarea şi, dacă este posibil, cu aceeaşi intonaţie), fără a omite sau a adăuga vreuna, şi exact în ordinea în care ele sunt puse în chestionar. Ideea de la care se pleacă este că, pentru a fi comparabile şi prelucrabile statistic, răspunsurile subiecţilor trebuie să fie o reacţie (diferenţiată în funcţie de caracteristicile acestora) la exact aceiaşi stimuli (reprezentaţi de întrebările cuprinse în chestionar).

Se poate aprecia că, în proiectarea unui chestionar trebuie urmărită atingerea a două obiective fundamentale:

1. 
   Obţinerea de informaţii relevante pentru scopul cercetării;
   
2. 
   Colectarea acestor informaţii cu maximă reliabilitate şi validitate.
   

Aceste obiective pot fi denumite relevanţă şi acurateţe. Pentru a asigura relevanţa este necesar să se stabilească exact ce fel de date sunt cerute de respectivul studiu. Trebuie, prin urmare, să existe o explicaţie raţională pentru fiecare item din chestionar, vizând nu numai ce întrebare va fi pusă ci şi ce se va face cu informaţia. Acurateţea este obţinut atunci când frazarea şi succesiunea întrebărilor sunt în măsură să motiveze subiectul să răspundă şi să faciliteze reamintirea.

Cooperarea s-a dovedit a fi cea mai înaltă şi distorsiunea cea mai scăzută atunci când sunt evitaţi itemi la care este dificil să se răspundă, sunt consumatori inutili de timp, îl pun pe subiect în situaţii neplăcute sau sunt resimţiţi de acesta ca ameninţări personale.

Fundamentală pare a fi obligaţia cercetătorului ca profesionist de a respecta drepturile celor cu care are de-a face în cursul investigaţiei sociologice.

După aprecierea majorităţii specialiştilor, o mare parte din cercetările de opinie se bazează pe amabilitate şi încredere. Amabilitatea în acceptarea de către subiect de a acorda timp pentru interviu de a face ce i se cere iar încrederea în acceptarea asigurării implicite sau explicite a operatorului de interviu că, ceea ce va spune subiectul, nu va fi folosit împotriva lui, că interviul nu-i va afecta în nici un fel interesele. În mod obişnuit, subiectului nu i se oferă nimic altceva decât posibilitatea de a ajuta un străin şi organizaţia (instituţia) pe care o reprezintă de a face un studiu ce este important pentru ei şi, în anumite privinţe, pentru comunitatea mai largă.

Aceste obiective trebuiesc urmărite atât în faza construirii chestionarului cât şi în cea a aplicării acestuia.
10.4. Principii generale de alcătuire a chestionarului

Aceste principii vizează: numărul întrebărilor, formularea (frazarea) întrebărilor, ordinea întrebărilor în chestionar şi modul de aşezare în pagină a întrebărilor.

a. Numărul întrebărilor din chestionar este dependent de câţiva factori dintre care menţionăm:

- obiectivele ce se doresc a fi atinse în respectiva cercetare. Întrebările pe care le conţine chestionarul trebuie să asigure obţinerea tuturor datelor, informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Trebuie evitată, prin urmare, omiterea unor întrebări ce ar permite obţinerea de date, informaţii indispensabile pentru atingerea obiectivelor stabilite (lipsa acestora putând compromite cercetarea în ansamblul său), precum şi punerea unor întrebări inutile pe considerentul că „poate sunt necesare”. Deşi nu poate fi negat faptul că întrebări ce, aparent, nu au nici o legătură cu obiectivele cercetării se pot dovedi ulterior ca având o anumită relevanţă, punerea de asemenea întrebări lungeşte inutil chestionarul, lungeşte durata interviului peste limitele normale, poate crea un anume disconfort din partea subiecţilor şi presupune costuri suplimentare.

- modul de aplicare a chestionarului. Un chestionar autoadministrat (chestionar poştal), pentru a avea şanse să fie completat şi returnat echipei de cercetare, trebuie să cuprindă un număr relativ mic de întrebări. În cazul aplicării prin operator de interviu, numărul întrebărilor poate fi mai mare.

- timpul necesar aplicării chestionarului. Chestionarul trebuie astfel dimensionat încât aplicarea lui să nu depăşească bariera psihologică de 3/4 – 1 h, dincolo de care atenţia, concentrarea necesară furnizării unor răspunsuri complete, coerente şi la obiect încep să scadă. Durata optimă a realizării unui interviu şi, prin urmare, numărul de întrebări din chestionar, este funcţie şi de gradul de interes pe care îl manifestă subiecţii intervievaţi faţă de problematica supusă cercetării sociologice.

b. Formularea (frazarea) întrebărilor

Pentru a putea fi utilizată într-un chestionar sociologic, o întrebare trebuie să satisfacă o serie de cerinţe, dintre care cele mai importante par a fi:

• 
  să fie cât mai clară şi mai specifică posibil, în aşa fel încât toţi subiecţii să înţeleagă exact ce anume li se cere prin respectiva întrebare (ceea ce presupune ca întrebarea să aibă acelaşi înţeles pentru toţi);
  
• 
  să utilizeze cuvinte simple, directe, familiare tuturor subiecţilor (în consecinţă se cer a fi evitaţi termenii tehnici ca şi limbajul argotic);
  
• 
  să evite utilizarea unor cuvinte indefinite de tipul: des, rar, ocazional, uzual, mult, puţin etc., cuvinte ce pot avea semnificaţii foarte diferite de la un subiect la altul;
  
• 
  să fie evitate întrebările ce conţin dubla negaţie (de tipul: Nu e aşa că nu vă place utilizarea violenţei în campania electorală?);
  
• 
  să nu fie o dublă întrebare (de tipul: După dvs., drepturile şi îndatoririle judecătorului sunt bine precizate?);
  
• 
  să nu fie tendenţioase, să nu sugereze răspunsul dorit de cercetător, nici prin modul de formulare, nici prin folosirea unor cuvinte cu conţinut emoţional;
  
• 
  să fie aplicabile tuturor subiecţilor;
  
• 
  să fie cât mai scurte posibil.
  

Aceste cerinţe sugerează că, în formularea întrebărilor este necesar să se acorde o atenţie deosebită atât alegerii cuvintelor ce vor fi utilizate cât şi ordonării lor în cadrul întrebării.

c. Ordinea întrebărilor trebuie, pe de o parte, să asigure interviului o derulare firească, fără salturi bruşte de la o problemă la alta şi fără reveniri nejustificate la probleme deja abordate iar, pe de altă parte, să evite posibilitatea „contaminării” reciproce a întrebărilor, posibilitatea ca răspunsuri la întrebări anterior formulate să influenţeze în mod direct răspunsul la întrebările ulterioare.

De asemenea, prin modul de ordonare al întrebărilor în chestionar este necesar să se asigure, pe cât posibil, o alternanţă a întrebărilor mai dificile, mai solicitante pentru subiect cu întrebări mai puţin solicitante, ca şi succesiunea firească a diferitelor tipuri de întrebări.

d. Punerea în pagină a întrebărilor, importantă îndeosebi pentru chestionarele autoadministrate, urmăreşte:

• 
  evitarea posibilităţii omiterii neintenţionate a punerii unor întrebări (respectiv a nedării răspunsului la unele întrebări);
  
• 
  furnizarea de instrucţiuni clare privind modul în care să se dea răspunsul la întrebări (prin încercuirea unei cifre, prin bifarea unui răspuns, prin consemnarea în cuvinte a unui răspuns etc.);
  
• 
  asigurarea de spaţiu suficient pentru consemnarea unor răspunsuri complete la întrebările deschise;
  
• 
  asigurarea unei prezentări „aerisite” a întrebărilor, imprimarea acestora uşor lizibilă pe o hârtie bună calitativ.
  

Modul de imprimare al întrebărilor pe chestionar ca şi dispunerea întrebărilor în pagină pot avea un impact psihologic deloc neglijabil asupra subiecţilor, cu efecte importante asupra acurateţei răspunsurilor (a informaţiilor) primite.


10.5. Tipuri de întrebări utilizate în chestionarul sociologic
S-au încercat diverse clasificări ale întrebărilor utilizate în chestionarul sociologic. Cea mai larg acceptată este cea realizată pe baza următoarelor criterii:

10.5.1. Conţinutul întrebării – natura informaţiei solicitate prin respectiva întrebare.

a^. Întrebări factuale – întrebări ce se referă la o stare de fapt, uşor sesizabilă şi uşor verificabilă (de tipul: Aţi fost vreodată sancţionat pentru depăşirea vitezei legale?). Sunt întrebări care, de regulă, nu ridică probleme deosebite, cu excepţia cazului în care vizează unele aspecte mai delicate ale comportamentului despre care subiectul este posibil să fie puţin dispus să vorbească (cum ar fi comportamentul sexual, politic, religios etc.) sau a cazului în care este implicată memoria (se referă la lucruri petrecute cu mult timp în urmă, despre care subiectul este posibil să aibă dificultăţi în a-şi reaminti).

O categorie aparte de întrebări factuale o reprezintă aşa-numitele întrebări personale sau de identificare, întrebări vizând anumite caracteristici ale subiectului (sex, vârstă, loc de naştere, stare civilă, ocupaţie, nivelul de şcolarizare) care, în calitate de variabile independente, pot influenţa răspunsul la alte întrebări (care constituie variabile dependente).

b. Întrebări de opinie - întrebări ce vizează obţinerea opiniilor subiecţilor (adică a părerilor acestora despre anumite împrejurări ale vieţii naturale şi sociale). Sunt întrebări care, de regulă, deţin ponderea cea mai mare în cadrul unui chestionar şi ridică cele mai multe probleme în privinţa aprecierii acurateţei lor, a gradului de concordanţă între opinia reală şi cea exprimată în răspunsurile date (rămânând valabil principiul că nu există răspunsuri bune sau rele ci doar răspunsuri sincere sau nu).

În privinţa sincerităţii răspunsurilor la aceste întrebări a gradului de concordanţă între opinia reală şi cea exprimată, pot exista următoarele situaţii:

• 
  subiectul are formată o opinie în problema care ne interesează şi este dispus să o exprime ca atare;
  
• 
  subiectul nu şi-a format, din diverse motive (nu interesează care anume), nici o opinie clară în problema respectivă şi este dispus să recunoască deschis aceasta;
  
• 
  subiectul are formată o opinie dar, din diverse motive, fie că nu este dispus să recunoască acest lucru şi, prin urmare, să o exprime deschis, fie că răspunsul dat reprezintă o opinie diferită de cea reală;
  
• 
  subiectul nu are nici o opinie dar, în principal din motive de prestigiu social, nu recunoaşte acest lucru şi „fabrică” ad-hoc o opinie.
  

Pentru a verifica sinceritatea răspunsurilor, în special la aceste întrebări, sunt recomandate două proceduri:

• 
  analiza consistenţei interne a chestionarului, a coerenţei ce ar trebui să existe în privinţa răspunsurilor la întrebări înrudite;
  
• 
  utilizarea unor întrebări „capcană”, de control, întrebări ce reiau întocmai sau într-o formă uşor modificată întrebări deja puse anterior şi analiza comparativă a răspunsurilor primite.
  

c. Întrebări de motivaţie - întrebări care solicită motivarea logică sau psihologică a răspunsului la întrebări anterioare. Întrucât asemenea întrebări îi pot pune, uneori, în încurcătură pe subiecţi şi întrucât există posibilitatea unei neconcordanţe între motivaţia reală şi cea invocată, asemenea întrebări se recomandă a fi utilizate numai când se consideră absolut necesar, folosindu-se, în validarea unor răspunsuri primite, proceduri similare cu cele utilizate în cazul întrebărilor de opinie.

d. Întrebări de cunoştinţe – întrebări vizând surprinderea nivelului cunoştinţelor subiectului în problema care interesează cercetarea. Ele pot fi puse în mod direct (ex.: Cine are în ţara noastră dreptul să acorde graţiere?) fie sub forma unor variante de răspuns din care subiectul să aleagă pe cel mai bun (ex.: În ţara noastră dreptul să acorde graţiere îl are: 1. preşedintele; 2. guvernul; 3. Curtea Supremă de Justiţie; 4. Parlamentul).

10.5.2. Forma întrebării – modul în care este aşteptat răspunsul din partea subiectului.

a. Întrebări deschise – întrebări la care subiectul are libertatea de a da răspunsul în forma şi în extensiunea dorite (ec.: Ce v-a determinat să vă înscrieţi la această facultate?).

Avantajul principal al acestor întrebări este similar avantajului pe care îl prezintă interviul neformalizat: valoare cognitivă mai mare dată de bogăţia informaţională mai mare a răspunsurilor primite.

Dezavantajele principale ar putea fi considerate următoarele:

• 
  dificultăţi de consemnare fidelă a răspunsurilor şi, în consecinţă, riscuri de distorsionare a acestora (în cazul aplicării chestionarului prin operator de interviu);
  
• 
  dificultăţi de analiză şi prelucrare statistică (ele necesitând operaţiuni dificile de codificare ulterioară pentru a putea fi supuse analizei cantitative).
  

b. Întrebări închise – întrebări la care variantele de răspuns posibile sunt strict limitate la da, nu sau nu ştiu (ex.: Sunteţi de acord cu reintroducerea pedepsei cu moartea? DA – 1; Nu – 2; Nu ştiu – 3).

Avantajele acestor întrebări:

• 
  sunt uşor de pus;
  
• 
  este uşor de consemnat răspunsul;
  
• 
  sunt uşor de prelucrat statistic.
  

Dezavantajul principal rezidă în sărăcia informaţională pe care o prezintă răspunsurile primite.

c. Întrebări cu răspunsuri preformulate (cu evantai de răspunsuri) – întrebări formulate ca întrebări deschise, dar la care sunt prevăzute o serie de variante posibile de răspuns din care subiectul urmează să-şi aleagă pe cel care se potriveşte cel mai bine cu opinia lui (sau cu situaţia lui specifică) sau în care operatorul de interviu să încadreze răspunsul primit.

Utilizarea acestui tip de întrebări presupune îndeplinirea câtorva cerinţe:

• 
  variantele de răspuns propuse să se bazeze pe o bună cunoaştere a populaţiei supuse investigaţiei care să permită identificarea acelor tipuri de răspuns cu cea mai mare probabilitate de a fi primite;
  
• 
  lista variantelor de răspuns propuse neputând niciodată epuiza totalitatea răspunsurilor ce vor fi date de subiecţi, ea trebuie „închisă” cu o variantă „alte situaţii” sau „alte răspunsuri”. Se consideră că lista de variante de răspuns propuse este satisfăcătoare doar în situaţia în care varianta „alte situaţii” nu are o pondere mai mare de 10-15% din totalul răspunsurilor primite.
  

Se apreciază că acest tip de întrebări conservă, în linii mari, avantajele celorlalte două tipuri de întrebări, reducând la maximum dezavantajele acestora.
10.6. Modalităţi de aplicare a chestionarului

10.6.1. Chestionarul autoadministrat (chestionarul poştal)

În acest caz, chestionarul parvine într-o modalitate sau alta (cel mai frecvent prin expedierea poştală) subiectului vizat, acesta urmând să citească întrebările, să consemneze răspunsurile şi să retransmită chestionarul completat celui care i l-a transmis. Pentru a putea fi aplicat în acest fel, chestionarul trebuie să îndeplinească cel puţin câteva condiţii:

• 
  să fie însoţit de o scrisoare explicativă în care să se prezinte clar şi pe scurt care sunt obiectivele urmărite, modul cum a fost selectat respectivul subiect pentru a răspunde întrebărilor din chestionar, să se sublinieze importanţa pentru succesul cercetării a răspunsurilor solicitate, să se garanteze confidenţialitatea răspunsurilor şi să se adreseze mulţumiri anticipate pentru colaborare;
  
• 
  să fie prevăzute instrucţiuni foarte clare cu privire la modul de completare a chestionarului;
  
• 
  să se acorde o atenţie deosebită punerii în pagină a întrebărilor, pentru a se limita la maximum posibilitatea omiterii neintenţionate a unor întrebări;
  
• 
  să se evite întrebări, care, prin conţinutul lor, ar putea deranja subiectul şi l-ar putea determina să refuze colaborarea;
  
• 
  să conţină un relativ mic număr de întrebări;
  
• 
  să fie însoţit de un plic timbrat, cu adresa destinatarului scrisă pe el, în care subiectul să returneze chestionarul completat.
  

Un asemenea mod de aplicare a chestionarului prezintă câteva avantaje:

• 
  costuri mai reduse;
  
• 
  timp mai redus de desfăşurare a anchetei sociologice (aceasta doar în cazul în care subiecţii manifestă promptitudine în completarea şi returnarea chestionarelor);
  
• 
  eliminarea distorsiunilor generate de prezenţa operatorului de interviu.
  

În acelaşi timp însă, această modalitate de aplicare prezintă câteva mari dezavantaje, care o fac relativ puţin fezabilă şi utilizabilă:

• 
  se bazează pe prezumţia, nu totdeauna corectă, că subiecţii cărora ne adresăm ştiu să scrie şi să citească;
  
• 
  nu se poate garanta caracterul personal al răspunsurilor (existând posibilitatea ca acestea să aparţină altcuiva decât subiectului selectat în eşantion şi căruia îi este adresat chestionarul);
  
• 
  nu se poate asigura spontaneitatea răspunsurilor (subiectul având posibilitatea să citească mai întâi, pe îndelete, întreg chestionarul şi să dea apoi răspunsurile care pot prezenta nu opiniile personale ale subiectului ci ceea ce acesta crede că ar trebui să răspundă. Desigur că este posibil ca răspunsurile date, bine gândite, judecate să exprime opiniile reale ale subiecţilor dar nu avem garanţia că acesta este cazul);
  
• 
  există riscul unei ponderi mari a nonrăspunsurilor parţiale (lipsa de răspuns la unele întrebări);
  
• 
  există riscul ca, datorită neînţelegerii exacte a sensului întrebării, răspunsul dat să nu reprezinte răspunsul la întrebarea în cauză;
  
• 
  nu există posibilitatea obţinerii unor informaţii referitoare la modul cum a fost primit chestionarul şi la întrebările ce au prezentat dificultăţi pentru subiect;
  
• 
  ponderea mare a nonrăspunsurilor totale (adică a subiecţilor ce nu returnează chestionarele completate). Aceasta poate afecta reprezentativitatea eşantionului selectat pentru respectiva cercetare.
  

În cazul utilizării acestei modalităţi de aplicare a chestionarului, preocuparea de bază a echipei de cercetare este aceea a asigurării unei rate de returnare cât mai mare posibil (prin scrisori de revenire sau prin alte modalităţi).

De obicei, se apreciază că: 50% din chestionare returnate sunt suficiente pentru analiză şi raportare; 60% din chestionare returnate înseamnă o rată de returnare bună; iar 70% şi peste – o rată de returnare foarte bună.

10.6.2. Chestionarele aplicate de către operatorul de interviu

(Operatorul de interviu contactează fiecare subiect în parte, îl convinge să răspundă la întrebări, asigurându-l de anonimatul răspunsurilor, pune întrebările prevăzute în chestionar, receptează şi consemnează cu fidelitate răspunsurile primite).

Avantajele administrării chestionarelor prin operator de interviu:

1.– se obţin rate mai mari ale răspunsurilor. Se apreciază că o anchetă pe bază de interviu, proiectată şi executată corespunzător, ar trebui să atingă o rată de completare de cel puţin 80-85%. Se pare că subiecţii sunt mai reluctanţi în a refuza un operator de interviu care stă în faţa uşii decât în a arunca un chestionar poştal. În plus, în situaţia de noninterviu (refuz de a participa la interviu sau imposibilitatea, datorită nu importă căror motive, realizării interviului cu persoanele selectate în eşantion), operatorul de interviu are posibilitatea de a completa eşantionul cu persoane similare din eşantionul de rezervă.

2.- prezenţa operatorului de interviu face să descrească numărul nonrăspunsurilor şi a variantei „nu ştiu” la întrebările din chestionar. Dacă minimizarea unor asemenea răspunsuri este importantă pentru studiu, operatorul de interviu poate fi instruit să „probeze” răspunsurile (prin întrebări de genul: Dacă ar fi totuşi să alegeţi un răspuns, care credeţi că ar fi cel mai apropiat de ceea ce simţiţi dvs.?).

3.- operatorul de interviu poate preveni confundarea itemilor din cadrul chestionarului. Dacă, în mod clar, subiectul înţelege greşit sau nu înţelege intenţia unor întrebări, operatorul de interviu poate clarifica situaţia, obţinând, în consecinţă, răspunsuri relevante.

4.- operatorul de interviu poate nu numai să pună întrebări şi să consemneze răspunsuri ci şi să observe (şi să consemneze aceste observaţii într-o rubrică specială a chestionarului). O asemenea observaţie, posibil foarte utilă pentru succesul cercetării, poate viza:

- modul în care este receptat interviul de către subiect, interesul manifestat;

- împrejurările în care s-a desfăşurat interviul şi care ar putea exercita o influenţă distorsionantă asupra răspunsurilor;

- întrebările la care subiectul a avut dificultăţi în a răspunde, a manifestat reţineri sau la care îl suspectăm de lipsă de sinceritate;

- alte elemente apărute în cursul interviului, comentarii în afara interviului făcute de subiect etc.

Prin urmare, prin această modalitate de administrare a chestionarului se pot obţine informaţii mai bogate, mai complete şi de o mai mare acurateţe. De asemenea, se asigură caracterul personal al răspunsurilor ca şi spontaneitatea acestora.

Dezavantajele acestei modalităţi de administrare a chestionarului pot fi apreciate a fi, în esenţă, următoarele:

• 
  costul mult mai ridicat;
  
• 
  dificultatea de a forma un corp de operatori de interviu omogen calitativ şi de calitate superioară;
  
• 
  riscul distorsionării răspunsurilor ca urmare a prezenţei operatorului de interviu şi a modului în care acesta realizează interviul.
  

Dată fiind superioritatea sa certă, această modalitate de administrare a chestionarului este cel mai frecvent utilizată.

Succesul interviului depinde de cantitatea şi calitatea informaţiilor schimbate între operatorul de interviu şi subiect. După aprecierea multor specialişti, fluxul informaţiilor depinde de patru factori de interacţiune:

- Operatorul de interviu – el trebuie să comunice întrebările, să motiveze subiectul să coopereze, să solicite informaţii adiţionale, când este cazul şi să înregistreze informaţiile astfel obţinute. Procesul de comunicare poate fi distorsionat în oricare din aceste puncte.

- Intervievatul – contribuie prin acceptarea rolului de furnizor de informaţii şi prin furnizarea unor informaţii complete, adevărate şi relevante. El poate să întrerupă fluxul comunicaţional prin refuzul de a lua procesul de intervievare în serios sau prin introducerea unor distorsiuni specifice în răspunsurile lui.

- Conţinutul studiului poate afecta procesul comunicaţional fie prin stimularea interesului subiectului şi al operatorului de interviu, fie prin provocarea de anxietate, ostilitate, teamă sau alte reacţii negative la participanţii la interviu.

- Situaţia de interviu – include condiţii cum ar fi: timpul şi locul interviului; prezenţa unei „a treia părţi” şi climatul general de opinie faţă de respectiva anchetă sociologică în comunitatea în care se desfăşoară. Influenţa situaţiei asupra comunicării depinde, pe de o parte, de problema abordată în studiu iar, pe de altă parte, de caracteristicile operatorului de interviu şi ale intervievatului. Efectele inhibitoare vor fi cele mai mari atunci când operatorul şi intervievatul provin din grupuri diferite şi opuse, când studiul abordează conflictul dintre asemenea grupuri şi când interviul are loc în faţa altor membri ai comunităţii.

Atingerea obiectivului unei comunicări deschise, de mare acurateţe şi relevanţă, solicită o angajare motivaţională de a participa, atât din partea operatorului de interviu cât şi a intervievatului.

Pentru intervievat, aceasta înseamnă nu numai decizia iniţială de a participa la studiu, dar şi voinţa susţinută de a împărtăşi informaţii adecvate prin interviu.

10.7. Surse de distorsiune în desfăşurarea interviului

Cele mai importante surse de distorsiune le reprezintă cei doi „termeni” ai interviului: operatorul de interviu şi intervievatul (subiectul).

Operatorul de interviu poate fi sursă de distorsiuni prin:

1. Erori în punerea întrebărilor cum ar fi:

• 
  scurtarea întrebărilor;
  
• 
  simplificarea limbajului;
  
• 
  utilizarea unui vocabular mai elevat pentru a impresiona pe unii intervievaţi cu un statut social înalt;
  
• 
  sugerarea răspunsurilor (prin schimbări în frazarea întrebării, prin inflexiuni ale vocii etc.).
  

2. Erori în probarea răspunsurilor (în încercarea de a obţine răspunsuri complete, de mare acurateţe şi relevanţă la toţi itemii):

• 
  probare insuficientă;
  
• 
  oprirea probării atunci când operatorul apreciază că a fost obţinut răspunsul „bun”;
  
• 
  utilizarea probării pentru a-l conduce pe subiect la răspunsul dorit de operatorul de interviu.
  

3. Erori de înregistrare a răspunsurilor:

• 
  îmbunătăţirea gramaticii sau a nivelului limbajului folosit;
  
• 
  ignorarea unor afirmaţii care nu concordă cu opiniile proprii ale operatorului sau cu afirmaţii anterioare ale intervievatului;
  
• 
  prelucrarea celor spuse de intervievat pentru a le asigura mai multă coerenţă şi consistenţă.
  

4. Erori în motivarea intervievatului:

• 
  submotivarea intervievatului prin lipsa de preocupare pentru a capta interesul acestuia sau pentru a-l încuraja în cursul interviului;
  
• 
  motivarea inadecvată – încurajarea subiectului de a fi prea dependent de atitudinea aprobatoare a operatorului de interviu sau încercarea de a induce participarea intervievatului apelând la calitatea sa oficială;
  
• 
  lipsa de mobilitate faţă de situaţia specifică a intervievatului, incapacitatea de a aborda diferenţiat subiecţii în funcţie de particularităţile lor psihologice.
  

Subiectul (intervievatul) poate fi sursa de distorsiune prin:

• 
  tendinţa de a limita răspunsurile la aspecte care sunt plăcute şi cauzează puţin disconfort pentru operatorul de interviu;
  
• 
  încercarea de a obţine aprobarea, atenţia sau favoarea operatorului de interviu (prin darea acelor răspunsuri pe care crede că ar dori să le audă operatorul de interviu);
  
• 
  conformarea la norme şi valori prevalente în comunitate sau în societate, la ceea ce el apreciază a fi socialmente dezirabil;
  
• 
  efortul deliberat (divers motivat) al intervievatului de a induce în eroare operatorul de interviu.
  

Din menţionarea acestor surse de distorsiune, rezultă că responsabilitatea cea mai mare în asigurarea acurateţei informaţiei culese şi în diminuarea, în măsura maximă posibilă, a distorsiunilor revine operatorului de interviu. Acesta este obligat să respecte câteva
10.8. Reguli generale de intervievare

Cu riscul unei oarecare simplificări, majoritatea autorilor menţionează ca principale reguli de intervievare următoarele:

1. 
   Aparenţă şi atitudine:
   
   1. 
      Ca regulă generală, operatorul de interviu ar trebui îmbrăcat similar cu populaţia intervievată.
      
   2. 
      Operatorul de interviu ar trebui să fie o prezenţă plăcută, dacă nu mai mult. El trebuie să comunice un interes sincer pentru a cunoaşte intervievatul şi să câştige încrederea acestuia.
      
   3. 
      El trebuie să fie relaxat şi prietenos, fără a fi prea familiar cu intervievatul.
      
   4. 
      Trebuie să aibă abilitatea să determine foarte rapid cu ce fel de persoană s-ar simţi mai bine intervievatul, cu ce fel de persoană i-ar plăcea acestuia să stea de vorbă.
      
2. 
   Familiaritate cu chestionarul:
   

Dacă operatorului nu-i este familiar chestionarul, studiul suferă iar interviul este probabil să dureze mai mult timp decât este necesar şi să fie, în general, neplăcut.

Pentru a fi familiarizat cu chestionarul, este nevoie ca operatorul să-l studieze cu atenţie, întrebare cu întrebare şi să-l citească cu voce tare.

În ultimă instanţă, operatorul trebuie să fie în stare să citească itemii din chestionar fără erori şi fără să sară peste cuvinte sau fraze. Întrebările trebuie citite ca şi cum ar fi o conversaţie naturală, dar o conversaţie care să urmeze exact limbajul din chestionar. În nici un caz operatorul nu trebuie să-şi propună să memoreze chestionarul.

3. 
   Urmărirea exactă a frazării întrebărilor:
   

După cum am văzut, cel care proiectează chestionarul are grijă să frazeze întrebările în aşa fel încât să obţină informaţia de care are nevoie şi să se asigure că toţi subiecţii vor interpreta itemii de o manieră corespunzătoare acestor nevoi. Dacă operatorul de interviu nu respectă această frazare şi refrazează întrebările într-o manieră personală, tot acest efort devine zadarnic.

4. 
   Înregistrarea exactă a răspunsurilor:
   

În cazul în care chestionarul conţine întrebări deschise, care solicită subiectului să dea răspunsuri în forma şi extensiunea dorită de el, este foarte important ca operatorul să înregistreze aceste răspunsuri exact cum sunt date. Operatorul nu are dreptul să încerce să rezume răspunsul, să-l parafrazeze şi să corecteze erorile gramaticale.

Uneori este posibil ca răspunsurile subiectului să fie atât de nearticulate, de ambigue încât nu permit interpretarea. Totuşi, este posibil ca operatorul să înţeleagă semnificaţia răspunsului din gesturile sau tonul subiectului. Într-un asemenea caz, răspunsul verbal ar trebui înregistrat exact în forma în care a fost dat, iar operatorul ar trebui să adauge comentarii marginale, dând interpretarea sa şi raţiunile acestei interpretări.

5. 
   Probarea răspunsurilor:
   

Uneori subiectul răspunde la o întrebare în mod inadecvat (de ex., se cere ca la o întrebare să se răspundă prin „aprob puternic, aprob, dezaprob sau dezaprob puternic”, iar subiectul răspunde „eu cred că este adevărat”. În acest caz, operatorul ar trebui să intervină spunând „Vreţi să spuneţi că aprobaţi puternic sau că aprobaţi într-o oarecare măsură?”). Probarea are rolul de a obţine răspunsuri adecvate şi cât mai complete la toate întrebările din chestionar. Dacă intervievatul refuză cu obstinaţie să precizeze, să completeze, să dezvolte răspunsul, acesta trebuie înregistrat aşa cum este dat. Este de menţionat că, în cazul utilizării unor probe, este imperativ ca aceste probe să fie neutre, să nu afecteze în nici un fel natura răspunsului dat ulterior.
În afara celor două modalităţi de bază de aplicare a chestionarului, se mai pot utiliza chestionarul telefonic (foarte rar) şi aşa-numitul chestionar extemporal (care, de fapt, este un chestionar autoadministrat, aplicat pe un grup de subiecţi în prezenţa operatorului de interviu).
În afara anchetei sociologice, în cadrul căreia se folosesc prioritar metodele analizate, sociologia juridică mai recurge, în investigarea fenomenului juridic (aşa cum am menţionat cu un alt prilej) şi la alte metode cum ar fi: metoda istorică sau comparativă, metoda studiului de caz şi metoda statistică. În legătură cu această ultimă metodă se cer a fi făcute următoarele precizări:

• 
  analiza statistică a fenomenelor juridice deşi necesară nu este şi suficientă întrucât ea poate doar descrie şi măsura acest fenomen (stabilind intensitatea, frecvenţa producerii, distribuţia pe tipuri, cauze, efecte sau după alte caracteristici, tendinţe de evoluţie etc.) şi în prea mică măsură să-l explice, să identifice determinările sale variate şi multiple impactul său social etc.
  
• 
  analiza statistică a fenomenului juridic nu relevă, adeseori, amploarea reală a acestuia întrucât ea poate viza doar fenomenele constatate şi raportate ca atare. Or, există o multitudine de asemenea fenomene care se produc, fără a fi însă constatate şi raportate (formând aşa-numita „cifră neagră sau ascunsă”, a cărei magnitudine poate fi doar estimată, cu destul de multă aproximaţie) şi care, prin urmare, nu pot fi supuse unei analize statistice riguroase.
  

Este, de asemenea, de menţionat că statistica este larg utilizată în cercetarea sociologică propriu-zisă în calitate de instrument eficace de analiză cantitativă a datelor, informaţiilor culese cu ajutorul altor metode de investigaţie.

9. 
   Teme de referate
   

1. 
   Valoarea şi limitele interviului ca metodă de investigaţie sociologică şi ale celor două tipuri principale de interviu;
   
2. 
   Principiile de bază ale construirii unui chestionar sociologic şi necesitatea respectării acestora;
   
3. 
   Tipuri de întrebări utilizate în chestionarul sociologic: conţinut şi probleme specifice;
   
4. 
   Analiza comparativă a diferitelor tipuri de aplicare a chestionarului;
   
5. 
   Surse posibile de distorsiune în cadrul interviului sociologic şi importanţa respectării regulilor generale de intervievare.
   

• 
  Ce este interviul şi în ce constau valoarea şi limitele acestuia?
  
• 
  Care sunt principalele tipuri de interviu şi prin ce se particularizează ele?
  
• 
  În ce constau principiile generale de alcătuire a chestionarului şi de ce este importantă respectarea lor?
  
• 
  Care sunt principalele tipuri de întrebări utilizate în chestionarul sociologic?
  
• 
  În ce constau autoadministrarea chestionarului şi administrarea acestuia de către operatorul de interviu şi care sunt avantajele şi inconvenientele acestora?
  
• 
  Care sunt principalele surse de distorsiune în cadrul interviului?
  

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998

2. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003

3. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

4. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989

5. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009


Cursul 11
11 – Devianţă şi control social

1. 
   Activitatea socială ca activitate normată;
   
2. 
   Natura devianţei;
   
3. 
   Controlul social;
   
4. 
   Efectele sociale ale devianţei;
   
   1. 
      Disfuncţii ale devianţei;
      
   2. 
      Funcţii ale devianţei;
      

5. 
   Teme de referate
   

• 
  Cunoaşterea specificului normelor morale şi juridice şi a raportului dintre acestea;
  
• 
  Înţelegerea devianţei ca fenomen social şi a relativităţii acesteia;
  
• 
  Înţelegerea necesităţii controlului social şi a modalităţilor în care acesta se poate exercita;
  
• 
  Cunoaşterea principalelor funcţii şi disfuncţii ale devianţei.