Curs Sociologie Juridica

9.1. Specificul observaţiei sociologice

Observaţia constituie una dintre metodele de bază ale sociologiei. Mai mult, într-un fel sau altul însoţeşte, completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică, cum ar fi experimentul, interviul, metodele sociometrice etc.

Nu întâmplător interviul mai este definit şi ca observare a opiniilor, iar experimentul ca observaţie provocată sau observaţie în condiţii controlate.

Am putea defini observaţia ca acea metodă de investigaţie ce permite obţinerea de date, informaţii,ca urmare a contactului direct nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei.

Ca urmare, observaţia presupune prezenţa simultană, în acelaşi loc („hic et nunc”) a celor doi termeni ai observaţiei: observatorul şi obiectul observaţiei (observatul).

În general, în funcţie de cine o realizează, putem distinge:

1. 
   observaţia spontană - cea realizată ca rezultat al simplului contact cognitiv dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut;
   
2. 
   observaţia ştiinţifică – cea realizată de către specialist, în mod sistematic şi vizând în mod expres obţinerea unor anumite categorii de informaţii.
   

Completitudinea şi acurateţea datelor observaţiei sunt, desigur, influenţate de pregătirea profesională, de capacitatea intelectuală, de spiritul de observaţie pe care le are observatorul, dar nu trebuie să fie distorsionate de subiectivitatea acestuia.

Vom mai sublinia, de asemenea, că în cercetarea fenomenelor sociale datorită specificului realităţii sociale, ca şi specificul relaţiei observator-realitate socială, o distincţie categorică între observaţia spontană şi cea ştiinţifică nu este uşor de făcut, identificarea observaţiei spontane cu o cunoaştere autentică a realităţii sociale fiind destul de frecventă.

Obiect al observaţiei sociologice îl constituie predominant grupurile umane, mai mult sau mai puţin constituite, sub aspectul structurii, organizării acestora, acţiunilor, activităţilor desfăşurate, atitudinilor şi comportamentului manifestate, opiniilor exprimate etc. Obiectul observaţiei sociologice îl pot constitui şi documentele scrise sau cifrate (în calitate de surse de date, de informaţii despre o anume realitate socială) ca şi obiectele materiale de diferite tipuri, în măsura în care sunt dătătoare de seamă asupra unor relaţii sociale de producţie sau de altă natură, asupra unui nivel de dezvoltare socio-economică, economică, politică, ştiinţifică etc., a unei colectivităţi umane. În cazul în care obiectul unei observaţii realizate personal de observatorul calificat îl constituie diverse obiecte materiale sau documente, acestea nu reprezintă obiectul ultim sau propriu-zis al observaţiei. Pentru sociolog, respectivele documente sau obiecte nu prezintă interes prin ele însele, ci doar în calitatea lor de purtătoare de informaţie despre o anumită realitate socială care, de fapt, constituie obiectul ultim sau propriu-zis al observaţiei.

Ne vom referi, în continuare, la observaţia sociologică ce are ca obiect grupurile umane, făcând însă precizarea că observaţia trebuie să vizeze realitatea socială ca stare de fapt şi este mai în măsură să facă acest lucru decât orice altă metodă de investigaţie.

2. 
   Nivelurile observaţiei sociologice
   

În funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime putem distinge două asemenea niveluri:

1. 
   observaţia extensivă – este cea care vizează un număr mare de aspecte ale realităţii sociale supuse investigaţiei urmărind, mai ales, o identificare, o inventariere a acestora decât o studiere propriu-zisă a lor. Intenţionează mai mult o „prospectare” a realităţii sociale decât o investigare temeinică a acesteia permiţând selectarea acelor aspecte mai semnificative asupra cărora să se concentreze ulterior atenţia, aspecte în care să se pătrundă la maximum de profunzime posibil. La observaţia extensivă se recurge, în mod obişnuit, în cadrul documentării de teren realizată în faza pregătitoare a anchetei;
   
2. 
   observaţia intensivă - utilizată în investigaţia propriu-zisă, ea vizând un număr redus, cu grijă selectat, de aspecte ale realităţii sociale de studiat, aspecte observate constant, continuu şi îndelungat. Continuitatea observaţiei, timpul îndelungat sunt condiţii de bază în realizarea observaţiei intensive, numai în acest mod fiind posibilă surprinderea obiectului observaţiei într-o multitudine de ipostaze, diminuând considerabil riscul concluziilor pripite, nefondate, bazate pe surprinderea obiectului observaţiei într-o ipostază necaracteristică pentru acesta, accidentală sau pe surprinderea numai a unei singure manifestări, caracteristică pentru obiectul respectiv al observaţiei dar carte nu epuizează nici pe departe complexitatea acestuia.
   

Tocmai această exigenţă a observării continui, timp îndelungat, a fragmentului realităţii sociale de investigat constituie unul dintre motivele pentru care observaţia intensivă, în ciuda însemnatei sale valori cognitive potenţiale nu este prea mult utilizată ca metodă de investigaţie, preferându-se adesea anchetele rapide care obţin o fotografie mai mult sau mai puţin clară a unei realităţi sociale la un moment dat.

2. 
   Tipurile de observaţie sociologică
   

Există mai multe criterii posibil de utilizat în clasificarea tipurilor de observaţie. Cele mai semnificative ar fi:

9.3.1. Raportul dintre observator şi grupul social ce se constituie în obiect al observaţiei

Conform acestui criteriu, am putea distinge două tipuri de observaţie:

1. 
   observaţia neparticipativă – este acea observaţie care se realizează în condiţiile în care observatorul se menţine în afara grupului supus observaţiei, neparticipând în mod direct în nici un fel la activitatea, la viaţa respectivului grup. Este o observaţie realizată cumva din exterior, observatorul păstrând exclusiv rolul de martor la tot ceea ce se petrece în cadrul grupului. Printre avantajele acestui tip de observaţie am putea considera următoarele:
   
   • 
     asigură respectarea în cel mai înalt grad a cerinţei metodologice fundamentale a observaţiei şi anume aceea ca observatorul, în cursul realizării observării, să nu perturbe în nici un fel desfăşurarea normală a activităţii grupului observat; observatorul exterior nu are cum să influenţeze în vreun fel grupul observat, mai ales în condiţiile în care respectivul grup nu este în cunoştinţă de cauză de faptul că este obiect al observaţiei (şi, de regulă, aceasta este situaţia);
     
   • 
     garantează în mai mare măsură obiectivitatea, neutralitatea observatorului în raport cu grupul observat;
     
   • 
     asigură în mai bune condiţii obţinerea unei imagini de ansamblu asupra grupului supus observaţiei.
     

Dezavantajele mai importante ar fi:

• 
  este dificilă realizarea unei observări continue timp mai îndelungat. În plus, ea presupune ca grupul respectiv să-şi desfăşoare activitatea, pe timpul realizării observaţiei, în spaţii închise care să ofere observatorului posibilitatea de a observa fără a putea fi, la rândul său, observat;
  
• 
  este în bună măsură forţată să se limiteze la aspectele exterioare, de suprafaţă, fiind extrem de dificil, dacă nu imposibil, să se pătrundă la mecanismele intime ce determină acţiunile, atitudinile, comportamentul grupului observat;
  
• 
  neputând opera o distincţie prea sigură între aparenţă şi realitate, generează riscul unei mai frecvente interpretări şi înţelegeri eronate a datelor observaţiei.
  
1. 
   observaţia participativă (sau coparticipativă) – se realizează în condiţiile în care observatorul se integrează în grupul supus observaţiei şi participă la întreaga activitate a grupului în calitate de membru al acestuia. (Această integrare se poate realiza în condiţiile în care observatorul nu-şi declină calitatea de observator, situaţie în care acesta trebuie să fie în măsură să-şi asume statusul de membru al grupului şi să poată face faţă, în mod adecvat, exigenţelor acestuia. Dar ea se poate realiza şi în condiţiile în care observatorul îşi declină calitatea de observator, situaţie în care el trebuie să fie acceptat de grup, să câştige încrederea membrilor acestuia şi să se comporte în aşa fel încât să influenţeze cât mai puţin posibil viaţa normală a grupului. Dacă în primul caz putem vorbi de o observaţie participativă propriu-zisă, în al doilea avem de-a face cu o observaţie, să-i spunem, semiparticipativă sau coparticipativă având în vedere faptul că există posibilitatea ca observatorul să solicite coparticiparea unor membri a grupului la realizarea observaţiei). Este, fără îndoială, o observaţie mai dificil de realizat, ea presupunând acceptarea observatorului de către grup ca membru firesc al acestuia (mai uşor de realizat în cazul unor grupuri deschise şi mult mai greu, dacă nu chiar imposibil în cazul grupurilor închise) dar are, după cât se pare, o valoare cognitivă net superioară. Iată unele din avantajele pe care acest tip de observaţie le prezintă:
   
   • 
     cel mai important este acela că, realizându-se cumva din interior, devine posibilă pătrunderea la un nivel de profunzime incomparabil mai mare în substratul intim al acţiunilor grupului, al relaţiilor dintre membrii grupului observat; ea permite o mai clară distincţie între aparenţă şi realitate, evidenţierea factorilor ce determină anumite acţiuni şi comportamente ale membrilor grupului şi diminuează considerabil riscul interpretării eronate a unor gesturi, atitudini şi comportamente ale membrilor grupului;
     
   • 
     putându-se realiza cu continuitate şi putând dura un timp mai îndelungat, face posibilă surprinderea grupului în mai multe ipostaze, ceea ce implică obţinerea unor informaţii mai complete şi a unei imagini mai cuprinzătoare a acestuia.
     

Ca neajunsuri ale acestui tip de observaţie, în afară de dificultăţile prezentate, ar putea fi considerate:

• 
  riscul perturbării involuntare şi necontrolabile de către observator a comportamentului, atitudinii normale a grupului supus observaţiei (îndeosebi în cazul observaţiei semiparticipative)
  
• 
  riscul unei prea mari identificări subiective a observatorului cu grupul observat, identificare în măsură să altereze „neutralitatea”, obiectivitatea ce trebuie să-l caracterizeze pe observator;
  
• 
  posibilitatea ca, realizând observaţia „din interior” să se obţină informaţii mai exacte, mai detaliate dar mai mult sau mai puţin „parcelate” ale grupului, pierzându-se din vedere ansamblul, întregul, relaţiile dintre părţile grupului (observatorul, neputând observa personal decât acele acţiuni, activităţi la care asistă sau participă nemijlocit, el va realiza, de fapt, o suită de observaţii parţiale, secvenţiale, care este posibil să nu se poată racorda suficient pentru a genera o imagine completă şi coerentă a grupului ca întreg).
  

9.3.2. Natura observaţiei realizate, modul cum se obţin datele, informaţiile despre grupul social, realitatea socială supuse investigaţiei

Conform celui de-al doilea criteriu, putem deosebi din nou două tipuri de observaţie:

1. 
   observaţia directă este observaţia obişnuită şi despre ea putem spune doar că este acea observaţie realizată de către observatorul calificat asupra obiectului observaţiei stabilit. Ea presupune, deci, prezenţa în acelaşi loc şi în acelaşi timp a observatorului calificat şi a obiectului observaţiei;
   
2. 
   observaţia indirectă pare a implica o contradicţie în termeni, întrucât observaţia presupune – aşa cum precizam la început – contactul direct, nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţie. Contradicţia este doar aparentă întrucât şi observaţia indirectă presupune o relaţie directă între observator şi obiectul observaţiei, cu precizarea că acesta nu este obiectul propriu-zis al observaţiei vizat în ultimă instanţă de cercetător, ci unul care intermediază legătura dintre observator şi acesta. Este, dacă se poate spune aşa, o observaţie directă asupra unui purtător de informaţii despre un anumit grup social, despre realitatea socială de investigat. Când vorbim de observaţie indirectă ne referim, în principal, la:
   
   • 
     observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor documente scrise sau cifrate, care ne pot furniza informaţii despre un aspect sau altul al obiectului propriu-zis al observaţiei, date la care nu avem acces în mod direct;
     
   • 
     observarea opiniilor subiecţilor ca reflectări subiective, adecvate sau nu, ale unei realităţi obiective; pe baza acestora putem face inferenţe logice, luându-ne precauţiile de rigoare, asupra a ceea ce le-a generat;
     
   • 
     observarea unor observaţii directe ale unor persoane necalificate (deci observaţii spontane), martori sau participanţi la evenimente pe care, dintr-un motiv sau altul, cercetătorul calificat nu le-a putut observa direct, personal. Sociologul trebuie să ia în consideraţie cu multă precauţie aceste observaţii, stabilind validitatea lor prin comparaţie între ele şi prin compararea cu alte surse de informaţie despre respectivele evenimente sau acţiuni cu un grad mai mare de încredere. În nici un caz nu trebuie scăpat din vedere că aceste observaţii sunt fragmentare, difuze, afectate de subiectivitatea observatorului, ele având, cu alte cuvinte, toate neajunsurile observaţiei spontane, ale cunoaşterii comune.
     

9.3.3. Durata observaţiei

După acest criteriu putem distinge:

1. 
   observaţia continuă – desfăşurată vreme îndelungată, permiţând surprinderea grupului, comunităţii supuse observaţiei într-o varietate de ipostaze, manifestări, în complexitatea şi dinamica acesteia. Este dificil de realizat, foarte costisitoare, existând şi riscul alterării obiectivităţii necesare unei observaţii ştiinţifice. Este posibil de înfăptuit, îndeosebi ca observaţie participativă;
   
2. 
   observaţia instantanee – tip fotografie a grupului la un moment dat. Ea prezintă câteva avantaje certe: este mult mai uşor de realizat, iar datele de observaţie sunt mult mai uşor de înregistrat. Are însă câteva dezavantaje majore, printre care menţionăm:
   

• 
  riscul de a surprinde grupul într-o situaţie netipică, necaracteristică acestuia;
  
• 
  riscul realizării doar a unei imagini fragmentare asupra grupului supus observaţiei, ca rezultat al surprinderii doar a unui aspect al grupului. O formă de manifestare, la un moment dat, chiar dacă este caracteristică pentru grupul respectiv, nu epuizează întreaga gamă de ipostaze caracteristice;
  
• 
  în consecinţă, prezintă riscul obţinerii unei imagini total inadecvate, incomplete, nerelevante despre grup.
  

Pentru a valorifica avantajele şi a diminua, în măsura posibilă, dezavantajele, soluţia posibilă este aceea a realizării unei serii de observaţii instantanee, la anumite intervale de timp şi de a corobora şi integra datele de observaţie, în speranţa obţinerii, în final, a unei imagini cât mai complete şi mai coerente posibil a grupului respectiv.

2. 
   Instrumentele utilizate în observaţia sociologică
   

9.4.1. Ghidul sau îndrumătorul de observaţie

Acesta ar trebui să cuprindă:

• 
  problema de urmărit (tema şi obiectivele specifice ale respectivei observaţii);
  
• 
  ipotezele utilizate;
  
• 
  locul în care urmează să facă observaţia;
  
• 
  populaţia supusă observaţiei;
  
• 
  timpul în care urmează să se realizeze observaţia;
  
• 
  tipul de observaţie preconizat a se utiliza;
  
• 
  modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie.
  

9.4.2. Fişa de observaţie

Aceasta este destinată consemnării, înregistrării efective a datelor de observaţie. Ea ar trebui să cuprindă:

• 
  locul desfăşurării observaţiei;
  
• 
  cine realizează observaţia, cine mai participă la realizarea acesteia;
  
• 
  timpul realizării observaţiei, cu precizarea momentului începerii şi a momentului încheierii ei;
  
• 
  consemnarea (înregistrarea) datelor observaţiei (a informaţiilor obţinute).
  

În legătură cu acest ultim aspect, este important de reţinut că trebuie făcută o distincţie clară între datele de observaţie propriu-zise, care trebuie înregistrate ca atare, cu maximum de obiectivitate posibil şi inferenţele logice şi consideraţiile personale pe marginea celor efectiv observate. Observatorul este obligat să consemneze cu rigurozitate ceea ce observă de fapt, ce informaţii îi furnizează realitatea observată, putând (şi fiind de dorit) ca să consemneze distinct şi ce crede el despre ce observă şi ce interpretare dă celor observate.

2. 
   Regulile observaţiei sociologice
   

Indiferent de nivelul şi de tipul observaţiei sociologice, este necesară respectarea unor reguli dintre care, exceptând regula metodologică fundamentală (pe care am amintit-o deja), cele mai importante ar fi:

• 
  trebuie să se realizeze continuu şi sistematic, urmărind obiective precis formulate;
  
• 
  trebuie să se bazeze pe ipoteze clare, în măsură să permită o selectare riguroasă a datelor observaţiei:
  
• 
  regula completitudinii care ne cere să luăm faptele în totalitatea lor, în interrelaţia în care se manifestă şi se produc. Faptele, dacă le luăm în ansamblul lor, sunt nu numai îndărătnice, dar şi absolut concludente. Faptele, dacă sunt luate în afara ansamblului, în afara conexiunii, dacă sunt fragmentare şi arbitrar alese, sunt nerelevante şi pot induce în eroare. Concluzia care se trage de aici este că trebuie să luăm nu faptele răzleţe, ci întreg ansamblul de fapte referitoare la problema studiată, fără nici o excepţie;
  
• 
  regula obiectivităţii şi respectului faţă de fapte. Faptele trebuie luate aşa cum sunt, aşa cum se manifestă, fără nici un fel de idei preconcepute. Ideea de bază este că faptele sunt „încăpăţânate”, ele vorbesc de la sine şi au valoare probatorie supremă; în plus, regula obiectivităţii interzice observatorului orice selecţie subiectivă, arbitrară a faptelor în sensul reţinerii doar a acelora care par să confirme ipotezele avansate şi ignorării acelora care par să le infirme. Observatorul trebuie, deci, să reţină toate datele, faptele care sunt în măsură să probeze valoarea de adevăr a ipotezelor stabilite;
  
• 
  pentru realizarea acestei observaţii cu valoare ştiinţifică, pregătirea teoretică temeinică prin însuşirea unei teorii sociologice explicative capabile să ghideze observaţia, să filtreze datele de observaţie într-un mod coerent şi comprehensibil, constituie de asemenea o cerinţă de prim ordin. Şi aceasta pentru că observaţia nu reprezintă doar o operaţie mecanică de „fotografiere” a realităţii; ea trebuie să conducă la cunoaşterea, la înţelegerea acesteia, să sublinieze semnificaţia, înţelesul celor observate.
  

La acestea se poate adăuga regula caracterului colectiv al observaţiei, formulată de Dimitrie Gusti. Această regulă sugerează faptul că imaginea asupra unei realităţi sociale obţinută în urma observării sale de către mai mulţi observatori, este mai completă şi de mai mare acurateţe decât cea realizată de un singur observator, oricât de calificat ar fi acesta.

2. 
   Valoarea observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică
   

Observaţia este o metodă de cercetare sociologică, deosebit de utilă şi valoroasă, cu condiţia să fie corect şi calificat realizată. Ea, permiţând accesul direct, nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială ce se constituie în obiect al observaţiei, asigură un plus de completitudine şi obiectivitate a imaginii rezultate. Neajunsul principal rezidă în faptul că, pe lângă faptul că solicită timp îndelungat şi calificare profesională deosebită a cercetătorului, nu permite, prin ea însăşi, trecerea dincolo de fenomenal, individual, accidental şi accesul la esenţial, general, necesar şi logic. În plus, la nivel de observaţie nu se poate pune cu certitudine în evidenţă direcţia relaţiei dintre variabilele realităţii investigate (ci doar existenţa unei asemenea relaţii), nu se pot identifica relaţiile cauzale, relaţii cu un rol decisiv în înţelegerea ori explicarea adecvată a realităţii sociale.

2. 
   Teme de referate
   

1. 
   Specificul observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică şi legătura ei cu alte metode
   
2. 
   Analiza comparativă a observaţiei participative şi neparticipative
   
3. 
   Observaţia indirectă: specific; situaţii în care se recurge la aceasta
   
4. 
   Regulile observaţiei sociologice şi semnificaţia acestora
   

• 
  Care este specificul observaţiei ca metodă de investigaţie sociologică?
  
• 
  Ce anume poate constitui obiect al observaţiei sociologice?
  
• 
  Care sunt regulile de bază ale observaţiei sociologice?
  
• 
  Care sunt avantajele şi inconvenientele observaţiei participative şi ale celei neparticipative?
  
• 
  Care sunt instrumentele de lucru utilizate în observaţie?
  
• 
  În ce constau valoarea şi limitele observaţiei ca metodă de investigaţie?
  

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998

2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.

3. Henry H. Stahl – Teoria şi practica investigaţiilor sociologice, Vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974

4. Stănoiu Andrei – Sociologie juridică, Bucureşti, Ed. Cartea Studenţească, 2009.

Cursul 10
10 – Interviul sociologic

1. 
   Ce este interviul sociologic;
   
2. 
   Tipuri de interviu;
   
3. 
   Ce este un chestionar;
   
4. 
   Principii generale de alcătuire a chestionarului;
   
5. 
   Tipuri de întrebări utilizate în chestionarul sociologic;
   
6. 
   Modalităţi de aplicare a chestionarului;
   
7. 
   Surse de distorsiune în desfăşurarea interviului;
   
8. 
   Reguli generale de intervievare;
   
9. 
   Teme de referate
   

• 
  Înţelegerea specificului interviului ca metodă de investigaţie sociologică, a valorii şi limitelor sale
  
• 
  Cunoaşterea tipurilor de bază de interviu
  
• 
  Înţelegerea modului de construire a unui chestionar sociologic şi cunoaşterea tipurilor de întrebări utilizate
  
• 
  Cunoaşterea modalităţilor de aplicare a chestionarului
  
• 
  Înţelegerea surselor principale de distorsiune în cadrul interviului şi a importanţei regulilor generale de intervievare