Curs Sociologie Juridica

12.1. Perspectiva tensiune structurală

Dezvoltată de către sociologul american Robert Merton, se originează în concepţia lui Durkheim despre anomie. Sociologul francez considera că, în perioadele de schimbare socială rapidă şi profundă, oamenii au dificultăţi în a-şi modela acţiunile conform normelor tradiţionale. Normele vechi par a fi depăşite, inoperante şi nerelevante în noile condiţii, iar normele emergente sunt încă neclare, insuficient de coerente şi, uneori, contradictorii şi oscilante, neputând ghida eficient comportamentul oamenilor. Se instaurează o stare de anomie (a nomos = fără norme), de relativ vid normativ care este de aşteptat să genereze o creştere semnificativă a comportamentului deviant. (În treacăt fie spus, ceea ce se petrece în România perioadei de tranziţie ar putea fi considerat o confirmare a acestei teorii).

Pornind de la teoria lui Durkheim şi aplicând-o societăţii americane, Merton elaborează teoria tensiunii structurale.

În esenţă, Merton consideră că, pentru foarte mulţi americani, bogăţia (îndeosebi cea materială) a devenit un obiectiv cultural înalt dezirabil. În acelaşi timp, societatea aprobă doar anumite mijloace care pot fi folosite în atingerea acestui obiectiv (îndeosebi educaţia înaltă şi obţinerea, pe baza ei, a unor posturi bine plătite).

În situaţia în care oamenii internalizează obiectivul succesului material (bogăţia), dar nu au acces la mijloace socialmente acceptate pentru a fi utilizate în atingerea obiectivului, apar tensiuni puternice care îi împing spre nonconformism, spre devianţă, spre folosirea unor practici neortodoxe în atingerea obiectivului, în obţinerea bogăţiei. Ei vor fi înclinaţi să recurgă la orice mijloace (inclusiv crimă) pentru a obţine ce doresc: bogăţia şi prestigiul social asociat acesteia.

La dilema scopuri-mijloace, Merton identifică cinci răspunsuri posibile, dintre acestea patru fiind adaptări deviante la condiţiile de anomie:

• 
  conformitatea – acceptarea atât a obiectivului cultural al bogăţiei cât şi a mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui;
  
• 
  inovarea – acceptarea obiectivului cultural al bogăţiei, abandonarea mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui şi înlocuirea acestora cu altele neacceptate (şi sancţionate juridic);
  
• 
  ritualismul – abandonarea obiectivului de succes material sau diminuarea importanţei lui şi fetişizarea mijloacelor aprobate, exacerbarea lor;
  
• 
  retragerea – se resping atât obiectivele culturale cât şi mijloacele aprobate, fără a le pune ceva în loc. Cei ce recurg la această modalitate de reacţie se plasează, practic, în afara societăţii;
  
• 
  rebeliunea – respingerea atât a obiectivelor cât şi a mijloacelor aprobate şi substituirea lor cu altele noi.
  

Această perspectivă adoptă un punct de vedere optimist cu privire la natura umană considerând că devianţa, crima sunt rezultatul unor presiuni sociale, că delincvenţii ar fi oameni care ar respecta legea dacă ar avea acces la mijloacele culturale aprobate social. Conform acestei perspective, crima ar trebui să se concentreze la păturile şi clasele sociale defavorizate, soluţia eradicării crimei fiind, în consecinţă, reformarea societăţii.

O serie de autori resping însă această perspectivă de abordare, pe baza a două argumente:

1. 
   delincvenţa este cea mai ridicată atunci când atât aspiraţiile cât şi expectanţele sunt cele mai scăzute, şi invers (pe când, conform teoriei tensiunii structurate, delincvenţa este cea mai ridicată atunci când aspiraţiile sunt ridicate iar expectanţele scăzute);
   
2. 
   delincvenţa nu este necesarmente concentrată la clasele defavorizate; în plus, nu s-a putut stabili nici o relaţie fermă între clasa socială şi diferite tipuri de delincvenţă.
   

12.2. Perspectiva transmisiune culturală s-a conturat ca rezultat al investigaţiilor unor sociologi de la Universitatea din Chicago (din anii 1920-1930) care au constatat că, în anumite zone ale oraşului, ratele delincvenţei au rămas neschimbate în cursul timpului, în ciuda faptului că structura etnică a populaţiei respectivelor zone s-a schimbat. Concluzia sociologilor a fost că acest tip de comportament delincvent este transmis cultural de la o generaţie la alta. Conform acestei teorii este „natural” ca tinerii ce locuiesc în arii cu o criminalitate tradiţional mai ridicată, să adopte un stil de viaţă deviant. Modelele culturale delincvente persistă şi ele sunt preluate de noii veniţi în respectivele arii.

O variantă a acestei perspective este perspectiva asociere diferenţială. Conform acestei perspective, oamenii devin devianţi pe măsură ce participă la viaţa din zonele în care ideile şi practicile deviante sunt acceptate sau chiar favorizate. Cu cât contactele cu aceste arii sunt mai timpurii, mai frecvente şi mai întinse, cu atât şansele unui comportament deviant sunt mai mari. Această perspectivă poate fi redusă, prin simplificare, la afirmaţia „anturajul rău sau mediul social rău îl strică pe om”.

Această perspectivă este un instrument util pentru a înţelege de ce devianţa diferă de la un grup la altul, de la o societate la alta. Ea are însă şi câteva limite:

1. 
   nu este aplicabilă tuturor formelor de devianţă, existând forme de devianţă ce nu pot fi învăţate de la alţii;
   
2. 
   nu poate explica de ce persoane trăind în acelaşi mediu şi puse în faţa aceloraşi modele culturale deviante se comportă foarte diferit (unii adoptă un comportament deviant, alţii nu).
   

12.3. Perspectiva conflict pornind de la constatarea că grupurile au norme şi valori diferite, pune problema „Care dintre aceste grupuri va fi capabil să transleze valorile sale la nivelul întregii societăţi şi să confere forţă acestor reguli?”. Adeseori, norme şi valori aparţinând unor grupuri sociale sau grupuri de interes diferite intră în conflict, fiecare grup încercând să-şi impună propriile lor norme şi valori. Totul depinde de raportul de forţe existent la un moment dat în societate.

Conform teoreticienilor acestei perspective, adoptarea şi administrarea legii sunt controlate de interese puternice. Nu este întâmplător, afirmă sociologii americani, că accentul este pus îndeosebi pe infracţiuni împotriva proprietăţii (care afectează interesele celor puternici şi influenţi) în timp ce crima corporativă (cea comisă de firme de afaceri) este puternic subestimată. Mai mult, în timp ce infracţiunile împotriva proprietăţii sunt pedepsite cu închisoarea, infracţiunile legate de afaceri sunt pedepsite de cele mai multe ori cu amendă (sau nu sunt pedepsite deloc).

Rezultă că grupurile ce deţin puterea se erijează în reprezentanţi ai societăţii, transformă normele şi valorile lor în valori şi norme ale întregii societăţi şi tratează ca deviante actele şi comportamentele contrare acestor norme şi valori.

Deşi această perspectivă este pozitiv apreciată de mulţi sociologi, i se reproşează o anumită imprecizie a conceptelor utilizate ca şi o insuficientă testare a ipotezelor pe care se bazează. În plus, nu întotdeauna grupurile de interes puternice care încearcă să-şi impună normele, regulile, valorile, o fac neapărat în detrimentul interesului altor grupuri.

12.4. Perspectiva etichetare, continuând ideile teoreticienilor conflictului, constată că grupurile de interes puternice, după transformarea preferinţelor lor valorice în reguli menite să guverneze viaţa socială, etichetează negativ pe cei care încalcă aceste reguli.

Iniţiatorii acestei perspective pornesc de la următoarele constatări:

1. 
   Nici un act nu este, prin el însuşi, deviant sau nondeviant. Totul depinde nu de conţinutul său ci de modul cum este definit, apreciat de alţi oameni, de modul cum aceştia reacţionează la el.
   
2. 
   Toţi oamenii au, în diferite împrejurări, un comportament deviant, încălcând anumite norme mai puţin fundamentale pentru viaţa socială. Aceste acţiuni sunt denumite devianţă primară – comportament deviant ce rămâne deseori neobservat şi nesancţionat de agenţii de control social.
   
3. 
   Considerarea unor acte ca deviante sau nu depinde de regulile pe care societatea doreşte să le impună şi să le întărească, în care anume situaţii şi care sunt oamenii vizaţi de ele. Un lucru permis unora sau în anumite situaţii, poate fi interzis altora sau în alte situaţii. Mai mult, unii oameni pot fi etichetaţi drept devianţi pentru simplul motiv că sunt acuzaţi pe drept sau pe nedrept de ceva. Astfel spus, important este cine apreciază, cum etichetează cel care apreciază pe individul ce are un anumit comportament.
   
4. 
   Etichetarea oamenilor ca devianţi creează condiţiile care generează devianţa secundară: ca răspuns la etichetare. un individ etichetat drept deviant şi tratat ca atare de către societate, ajunge să accepte statutul de deviant şi să se conformeze acestui statut.
   
5. 
   Oamenii etichetaţi ca devianţi sunt respinşi de către societate. Ca reacţie la această respingere şi izolare, se orientează spre relaţii cu indivizi aflaţi în aceeaşi situaţie. Aderarea şi participarea la o subcultură deviantă îl ajută, pe de o parte, pe deviant să facă faţă unei situaţii frustrante. Pe de altă parte, alimentează un stil de viaţă deviant şi subminează ordinea şi organizarea socială prin multiplicarea actelor deviante.
   

Se apreciază că specific perspectivei etichetare este că ea nu se centrează pe cauzele comportamentului deviant al unor persoane ci încearcă să explice de ce unul şi acelaşi act poate fi considerat deviant sau nu în funcţie de situaţie şi de persoanele implicate.

Şi acestei abordări i se aduc de unii autori diverse critici. Printre acestea, menţionăm:

1. 
   Dacă etichetarea permite înţelegerea modului cum unii indivizi devin, prin devianţă secundară, delincvenţi de carieră, ea nu poate spune prea multe referitoare la a ce a determinat comportamentul deviant iniţial;
   
2. 
   Întrucât consideră că un comportament nu este deviant dacă nu este etichetat ca atare, ea nu permite clasificarea şi explicarea devianţei secrete şi nedetectate.
   

5. 
   Teme de referate
   

1. 
   Perspectiva tensiune structurală: origini; conţinut; abordare critică;
   
2. 
   Perspectiva transmisiune culturală: condiţii în care a fost elaborată; conţinut şi analiză critică;
   
3. 
   Specificul perspectivei asociere diferenţială ca variantă a perspectivei transmisiune culturală;
   
4. 
   Perspectiva conflict – abordare critică;
   
5. 
   Perspectiva etichetare: particularităţi; importanţă; actualitate.
   

Bibliografie

1. Banciu, D. – Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

2. Banciu, D. – Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

3. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

4. Rădulescu, S. – Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998

BIBLIOGRAFIE
1. Banciu, D. – Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

2. Banciu, D. – Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

3. Banciu, D. – Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

4. Banciu, D. – Sociologie juridică: probleme, decizii, cercetări, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007

5. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, 2001

6. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Ed. Destin, Deva, 1998

7. Gusti, D. – Sociologie juridică. Culegere de texte, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

8. Linton, R. – Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

9. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003

10. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. – Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000

11. Rădulescu, S. – Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998

12. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989

13. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009

14. Szczepanski, J. – Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972

15. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (sub. red.) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.

1 C. Schifirneţ – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

2 Banciu, Dan, Sociologe juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995 şi Elemente de sociologie jurdică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

3 Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, 2001

4 E. Durkheim, op. cit

5 Gusti, D. – Sociologie juridică. Culegere de texte, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

6 Cf. D. Banciu – op. cit, pag. 14

7 J. Carbonnier, Ipoteza nondreptului în Sociologia franceză contemporană. Antologie de I. Drăgan şi I. Aluaş, Ed. Politică Bucureşti, 1971, pag. 741 – 754

8 Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003; Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989

9 Horton, Paul and Chester L., Hunt – Sociology, 3rd edition, New York, McGraw-Hill Book Company, 1972, p. 156-157.

10 Chinoy, Eli – Society. An Introduction to Sociology, second edition, New York, Random Housse, 1967, p. 40-43.

11 Jan Szczepanski – Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 200.

12 J. Szczepanski – op.cit., p. 201.

13 J.Szczepanski – op.cit., p. 201.

14 Th. Newcomb – Social Psychology, New York, The Dryden Press, Henry Holt and Comp., Inc., 1950.

15 A. et R. Mucchielli – Lexique des Sciences Sociales, Entreprise d’Edition et Editions Sociales Françaises, 1969, pp. 83-84.

16 Mielu, Zlate; Camelia, Zlate – Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Bucureşti, Ed. Politică, 1982, p. 89-90.

17 Group Dynamics. Research and Theory, 2nd edition, edited By Darwin Cartwright and Alvin Zender, New York, Harper and Pow Publishers, 1960, p. 26.

18 Homans, George C. – The Human Group, London, Routledge and Kegan Paul, 1975, p. 1.

19 Cooley, Charles Horton – Social Organization, New York, Charles Scribner’s Sons, 1910, pp. 26-27.

20 Cooley, C. H. – „Primary Groups”, în: Small Groups, 1955, p. 15.

21 Cf. A. Et R. Mucchielli – op.cit., p. 84.

22 Thomas Ford Hoult – Dictionary of Modern Sociology, Totowa, Hew Jersey, p. 285.

23 Horton, P. and Chester, Hunt – op.cit., p. 166.

24 Horton, P.; Ch. Hunt – op.cit., p. 168.

25 Mihu, Achim – Sociologia americană a grupurilor mici, Bucureşti, Ed. Politică, 1970, pp. 96-97.

26 Mihu, Achim – op.cit, p. 97.

27 Mihu, Achim – op. cit., p. 104.

28 Th. Ford Hoult – op. cit., p. 164.

29 Idem, p. 230.

30 Horton, P; Ch, Hunt – op. cit., pp. 161-162.

31 J. Szczepanski – op. cit., p. 212.

32 Horton, P.; Ch. Hunt – op. cit., p. 163.

33 Merton, R. – Social Theory and Social Structure, London, The Free Press of Glencoe.

34 J. Szczepanski – Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 278.

35 Th. Ford Hoult – Dictionary of Modern Sociology, Totowa, New Jersey, 1969, p. 247.

36 Pentru o prezentare mai detaliată a problematicii devianţei, vezi Rădulescu, S. – Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998

37 Pentru o prezentare mai detaliată a problematicii controlului social, vezi . Banciu, D. – Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

38 D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 119