Mika Waltari



Yüklə 1,75 Mb.
səhifə17/39
tarix17.01.2019
ölçüsü1,75 Mb.
#100043
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39

18 martie 1453

N-are nici un rost să ne mai certăm. Fiecare cu ideile sale. Trupul ei mă înţelege. Inima, nu.

M-am gândit că este înţelept să-l previn pe Giustiniani despre ceea ce vorbesc oamenii din popor. Nu a fost câtuşi de puţin afectat şi s-a uitat la mine ca la un imbecil.

— Nici un om cu judecată nu doreşte războiul, a spus el. Adevărul este că fiecare femeie doreşte ca bărbatul şi copiii ei să trăiască. Nimeni nu vrea să-i fie distrusă casa ori să-i fie furate lucrurile. De-aş fi fost negustor, ţăran, bijutier sau ţesător n-aş fi dorit pentru nimic în lume războiul. Am văzut atâtea războaie. Dar poporul nu are nici o importanţă. Zece oameni bine înarmaţi pot supune o mie de oameni, încă de pe vremea romanilor se ştie acest lucru. Poporul? Dacă-i nevoie, poate striga ceea ce i se porunceşte să strige. Ca boul care urmează să fie înjungheat, care păşeşte cu ochii legaţi urmându-şi cu umilinţă stăpânul. Abia când simte în nări mirosul sângelui, încearcă să se răzvrătească dar atunci este prea târziu. Mulţimea nu mai poate face nimic când i s-a hotărât soarta. Nimic altceva decât să lupte. Nu-ţi mai face griji pentru ceea ce gândeşte poporul, Jean Ange! Şi a continuat, oarecum amuzat:

— Chiar dacă eşti atât de învăţat precum eşti, la soldaţi nu te pricepi. Capacitatea de a fi soldat este un dar cu care te naşti. Unii se nasc soldaţi, alţii nu vor ajunge niciodată, chiar de-ar cunoaşte perfect tot ce are legătură cu războiul. De aceea, au fost întotdeauna bărbaţi care, chiar şi de pe poziţia de sclav, au putut să se ridice şi să domine un popor. Disciplina, instrucţia şi morala militară sunt tot ceea ce-i trebuie unui soldat ca să fie soldat. Un adevărat comandant de război ştie ce trebuie să-l înveţe pe un soldat şi ce fel de exemple să-i dea pentru a obţine tot ceea ce doreşte de la el. Dar cum reuşeşte s-o facă, nu cred că ţi-aş putea explica… Îndată după ce am fost învestit cu funcţia de comandant, am dat ordin să fie strânse şi inventariate toate armele din acest oraş, atât ale nobililor, cât şi ale oamenilor simpli. Chiar şi fiii arhonţilor au trebuit să-şi aducă arbaletele încrustate cu fildeş. Chiar şi măcelarii şi-au adus satârele de spart oase şi de tocat carne; în fiecare zi, după instrucţie, armele sunt depozitate la Arsenal. Doar gardienii au dreptul să umble înarmaţi. Oricine are dreptul să se instruiască în mânuirea armei care-i este pe plac, dar nimeni nu are dreptul s-o ia acasă. Un popor dezarmat este inofensiv. Când am ajuns la Constantinopol, oraşul fierbea de ură şi de neîncredere faţă de latini. Eu am restabilit calmul şi disciplina în oraş. Acum toţi bărbaţii se instruiesc energic pentru a-i apăra zidurile. Iar cei care îi conduc sunt latini. Oare acesta nu-i un succes militar? Nu fi neliniştit din pricina poporului, Jean Ange! Oamenii vor lupta pentru viaţa lor, iar eu voi fi vigilent, ca nici o trădare să nu-i destabilizeze.

A continuat:

— Un adevărat pericol sunt doar marinarii noştri care n-au nimic de făcut. Neastâmpărul lor este cauza tuturor tulburărilor care-i enervează atât pe latini, cât şi pe greci. Nici războinicii veneţieni în armuri nu reuşesc să-i liniştească pe aceşti destrăbălaţi care nu mai ştiu cu ce să-şi piardă timpul. De-aş fi fost eu sultanul, aş fi distrus mai degrabă aceste corăbii revoltate decât oraşul. Nici n-ar fi prea mare lucru de făcut. Doar de pândit vântul favorabil, de pus mâna pe căpitani şi pe timonieri, de tăiat lanţurile de ancorare şi gata, toate corăbiile pline cu bogăţii – în drum spre Gallipoli! La drept vorbind, din Pera sosesc destul de des bărci pline cu peşte, ulei, vin şi tot felul de fleacuri.

Mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi, frecându-şi mâinile, a spus:

— Mi-a fost greu să-l conving pe împărat ca să-i pună la treabă pe marinari. Oare de ce să plătească el fiecărei corăbii cu puturoşi câte trei sute de ducaţi pe lună? Grecii cer bani pentru fiece piatră pe care o urcă pe ziduri şi pentru fiece coş cu pământ pe care-l cară. Este drept şi firesc. Sunt oameni săraci, dar inimoşi, care trebuie să-şi hrănească familia. Dar fiece lovitură de târnăcop îl costă şi mai scump pe împărat dacă marinarii îşi petrec ziua cântând din fluier şi dansând pe corăbiile lor. Împăratului îi este teamă să nu intre în conflict cu căpitanii corăbiilor veneţiene dacă le-ar pretinde marinarilor să facă şi altceva în afară de întreţinerea propriilor corăbii. Dar, în sfârşit, eu am obţinut numirea lui Aloisio Diedo în funcţia de comandant al flotei.

A precizat insistând pe fiecare cuvânt:

— Comandant al întregii flote şi a portului. Deci, începând de mâine, luni, în zori, toate galerele mari se vor întoarce la Cornul de Aur şi vor ancora în portul Kyneghion de la Blaherne. Lopeţi, târnăcoape şi coşuri pentru transportat pământul, toate sunt pregătite. Treaba pe care o au ei de făcut este să sape un şanţ de la Poarta Crăpată până la Turnul lui Anemas, unde terenul este drept. N-ar avea nici un rost să fie lăsaţi turcii să se apropie de port, să ajungă aproape de zidurile Blahernelor.

Mi-a aruncat o privire ciudată şi a continuat:

— Ori să înceapă să sape galerii subterane pentru a putea pătrunde în palat. Am aflat că, pe lângă cavaleri, sârbii le-au promis turcilor şi specialişti în săpături subterane. Se înţelege că despotul Serbiei, vulpoiul acela bătrân, nu a anunţat deschis lucrul acesta. Dar dacă tot şi-a căsătorit el rudele cu prinţi şi prinţese de la toate curţile, din Ungaria până în Trapezunt, le-a trimis scrisori în care a plâns cu melancolie pentru soarta bărbaţilor din mine, pe care nu mai are cum să-i plătească. Chiar şi basileului Constantin i-a scris cerându-i ajutorul şi cerându-şi, în acelaşi timp, iertare, că a fost nevoit să-i trimită sultanului cavaleria. Dar printre rândurile acelei scrisori multe se pot citi.

Evident că, pentru a începe o atât de laborioasă lucrare de construcţie a unei noi tranşee, Giustiniani era informat asupra intenţiilor sultanului. Dar nu mă puteam concentra asupra acestui lucru. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost faptul că Lukas Notaras fusese ignorat. Este sigur că atât proprietarii, cât şi căpitanii corăbiilor nu admiteau să fie subodonaţi unui comandant grec. Dar cum se face că împăratul, chiar în acest moment, a îndrăznit să-l lovească atât de sângeros pe megaduce? I-am spus:

— Săptămână de săptămână a tot aşteptat Lukas Notaras ca să te sfătuieşti cu el, iar acum, fără să fi avut cel puţin o întrevedere, tu l-ai dat la o parte.

Dar Giustiniani a protestat, ridicând braţul, şi a spus:

— Dimpotrivă, dimpotrivă! Apreciind, împreună cu împăratul şi consilierii lui, că Lukas Notaras este un strateg nemaipomenit de bun, am considerat că i se cuvine un loc demn în apărarea oraşului, pe măsura rangului său şi deosebitei lui experienţe. Ce-ar fi putut face cu prăpăditele lui dromoane, când latinii îşi doresc un comandant de-al lor? Dar el a fost avansat în rang, fiindcă i s-a dat comanda apărării unei importante părţi a zidului.

Nu mi-a venit să cred.

— Oare voi sunteţi nebuni cu toţii? Am strigat eu. De ce-l împingeţi să păcătuiască? Este rău atât pentru el, cât şi pentru oraş. Oare a uitat toată lumea că el preferă turbanul sultanului tiarei pontificale?

— Nu-i nimic, a rostit calm Giustiniani, foarte bine dispus pentru că reuşise să mă enerveze. Dar această hotărâre este o dovadă a perfectei înţelegeri care există acum între latini şi greci, între susţinătorii şi adversarii Uniunii, în dorinţa lor comună de a apăra oraşul. De ce să fie dat la o parte un om doar pentru convingerile pe care le are? Lukas Notaras va asigura apărarea unui sfert din zidurile Constantinopolului. Aşa a hotărât în unanimitate consiliul de război. Trebuie pus capăt intrigilor şi neîncrederii. Ne întindem unul altuia o mână frăţească pentru apărarea acestui oraş minunat, nu-i aşa?

L-am întrebat:

— Eşti beat? Oare împăratul şi-a pierdut minţile?

— Împăratul l-a convocat pe megaduce la Blaherne. Probabil că în acest moment sunt pe cale să se îmbrăţişeze şi să se pupe, a continuat Giustiniani pe acelaşi ton ironic. Cine ştie, poate plâng de fericire că, în sfârşit, s-au regăsit. Grecii plâng repede, la fel ca veneţienii. Ce să-i faci? Noi, genovezii, suntem mai puţin sensibili. Dar până şi eu sunt emoţionat acum la gândul că bunul meu simţ a reuşit să-i împace pe vechii adversari.

După care s-a prefăcut că-şi şterge o lacrimă din colţul ochiului, în timp ce abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Deşi nu i-am apreciat gluma, el a continuat pe acelaşi ton:

— Se înţelege că lui Lukas Notaras îi va fi mai uşor să suporte pierderea dromoanelor, dacă tot a obţinut această funcţie importantă. Ca primă condiţie a apărării portului, Aloisio Diedo cere ca ambarcaţiunile mici sau nefolositoare să fie înlăturate. Aşa se face că galerele imperiale vor fi dezarmate şi trase pe uscat. Nu mă îndoiesc că marinarii şi soldaţii de pe dromoane îi vor fi de mare folos lui Lukas Notaras la apărarea părţii de zid ce i-a fost încredinţată, fiindcă eu n-am de unde să-i dau lui oameni. Dar nu te nelinişti! Mi-a spus Giustiniani. Vor mai fi trase la mal sau scufundate şi alte ambarcaţiuni mici, pentru că altfel, de li se vor rupe în timpul luptelor parâmele de legătură, ar putea lua foc, punând astfel în pericol corăbiile mari de război. Pe de altă parte, nemaifiind bune de folosit, nu vor mai duce în ispită pe nimeni să fugă. Aşa că ordinea începe să domnească şi pe mare. Chiar dacă-i veneţian, Aloisio Diedo este un bărbat de ispravă.

— Aşa, vasăzică! Am spus eu. Chiar voi îl împingeţi pe megaduce în braţele sultanului. Voi îl siliţi să meargă pe un drum pe care, probabil, încă ezită să-l aleagă. Dar el este grec şi ţine la poporul său. Voi îl deposedaţi de port şi de corăbiile pe care le-a reparat şi le-a echipat cu aurul lui. Voi loviţi într-un om care a fost destul de mult lovit. Eu nu vă pot înţelege politica, nici a ta, nici a împăratului.

— Dar noi nu-l deposedăm de nici un port, a spus Giustiniani cu o vădită falsă inocenţă în glas. Noi îi retragem doar corăbiile. Dar el se va bucura în continuare de întregul port, fiindcă-i va apăra zidurile. De la concesiunea veneţienilor până la Blaherne. Tot zidul interior al portului. Ceva mai mult de cinci mii de paşi. În timp ce eu, modest, mă mulţumesc doar cu o mie de paşi de-a lungul drumului terestru.

Nu aveam nevoie să mă uit pe hartă pentru a înţelege despre ce era vorba. Atâta timp cât navele latinilor împiedicau intrarea în port, nici un asalt nu ameninţa zidul dinspre mare. Pentru a apăra partea aceea lungă de zid, era nevoie doar de o mână de oameni, care trebuia să urmărească mişcarea din port. De fapt, acesta era locul cel mai puţin expus. Ar fi trebuit ca turcii să aibă aripi ca să ajungă acolo; încredinţându-i-se comanda acestei părţi de zid, lui Notaras i s-a făcut o onoare lipsită de importanţă.

Când am înţeles bine despre ce-i vorba, Giustiniani a izbucnit într-un hohot de râs, şi-a lovit coapsele şi a spus:

— În sfârşit, ai priceput! Dar este o porţiune imensă, mai lungă decât a oricărui alt comandant. Notaras va trebui să se arate mulţumit, deşi numai el va şti cât de amărât va fi în inima lui. Şi, fără îndoială, va înţelege, fiindcă nu-i un bărbat prost.

— În felul acesta, am spus eu, îi arătaţi, în modul cel mai onorabil, cât de profundă vă este neîncrederea în el. Poate că aşa-i mai înţelept. Poate…

Giustiniani a încetat brusc să râdă şi s-a uitat întrebător la mine.

— Îl împiedicăm să trădeze, a rostit el serios, încă de la începutul asediului, el va fi ocupat cu zidurile lui şi nu va mai avea prilejul să ne atace pe la spate, chiar dacă va vrea. Eu nu înţeleg de ce eşti nemulţumit. Doar tu însuţi m-ai sfătuit să mă feresc de Notaras.

La drept vorbind, are dreptate. Cu mult bun-simţ, a găsit modul cel mai discret de a-l scoate din joc pe Notaras. Totuşi, de ce sunt eu nemulţumit?

19 martie 1453

În răpăit de tobe şi în sunete de trompete, galerele mari au ajuns în portul Kyneghion. Marinarii şi soldaţii au coborât de pe corăbii în rânduială şi, după ce li s-au dat târnăcoape, sape şi coşuri, au mărşăluit spre Palatul Hebdomon, în grupuri distincte, cu steagul fiecărei corăbii în faţă, până au ajuns la ziduri. Acolo au fost întâmpinaţi călare şi salutaţi de împăratul Constantin, cu coroana din aur panaşată pe cap, însoţit de o suită strălucitoare, înveşmântată în aur şi purpură.

Locul unde urma să fie săpat şanţul fusese trasat şi măsurat, aşa că fiecare comandant a înfipt fanionul în zona ce-i revenea. Până la Turnul lui Anemas, unde terenul începe să urce, şanţul va avea o lungime de două sute de paşi. Lărgimea şi adâncimea vor fi de câte opt picioare. Va să zică nu este o muncă nemaipomenit de grea pentru cei două mii de oameni. La un semn al împăratului, slujitorii au dat cep la zeci de butoaie de vin şi fiecare bărbat a băut după cât de mare i-a fost setea. Nu-i de mirare că după aceea, apucându-se de lucru, au cântat şi au săpat cu multă râvnă, şi unii s-au întrecut între ei să umple coşurile cu pământ, în timp ce alţii au alergat să le descarce pentru a fi întărit zidul exterior. Priveliştea era sărbătorească şi a atras o mulţime de curioşi. Prezenţa împăratului i-a încurajat pe comandanţi şi pe ofiţeri. Până şi proprietarii au dat o mână de ajutor.

În amurg, lucrul era aproape terminat. Desigur, şanţul este departe de marele şanţ de apărare, care are pereţii zidiţi din cărămidă. Dar lucrătorii greci nu şi-au pierdut vremea şi au întărit pereţii, susţinându-i cu bârne şi pietre, ca să nu se prăbuşească atunci când va fi umplut cu apă.

22 martie 1453

Îmi închipuiam că Giustiniani are încredere în mine. Abia acum înţeleg că a fost tot timpul convins că l-am minţit. Nu am putut afla nimic de la el în afară de ceea ce, de obicei, un om perspicace poate înţelege sau presupune, fără să se bazeze pe ceva concret. E cert că, din când în când, m-a trimis în oraş sub diferite pretexte neînsemnate. Am înţeles că atunci el a fost la întruniri secrete sau că a întâlnit iscoadele care, prin intermediul Perei, i-au adus veşti despre pregătirile de război pe care le face sultanul.

E un om care ştie să gândească şi să aprecieze corect o situaţie, un om viclean şi cu multă experienţă, chiar dacă aparent lasă impresia unui băutor cumsecade, interesat în permanenţă de vin, care spune direct tot ceea ce gândeşte; în ciuda vulgarei categorii de nobili din care face parte, e un războinic norocos. Iar în trupa lui sunt doar nobili aventurieri din Genova. Din puţinele vorbe pe care le-a spus, am înţeles că navigase din Genova pentru a-l întâlni în taină pe ducele de Milano, care guvernează şi Genova, deci este şi podestat de Pera. În mod vădit, această expediţie de război, el, Giustiniani, a gândit-o şi a pregătit-o. Neutralitatea este o condiţie necesară pentru comerţul Genovei. Dar, mai înainte, Giustiniani fusese într-o funcţie oficială, podestat de Caffa. Genova are o politică ciudată: mâna stângă nu ştie niciodată ce face mâna dreaptă.

Aparent, ai spune că Giustiniani se află în cele mai bune relaţii cu bailul Veneţiei, Gerolamo Minotto cel gras. Însuşi comandantul suprem al flotei veneţiene le-a confirmat veneţienilor săi bunele intenţii ale lui Giustiniani. Duşmani de sute de ani, veneţienii şi genovezii au început să-şi uite duşmănia şi să apere Constantinopolul, la fel cum grecii au încercat să uite ura pe care o au faţă de latini. Bând din cupa prieteniei, toţi au promis să-şi uite vechile duşmănii şi să lupte doar întru slava Domnului şi pentru întreaga binecuvântată lume creştină, după cum spuneau versurile pe care le cântau cu înflăcărare marinarii veneţieni pe când săpau şanţul.

Insula Lemnos şi titlul de duce sunt, fără îndoială, o teribil de incitantă răsplată pentru un simplu războinic norocos. Dar cu cât am început să-l cunosc mai bine pe Giustiniani, cu atât mai mult am înţeles că războinic norocos poate că este, dar simplu, în niciun, caz nu. Mai înainte de toate, e genovez. Fără îndoială, la Constantinopol, corăbiile veneţienilor sunt mai numeroase decât cele ale genovezilor, dar nu trebuie uitat că în portul din Pera sunt ancorate multe corăbii neutre din Genova.

Fără îndoială, în planurile secrete ale lui Giustiniani există mai multe posibilităţi, dar el ştie bine să le ascundă în adâncurile inimii lui. Comandant de război cu multă experienţă, va şti cum să acţioneze la momentul potrivit în favoarea lui şi a genovezilor. Dar, deocamdată, este gata să apere oraşul împotriva turcilor. Ce se va întâmpla după aceea rămâne de văzut. Dar este latin. Chiar de l-ar învinge pe sultan şi ar salva oraşul, de partea grecilor nu va fi niciodată.

Acum două sute cincizeci de ani, dogele Veneţiei a condus cruciada Constantinopolului şi a obţinut pentru scurtă vreme, atât cât ţine viaţa unui om, supremaţia asupra latinilor. Să fie oare acum rândul Genovei? Dacă sultanul ar fi înfrânt, probabil că Pera ar renunţa la neutralitate.

Ce gânduri! Să nu mai am eu oare încredere în nici un om? De ce trebuie să mă îndoiesc de toate? Mă îndoiesc că sultanul va învinge? Nu de multă vreme am aflat că împăratul Constantin a întărit cu sigiliul de aur promisiunea făcută voievodului Ioan Huniade, eroul, că va ceda Ungariei fortăreaţa Selymbria de pe ţărmul Mării Marmara, dacă Huniade va consimţi să rupă armistiţiul de trei ani încheiat cu sultanul. Dar Huniade a încălcat o dată un tratat solemn de pace. Cruciada care s-a încheiat la Vama… De atunci, a început să fie prudent. De două ori s-a izbit în cap până la sânge. Să aibă Ungaria atât de multe rezerve, de-şi permite din patru în patru ani să-şi piardă oştirea?

Bântuit de gânduri amare, după ce m-am întors dintr-o inutilă plimbare la Poarta Harisiană, unde fusese doar o ceartă obişnuită între greci şi latini, m-am dus la Giustiniani şi i-am spus hotărât:

— Dacă n-ai încredere în mine, poţi să-mi porunceşti chiar să plec. Nu-i nevoie să găseşti tot felul de pretexte ca să mă îndepărtezi de lângă tine.

Şi-a întins grumazul ca un taur şi m-a privit cu ochii bulbucaţi de o ipocrită mirare; în fiinţa lui expansivă sălăşluieşte o putere teribilă de seducţie bărbătească; e greu să i te împotriveşti. Nu poţi rămâne multă vreme supărat pe el.

Dar tu eşti prietenul meu, a spus Giustiniani. De ce-ar trebui să ştii mai mult decât ai nevoie? Eu te protejez, ca să nu te doară capul. E doar un semn de prietenie. Pe de altă parte, a continuat el binevoitor, e, într-adevăr, o prostie să trimit un bărbat atât de cultivat ca tine pentru rezolvarea unor conflicte neînsemnate. Dar ia-ţi câteva zile libere, prietene, acum, cât mai este timp! Am observat că ai devenit un bărbat tare evlavios. Ai fost văzut de multe ori rugându-te în compania călugăriţelor. Probabil că vrei să-ţi mântui sufletul. E un motiv suficient pentru a fi liber un timp oarecare. Ţi-l acord cu generozitate.

Dar văzându-mi expresia încrâncenată a feţei, a spus repede:

— Fii atent, iubite Jean Ange, fiindcă de fiecare dată când mă sfătuiesc cu împăratul, Phrantzes nu uită să mă tragă la o parte şi să-mi ceară, să mă roage, să mă implore să te radiez de pe listele ofiţerilor mei. Fac o prostie ireparabilă, spune el. Încălzesc la sân un şarpe veninos. De fapt, ar vrea să te închidă în Turnul de Marmură, pentru a te proteja de toate ispitele. Dar poate n-ar fi chiar atât de rău dacă te-ai odihni în Turnul de Marmură, a adăugat Giustiniani ca să mă necăjească, fiindcă aşa ai putea să meditezi şi să te apropii de sfinţenie. Cine ştie, poate se vor găsi să vină şi acolo călugăriţe milostive, care să-ţi aducă de mâncare. Unde mai pui că deasupra puţului prin care sunt aruncaţi în mare cei executaţi ai putea să le speli picioarele când vrei tu. Acolo, într-adevăr, vei avea tot ce-ţi doreşti.

Mi s-au înroşit obrajii de ruşine şi de indignare. Nu l-aş fi crezut în stare să mă spioneze. Totuşi, a făcut-o acolo, la Poarta de Aur.

— Este fata unui pantofar călugăriţa aceea, am spus eu amărât. Prietenă cu servitorul meu Manuil. Mi-a adus o dată un coş de mâncare, fiindcă pe Manuil îl dureau genunchii şi i-ar fi fost greu să facă un drum atât de lung. Şi-a rănit picioarele de pietre. Era firesc s-o ajut, mai cu seamă că am studiat medicina. Nu-i o ruşine să-ţi ajuţi aproapele.

— Bineînţeles, bineînţeles, a spus Giustiniani. Şi Iisus Hristos s-a umilit şi a spălat picioarele discipolilor săi. Dar află că nu mă prea omor eu după explicaţii stângace. Timpu-i scurt şi ne scapă printre degete. Aşa că rostuieşte-ţi timpul cu folos! Nu pentru că n-am încredere în tine, ci pentru că vreau să-ţi fac o favoare!

În ciuda a tot ce am gândit despre el, n-aş putea spune că nu-l plac. Şi poate că n-a fost atât de prietenos cu mine doar convenţional, cred că şi el ţine la mine. E drept că a primit pietrele preţioase de la mine, dar niciodată nu m-am gândit că în felul acesta l-am cumpărat. Va fi generos cu mine sau mă va spânzura, va consimţi să fiu închis în turn, cine ştie?

Dar încredere în mine nu are.

— Chiar aşa? A strigat el, râzând în urma mea. O fată de pantofar! La Constantinopol, până şi o fată de pantofar are picioare de prinţesă.

25 martie 1453

Acum două zile, sultanul a plecat din Adrianopol. De aici încolo, zilele pe care le mai avem de trăit ne sunt numărate.

Călugării Mănăstirii Sfânta Fecioară, care se află în afara zidurilor oraşului, au refuzat s-o golească de podoabe şi s-o părăsească. Până acum, din spatele zidurilor groase ale mănăstirii, ei s-au apărat cu arme şi săgeţi împotriva jafurilor tâlharilor turci. Au fost apăraţi de zece soldaţi, care au primit ordin să se întoarcă în oraş, fiindcă-i o prostie să moară aşa, degeaba, când vor veni turcii. Dar călugării au refuzat să părăsească mănăstirea, împăratul nu-i poate obliga.

Fortăreaţa Selymbria de pe ţărmul Mării Marmara se apără în continuare. Credeam că s-a şi predat, fiindcă multe turnuri de pază şi locuri strategice se află în mâinile trupelor neregulate ale turcilor. Fără să-şi piardă răbdarea, başbuzucii au înconjurat-o şi aşteaptă trupele de război ale sultanului.

De acolo, în puterea nopţii, au reuşit să se strecoare nevăzuţi, cu o mică ambarcaţiune, câţiva oameni care au adus veşti. Au întrebat dacă pot părăsi fortăreaţa. Nu mai aveau nici forţă să se întoarcă în oraş. Intrarea în port este blocată de turci. I-au cerut împăratului o corabie cu care să-i salveze pe apărătorii fortăreţei.

Dar vântul nu-i favorabil şi nici un comandant de corabie n-a vrut să-şi asume un risc atât de mare doar pentru câteva zeci de bărbaţi. Oamenii Selymbriei sunt pierduţi. Dacă vor continua să se apere, este ca şi cum ei înşişi şi-au hotărât pedeapsa cu moartea.

Împăratul Constantin le-a trimis următorul mesaj: Aveţi încredere în Dumnezeu! Eu nu vă pot ajuta.

26 martie 1453

Mi-a spus Anna Notaras:

— Aşa nu se mai poate.

Nu ne-am certat. Prea pântecoşi sunt norii destinului de deasupra capetelor noastre. Aşteptarea mă persecută, gâtul îmi este uscat şi inima grea. La fel cum odinioară, între pereţii de piatră, prins în lanţuri, aşteptam paşii călăului. Atunci nu aveam nimic de pierdut, nimic după care să-mi pară rău. Acum aş putea-o pierde pe ea.

Am fost de acord şi am rostit:

— Nu, aşa nu se mai poate. Oamenii încep să ne remarce. S-ar putea să-ţi recunoască chipul. Străzile au ochi, colonadele urechi. Tatăl tău te-ar putea lua acasă.

— Nu mi-e teamă de tata. Veşmântul de călugăriţă mă apără. Nu asta am vrut să spun.

Am mers împreună în vârful colinei Acropole şi ne-am odihnit la umbra platanilor, pe treptele portalului de marmură îngălbenită. În apropiere, dintr-o crăpătură a ieşit o şopârlă şi a rămas încremenită pe o piatră. La picioarele noastre străluceau argintii valurile Mării Marmara. Bosforul îşi etala panglica albastră, întunecată între verdele de primăvară al dealurilor. Pe cealaltă parte, în faţa portului, se vedeau zidurile Perei. Flamura Genovei flutura în vârful unui turn.

Hariclea n-a fost cu noi. A rămas acasă la mine să spele rufe şi să-i povestească lui Manuil despre vieţile sfinţilor. S-a băut mult vin în casa mea astăzi. Dar eu şi Anna nu mai puteam să rămânem în casă. Neliniştea ne-a împins afară, sub cerul liber. Vom avea încredere în norocul nostru până ce vom fi descoperiţi.


Yüklə 1,75 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin