Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Despre ispita deznădejdii şi

puterea diavolească

De multe ori creştinii au o atitudine de yes-man-i, încercând să prezinte viaţa creştină ca pe o viaţă comodă, lipsită de apăsarea crucii. Tu ai avut momente de deznădejde, te-ai simţit vreodată doborât de deznădejde?

Eu trăiesc din free-lancer, deşi am o echipă de consultanţi, oricum suntem free-lancer. Şi sunt situaţii când stai luni, uneori şi un an jumătate am stat fără niciun contract. Şi te apucă uneori deznădejdea. Ce e interesant e că, de fiecare dată s-a rezolvat totul foarte bine. De fiecare dată! Toate problemele financiare s-au rezolvat! Toate problemele organizatorice, corporative s au rezolvat. Dar a fost o situaţie – şi nu demult, prin noiembrie, început de decembrie 2009 – am simţit fizic demonul deznădejdii cum atacă. Eram într-un fotoliu şi mă gândeam la anumite... debit-credit, la... şi vedeam că vin anumite scadenţe şi eu nu pot să le fac faţă. Şi nu puneam întrebarea: „Ei, şi ce dacă nu le faci faţă?” Da’ vine scadenţa, da’ se întâmplă ceva, da’ pe urmă Domnul rânduieşte. Dar nu gândeam mai departe. Se bloca dincolo de depăşirea scadenţei. Scadenţa era ca şi... Prin această lipsă de încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pătrunde demonul deznădejdii. I-am simţit influenţa la nivel fizic: cum intră şi te apucă, ţi se ridică tensiunea, nu poţi să stai locului, te sufoci, te sufoci... ca peştele cauţi aerul, şi o paralizie totală, de parcă fiecare mână cântăreşte câte o tonă şi fiecare picior câte trei tone. Nu poţi să te mişti. Stai şi aşa, o negreaţă te apucă... în jur, aşa, un hău negru. Vezi lumina, vezi cabinetul, vezi cărţile în jur, rafturile, dar această senzaţie de năduf negru care te sufocă, paralizia aceasta, greutatea, povara aceasta şi vine acest gând care nu-i al tău, şi simţi că nu-i al tău, că nu-ţi aparţine ţie, şi vine: „Ce bine-ar fi să încetezi să exişti!... Ce bine-ar fi să nu exişti! Vezi să nu exişti! Atunci n-ai să ai probleme, nu suferi aşa...” Şi gândul e înăuntru, nu se aude ca voce, nu se aude ca voce, nu e o voce străină, e gând – şi gând foarte insistent! Şi aşa am avut trei zile la rând, trei seri la rând! Până când, a treia seară, mi-am dat seama că demonul atacă. Îndată m-am sforţat, am deschis analogul, am deschis cartea de rugăciuni şi am început să citesc.

Din ce?

Paraclisul Maicii Domnului. Că am câteva semne de carte, şi am deschis la unul din semnele de carte, Paraclisul Maicii Domnului, de Teofan Monahul. Şi îndată, cum am început să citesc, îndată, chiar până a începe să citesc, când deja era înăuntru intenţia categorică de a citi, îndată ispita a zburat... Şi era aşa o linişte... că mult nu s-a mai întors duhul ăsta. Când mi-am dat seama că ăsta e duh, e duh care atacă, simţi prezenţa diavolului direct. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată, cu aşa putere.

Într-adevăr, când te gândeşti la cei demonizaţi, sau la cei care sunt bântuiţi, sunt atacaţi, într-adevăr, e o presiune extraordinară... aşa presiune – nici atunci când vorbeam de unu la unu cu o bandă de bandiţi care mă ameninţau cu moartea pe mine şi familia mea, n-am simţit asemenea puternică presiune, cum era în cazul acesta cu atacul demonului. Sigur că în pustie, la Sfinţii Părinţi, atacurile erau mult mai grave, dar deja aici se simte. E un prag de calitate, până a simţi acest atac, şi după – adică atunci când nu ai experienţa unui asemenea atac, când nu ai această experienţă.

Şi atunci, pe de-o parte, ar trebui să te îngrozeşti, că n iad e mult mai straşnic. Pe de altă parte, simţi această bucurie, că a fost numai voinţa, intenţia de a face rugăciune, de a apela la Hristos, la Maica Domnului, ca să te scutească de acest atac şi îndată s-a produs această eliberare, această izbăvire de acea presiune – anume cuvântul presiune poate e cuvântul cel mai apropiat; această presiune, această apăsare de o putere extraordinară, dar neagră putere, sufocantă! Nu ştiu cum să descriu, în ce cuvinte, când tu te vezi pe tine, vezi cum stau mâinile tale, dar vezi că parcă ai înnebuni – dar ştii că nu înnebuneşti, dar această presiune, care şi în exteriorul tău, în raza de jumătate de metru în jurul tău, şi care te apasă, te apasă, tot interiorul tău e prins de această presiune. E o stare pe care nu am mai avut-o niciodată, nici până, nici după, şi nu am văzut-o descrisă la alţii, pentru că eu evit să citesc lucruri despre demoni, demonizaţi, că nu-mi place, nu mă interesează. Dar aici pe pielea mea, pe sufletul meu am simţit această stare, când ţi se bagă în suflet şi-ţi dictează acest gând.

Am avut atacuri, la nivel de gânduri, nu de sufocare; sunt aceste atacuri, nu vrei să le gândeşti, dar ţi le bagă, ţi le bagă în cap; simţi că gândul nu este al tău, nu vine din tine, nu ai de ce să gândeşti în felul acesta, dar îţi bagă ca nişte cuie în cap şi sfredeleşte, sfredeleşte, sfredeleşte gândul acesta – de obicei, gânduri rele, gânduri de urâciune, şi ţi le bagă aşa, insistent, cu o insistenţă de asta – de ce se spune insistenţă diavolească? Şi trebuie să depui efort ca să te concentrezi la rugăciune, ca să fugă. Pentru că nu-ţi dă voie să te rogi. Şi atunci, când faci acest efort – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – că atunci faci rugăciunea deplină a lui Iisus, cu pomenirea Cuvântului şi a Născătoarei lui Dumnezeu; e greu să o faci la început, dar când ai spus-o o dată, maxim de două ori, s-a depărtat diavolul; dar este greutatea mare să o spui; nu neapărat cu voce, cu cuvinte, dar în gând să spui aceasta, să te concentrezi pe ea. În rugăciune, însuşi actul de concentrare este foarte greu să-l faci, dar după ce l-ai făcut, gata, te-ai eliberat.

Unii cred că e vorba aici de autosugestie... Prostie! Eu autosugestie făceam până a mă boteza. Eu ştiu ce înseamnă autosugestie, ce înseamnă... auto-training se mai spune. Bunăoară, să-ţi reglezi bătăile inimii, să-ţi reglezi tensiunea, cu un anumit fel de respiraţie etc., cu anumite gânduri pe care le generezi în tine ca să te linişteşti, ceea ce face orice om care nu este îmbisericit, dar care are grijă de sine. Înaintea unui examen, înaintea unui eveniment deosebit, de cumpănă, te concentrezi. Când am fost arestat la securitate, făceam în felul ăsta până a intra în cabinetul... până a mă duce la următorul interogatoriu, normal că mă concentram foarte mult; nu era vorba de rugăciune. De fapt, era şi atunci vorba de rugăciune. Am găsit într-un caiet vechi de-al meu, încă cu trei ani înainte de botez, în care scriu: „Doamne, ajută!” Scriu că începeam lucrul la doctorantură, pe care voiam să-l isprăvesc cu bine, şi atunci am scris o rugăciune a unui ateu, rugăciunea unui om nebotezat.

Şi am avut două asemenea rugăciuni: una legată de doctorantură, fiind necredincios, şi alta legată de viitoarea mea soţie, ca să fiu cu ea. Două rugăciuni scrise de un ateu, eu acuma îmi dau seama, în discuţia aceasta... Şi aveam acest strigăt interior, către Dumnezeu, fiind ateu, neluând în seamă absolut deloc existenţa lui Dumnezeu; pentru mine, Dumnezeu nu exista. Dar eu mă rugam către Dumnezeu... „Dumnezeule, ajută-mă pe mine!” E foarte ciudat, acuma mă gândesc, cum de ieşea lucrul... eu ştiu că Nana mea se ruga foarte mult pentru mine. Într-o zi – Nana de-acuma murise, în ’99 – eram prin părţile acelea, prin nordul Moldovei, şi un preot, la marginea drumului, îmi face semn să opresc. Opresc, mă bucur tot timpul când am ocazia să duc un preot. Şi intrăm în vorbă: „Părinte, unde slujiţi? Cum vă numiţi? Eu mă numesc Viorel...” El spune: „Din ce an eşti?” „Cutare”. „Ai neamuri în Mihălăşeni?” „Da, am”. „Nu cumva Iulia Ostafciuc?” „Da”. „Păi, tu eşti acel Viorel pe care eu îl pomenesc de acum de 30 de ani”. „Dar de unde?” „Păi, toţi preoţii din raion ştiu de Viorel”. Şi eu nu eram botezat, şi mă scriam fără numele de botez, că mă pomeneau preoţii, dar nu la proscomidie; după ce m-am botezat, mă pomeneau la proscomidie, dar până atunci mă pomeneau în rugăciunile personale, mi-a spus preotul, mă pomeneau ca Dumnezeu să mă lumineze! Asta era, era o rugăciune aparte, nu de biserică, de chilie, cum se spune. Dar de când m-am botezat, mă pomeneau la proscomidie cu numele Viorel, eu fiind botezat cu Benedict, că Nana mea nu ştia că sunt Benedict botezat, Viorel, Viorel, aşa din copilărie am rămas. Dar m-am mirat şi m-am bucurat că, nefiind botezat, erau preoţi în raion care mă pomeneau ca Dumnezeu să mă lumineze.

Deci vorbeam de acest atac, vorbeam de aceste gânduri care nu-s ale mele. Eu ştiu că nu e autosugestie. Aceste gânduri străine care vin şi-ţi sfredelesc capul – verbul a sfredeli, ăsta este exact. Sfredeleşte foarte insistent şi nu se opreşte şi poţi să opreşti acest gând doar cu rugăciunea. Şi rugăciunea, iarăşi, când vine această eliberare, nu vine de la tine. Eram la o rugăciune obişnuită cu familia, seara, în faţa iconostasului şi de-acuma, la sfârşit, de multe ori îţi faci cruce în timpul rugăciunii; şi era ultima cruce pe care ţi-o faci, la otpust. Şi mi-am făcut în seara aceea cruce, ca de obicei. Şi am simţit aşa o putere venind, aşa o voluptate, să spun aşa – voluptate poate nu e cuvântul exact, nu era ceva trupesc, era ceva duhovnicesc: voluptate duhovnicească de la facerea crucii. De atunci n am mai simţit nimic aşa, adică îţi venea să faci cruce, să nu se mai termine facerea crucii, aşa o stare era. Anume simţeai, când îţi faci crucea aceasta, plină, cum ne-au învăţat pe noi în Rusia… În Rusia aşa se face cruce, crucea plină, nu să mătăhăieşti în faţa feţei sau a pieptului sau a bărbiei, dar crucea deplină, aşa: fruntea, la buric, umerii; şi când faci aşa, cu mişcările acestea... nu că sigure, dar aşa, de anvergură, mişcările acestea – când îţi faci aşa crucea, am simţit aşa o stare, din clipa în care am început să-mi fac această ultimă cruce, în acea seară… Trebuie să mai verific în dicţionar cuvântul voluptate...

Are altă conotaţie.

Are altă conotaţie, trupească. Era aşa o dulceaţă, o plăcere, o bucurie, o stare de putere, dar simţeai fizic, aşa, şi totodată şi împăcare, pace, de la faptul că-ţi faci această cruce. Nu că poţi să-ţi faci, dar anume... parcă crucea era o sursă de energie, sursă de bucurie, de putere – energie, poate nu-i cuvântul ăsta. O putere era.

Oamenii care stau departe de Biserică nu înţeleg cât de mari sunt bucuriile duhovniceşti. Şi ceea ce e mai grav e că unii dintre cei care totuşi vin la slujbe nu iau în serios viaţa duhovnicească. De exemplu, ascund chiar păcate la spovedanie, fără să fie conştienţi de gravitatea acestui păcat.

Iată o întâmplare legată de ascunderea păcatelor la spovedanie. Era a treia sâmbătă din Postul Mare, eram în acea zi uşier, şi eram într-o stare mai relaxată. Liturghia se terminase, lume multă, deja s-au împărtăşit, preotul iese să spună predica, şi spune prima frază: „Iubiţi fraţi şi surori, astăzi e ziua mică a Crucii...”

Adică Duminica Sfintei Cruci...

Duminica Sfintei Cruci, la care aici poporul îi spune ziua mică a Crucii, că este şi ziua mare a Crucii, în septembrie, pe 27 septembrie – stil nou, 14 septembrie pe stil vechi, la noi aşa se vorbeşte. Şi, în timpul ăsta, aud un schelălăit puternic, cum ar schelălăi bunăoară un câine care e călcat cu piciorul, cu tocul pe labă, aşa schelălăie un câine. Şi eu am tresărit: cum am putut să las un câine să intre în biserică? E grav când intră un animal în biserică. Şi nu puteam să-mi închipui de unde putea să apară, că eu eram la uşă şi n-am văzut nimic! Şi cel mai riguros uşier din parohie eram eu! Şi mă ridic în vârful picioarelor, la înălţimea mea de 1,84 m. Nu vedeam până în faţă, că era multă lume. Eu eram în spate, la uşă. Şi mă ridic în vârful degetelor şi văd că în mâna dreaptă, în naos, mai aproape de altar, e un loc, un spaţiu liber. Îmi fac loc acolo şi văd lumea dată într-o parte la o rază de doi metri de o femeie care şedea în mijloc. Şedea pe poponeaţă, cu fundul pe călcâie, cu mâinile pe genunchi; i se trăsese rochia – aşa, albastră cu flori negre, şi erau genunchii puţin dezgoliţi. Ţinea fiecare palmă pe câte un genunchi, că genunchii erau dezgoliţi, dar palma prindea şi capătul rochiei, ţin minte, că nu era o scenă obscenă, să zic aşa. Doar că genunchii erau dezgoliţi. Nişte genunchi groşi, de vreo 15-16 cm, şi mâinile groase, ca de bărbat, cu degete groase, ca nişte cârnăciori. Şi ceea ce era de la buric în jos şi cu mâinile erau nemişcate, pe genunchi. Iar de la brâu în sus, se mişca înainte şi înapoi, cu capul până la pământ şi înapoi cu capul aproape de pământ, cu o viteză uimitoare; şi din cauza aceasta se auzea acest schelălăit ritmic: „du-du-du-du, du-du-du-du”, dintr-o parte şi-n alta. Viteza era aşa de mare că faţa nu i-o vedeam. Părul era ondulat, până la umeri, relativ mărunt, cârlionţii ăştia, părul negru, şi acopereau faţa. Dar vedeam aceste fălci care zburau – că uneori, când eşti într-o viteză mare, când alergi tare, sau când nu controlezi fălcile, alergi cu viteză mare bunăoară la vale, obrajii îţi sar; aşa şi la ea, se vedea cum fâlfâie obrajii la această viteză încolo şi încoace. O femeie a început să ţipe: „Daţi agheasmă! Daţi agheasmă!” Preotul a luat agheasmă şi, când venea cu agheasma spre ea, până a ajunge la vreo 2-3 metri, ea brusc a încetat. Brusc a încetat! Şi s-a oprit în stare verticală, şezând, cu capul plecat peste piept, sleită, mortal. Preotul s-a apropiat, a stropit-o. Era un cumătru de-al meu, un zdrahon ca mine. Şi zic: „Valeriu, ajută-mă s-o ridicăm, că eu unul n-am să pot!”, că vedeam că-i aşa grasă, s-o punem pe laiţă. Şi când am ridicat-o, era uşoară ca pana! Eu singur, cu o mână, puteam s-o ridic, deşi avea aşa nişte genunchioaie groase! O punem pe laiţă şi eu mă întorc să iau agheasmă, să-i dau să bea. Şi când mă întorc înapoi la ea, văd o femeie subţirică de tot! Subţirică, nu mai erau genunchii ăştia! Plăpândă! Într-adevăr era uşurică, avea poate vreo 45 kg, şi înălţime de vreo 1,60 m maximum. Poate 1,58-1,55 m. M-am mirat enorm: ce-am văzut eu înainte, ce era pe podea, când schelălăia, şi ce era aici! Cumincioară, plăpândă, dar obosită, sleită. Şi chiar se aplecase cu capul pe umărul la o bătrânică de acolo. Văzusem lucrul acesta. I-au adus agheasma, a băut-o, şi şi-a revenit şi spune: „Vai, ce căldură mi se făcuse, rău... cred că am leşinat!” Şi bătrânica se uită la ea: „Tu crezi că ai leşinat?” „Da, că tare rău mi s-a făcut şi am simţit că leşin. Şi eram în picioare, acum văd că stau pe laiţă. M-aţi pus pe laiţă că am leşinat, da?” Dar femeia aceea spune: „Tu de când nu te-ai mărturisit?” „M-am mărturisit... Ieri m-am mărturisit”. „Azi te-ai împărtăşit?” „Nu, că ceva m-a reţinut”. „Dar tu ai păcate nemărturisite”, spune bătrâna. „Păi de ce aşa?” „Păi, cum să-ţi lămuresc eu ţie? Tu trebuie să te mărturiseşti şi să te gândeşti, că tu ai păcate nemărturisite. De aceea ai probleme. De aceea, cum spui tu, leşini, dar tu nu leşini”. „Dar ce e cu mine? Că mie mi e rău!” „Ţi-e rău că n-ai mărturisit păcatul şi diavolul este cu tine”. „Nu, nu, nu se poate!” „Se poate!”, a spus bătrânica aceea. Era o femeie citită, ca o învăţătoare la pensie, şi-i spunea aşa...

Şi totuşi femeia nu îşi dădea seama, cel puţin nu încă, de consecinţele faptului că minţise la spovedanie, ascunzându-şi păcatele. Că, dacă ar fi fost conştientă de pericol, nu cred că ar mai fi făcut un astfel de păcat..


Despre frica morţii

Benedict, cât vrei să trăieşti?

Cât vreau eu şi cât o da Domnul sunt lucruri diferite.

Dar cât vrei tu să trăieşti?

Of! Of! Nu mă-ntreba! Vreau să trăiesc până când o să fiu gata de rai – adică o veşnicie! Nu ştiu când voi fi gata. Numai mila lui Dumnezeu. Altfel... este imposibil să faci ceva pentru a ajunge în rai. Raiul se cucereşte, dar raiul se află la milioane de kilometri de noi, iar noi putem să înaintăm doar cu milimetrul, cu efortul nostru; restul acoperă mila lui Dumnezeu, doar dacă sunt milimetrii noştri. Dacă nu avem milimetrii noştri, Dumnezeu nu are ce să acopere. Şi tot timpul ai această conştiinţă că tot timpul îţi va lipsi; am frica permanentă că milimetrii mei vor lipsi. Pentru că, de îndată ce îţi pare că ai făcut un lucru bun, l-ai şi pierdut. Că nu l-ai făcut tu, ci l-a făcut Dumnezeu pentru tine. Iar lucrurile rele pe care le faci, groaza este mare, că nici nu-ţi dai seama că le faci. Trec ani până când îmi sau seama: „Băi, dar ce grozăvie am făcut eu atunci!” Ştiu că am făcut un lucru rău, dar chiar aşa de groaznic să fie el oare? Pe an ce trece, pe lună ce trece, tot mai grozave şi mai grozave îmi apar mie faptele păcătoase din viaţa mea. Da, le-am mărturisit, dar nu cred că am putut să fac, într-adevăr, pocăinţă pentru păcatele respective. Plus această amorţeală, lene permanentă, în care trăiesc, lene duhovnicească. Ce folos să zici de zeci sau sute de ori pe zi rugăciunea lui Iisus sau „Doamne, miluieşte”, când nu simţi în tine această râvnă, această luptă contra păcatelor. Aşa o viaţă fadă, sub aspect duhovnicesc – viaţa mea e interesantă, laic vorbind; dar duhovniceşte simt că nu fac niciun procent din ceea ce s-ar cuveni să fac ca să mă mântuiesc. Această contradicţie între ceea ce ar trebui să fac şi ceea ce fac, deznădejdea poate... nu este cuvântul exact, dar această frică de moarte, nu de faptul morţii...

Ai fost în faţa morţii până acuma?

Nu ştiu. Când am avut un accident şi mi-am frânt şira spinării, când maşina s-a răsturnat de două ori şi jumătate şi apoi a înaintat pe acoperiş în arătură şi în vie, maşina fiind praf...

... cum a intrat pe acoperiş în arătură?

S-a răsturnat de două ori şi jumătate şi a rămas pe acoperiş, şi mergea pe acoperiş de-acuma, cu viteză rapidă... şi nu mergea pe acoperiş, că acoperişul de-acuma era sfărâmat, mergea doar pe o rămăşiţă de-acoperiş. Noi eram în maşină, trei. Şi mi-am dat seama prin ce-am trecut doar post factum, nu în clipa când s-a întâmplat, că până atunci n-am fost în accident niciodată, era primul accident din viaţa mea, la vârsta de 38 de ani. Nu-mi amintesc situaţii de a mă afla în faţa morţii, dar atunci când ai criză de tensiune, când inima-ţi bate 110 bătăi pe minut, şi tensiunea îţi scade, şi nu poţi controla situaţia din tine, şi simţi că acuşi ai să mori – şi asemenea situaţii am avut de trei-patru ori în viaţa mea, poate şi mai mult, atunci într adevăr ştii că: „Doamne, nu sunt gata! Doamne, mai lasă-mă!” Şi apoi iarăşi vine amorţeala aceasta... Primele două-trei zile, eşti râvnitor, nu te desprinzi de cartea de rugăciuni, şi apoi iarăşi vine grija zilei...

Ţin minte, prima dată când am avut criză de tensiune, era într-o dimineaţă, după câteva nopţi nedormite, au început să tremure toţi muşchii pe mine, şi nu puteam controla lucrul acesta. Simţeam că se întâmplă ceva foarte grav cu mine, toţi muşchii tremurau, senzaţia... frisoanele acestea... nu-ţi controlezi... Pe urmă am aflat că aceasta e criză de tensiune. Şi am chemat pe părintele duhovnic, că mi-e vecin, în cartierul nostru locuieşte, părintele Vasile. Mi-a fost duhovnic până în noiembrie, acum; şi nevastă-mea a chemat Salvarea. La început a venit părintele, m-am mărturisit, m-am împărtăşit, şi cât mă mărturiseam, a venit şi Salvarea. Şi au stat pe coridor cei de la Salvare, să aştepte până se termină mărturisirea şi împărtăşania, după care au intrat. Şi, când au intrat, de acuma eram în stare normală, după ce m am mărturisit şi împărtăşit. Dar asta a fost situaţia şi sunt convins că, dacă ar fi posibil, l-aş chema la orice oră din noapte. Era dimineaţa, şapte jumătate dimineaţa, când l-am chemat pe părintele. Crizele acestea vin la 1 noaptea, la două, la trei noaptea. Şi să suni de fiecare dată, să vină părintele, să-l scoli din somn să vină să te împărtăşească... Şi de aceea rămâne această groază. Uneori, când te împărtăşeşti, îţi vine să spui: „Iată, acuma, prin vrednicia nu a mea, dar a împărtăşaniei, – că împărtăşania, oricât te-ai învrednici, vrednic nu eşti de ea! – dar, zic, prin vrednicia împărtăşaniei, iaca acuma dacă mor...” Normal, că şi această puţină credinţă: „Dar ce-are să fie cu soţia mea? Ce-are să fie cu copiii mei? Că încă nu-s aranjaţi, că încă nu se dezmeticesc în această viaţă, habar nu au cum să...” Dar, oricum, dacă Dumnezeu a rânduit ca cineva din familie să plece, celălalt se va descurca, are grijă Dumnezeu. Şi e nevoie să ai această încredere, atunci e mai uşor mersul lucrurilor. Mai uşor iei deciziile atunci când ai acest reper: veşnicia, nădejdea în Dumnezeu.

E uşor a spune ceea ce spun eu: nădejdea în Dumnezeu, dar... când eşti în faţa morţii, când ştii că în orice secundă poate surveni stopul cardiac sau să-ţi plesnească un vas în cap, în orice secundă! Şi în fiecare secundă spui rugăciunea lui Iisus sau „Doamne, miluieşte”, dar uneori aşa de tare eşti prins de frica morţii, că nu poţi să te concentrezi la rugăciunea lui Iisus. Spui numai: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Numai aceasta poţi spune. Şi într-adevăr, când spui: „Doamne, miluieşte!”, în aceste minute, e o uşurare. O uşurare nu că fizică – şi fizică! –, dar o împăcare, o împăcare chiar cu moartea care trebuie să vină. Şi toată nădejdea. Nici n-ai altă soluţie, că nădejdea e la Domnul.

Atunci când trăieşti cu conştiinţa morţii iminente – nu că iminente; iminenţa morţii, mă rog, e un fapt; atunci când trăieşti cu conştiinţa că poate surveni moartea în orice secundă.

Despre creştinismul căldicel al vremii noastre

Cum ţi se par creştinii de astăzi faţă de creştinii din vremurile de demult? Faţă de creştinii despre care citim în Vieţile sfinţilor?

N-am să răspund eu, ci am să citez cuvintele unui preot. În anii ’90 au apărut pentru prima dată la noi emisiuni cu apeluri telefonice de la ascultători. Şi era o emisiune prin anul ’91-’92, printre primele emisiuni de acest fel, şi normal că erau o mulţime de apeluri telefonice, şi era o emisiune cu un preot. Şi preoţii iarăşi erau scoşi de undeva din spatele casei şi puşi în casa mare. Despre Biserică nu se vorbea deschis. Şi iată un preot este invitat la o emisiune cu apeluri telefonice. Şi iată sună cineva şi îndată după întrebare se vedea că este un sectant. Şi întreabă: „Domnul cutare (adresare către preot!), spuneţi-mi, vă rog, cum se deosebesc creştinii de astăzi de creştinii primelor veacuri?” Şi îmi povestea lucrul acesta redactorul emisiunii. Şi m-a mai întrebat şi pe mine: „Tu cum ai fi răspuns?” Zic: „Nu ştiu cum aş fi răspuns. Dar ce-a spus preotul?” Răspunsul era foarte simplu: „Păi, dacă sunt creştini, atunci nu-i nicio deosebire!” Şi pe mine m-a încântat acest răspuns. Acesta ar fi şi acum răspunsul. E altă treabă deja ce constatăm.

Ce constatăm?

Ceea ce ne spune Ioan Teologul, sfântul apostol, în scrisoarea către Biserica din Laodiceea: că sunt unii căldicei pe care Dumnezeu îi va scuipa din gura Sa. În ziua de azi creştinii sunt căldicei. Cum explică aceasta Sfinţii Părinţi? Este vorba de oameni care se identifică nominal a fi ortodocşi, dar de fapt nu sunt, n-au o viaţă de ortodox, n au valori de ortodox; nu trăiesc cu şi în Biserică. Nu au grija mântuirii, ceea ce-i mai important; nu se gândesc la mântuire, maxim se gândesc la morală şi minim se gândesc la respectarea ritualurilor: cumătria să fie cumătrie, cununia să fie cununie, şi o dată în an, sau câteodată în post, împărtăşania. Dar ce e aceea parohie, ce e acela duhovnic, ce e aceea mărturisirea credinţei, ce e aceea pocăinţă – aceste coordonate ale mântuirii într adevăr, coordonatele prin care se poziţionează viaţa creştinului, lipsesc. Coordonatele în care trăieşte ortodoxul căldicel de astăzi coincid cu coordonatele oricărui om neortodox.

Prin ce se deosebeşte creştinul căldicel de un necreştin?

Prin nimic. Doar prin faptul că el se numeşte ortodox.

Dar merge totuşi la biserică...

Există şi o altă categorie de creştini. Ăştia sunt majoritatea, de care am vorbit, aşa-numiţii căldicei. Creştinul căldicel se deosebeşte de omul necreştin doar prin faptul că poate are nişte sclipiri de morală pe care celălalt ar putea să nu le aibă, celălalt are din firea omenească bună, din ruşinea moştenită din părinţi, bunei, strămoşi, ruşinea pe care o comportă diferite proverbe din limba noastră, modul de viaţă. Poţi să fii foarte lesne ateu moralicos, şi ortodox moralicos, nu-i nicio deosebire. Ateul sincer nu se duce la biserică, pe când ortodoxul nesincer se duce la biserică – ortodoxul acesta căldicel. Şi el se crede ortodox, el spune: „Eu n-am omorât, eu nu păcătuiesc, eu nu curvesc, eu nu fumez” – dar asta nu înseamnă a fi ortodox. Aşa poate să fie şi baptist, şi iehovist, şi musulman, şi orice. Cel mai grav este că foarte mulţi preoţi cred că a fi om bun e garanţia mântuirii. Şi avem mulţi preoţi de aceştia, cu tentă ecumenistă, sau chiar ecumenişti, care spun: „Am întâlnit atâţia catolici de treabă sau atâţia protestanţi de treabă... Iată, mă ajută protestanţii dezinteresat sau catolicii mă ajută dezinteresat şi e imposibil ca ei să nu se mântuiască!” – pe când noi ştim de la Sfinţii Părinţi cu totul altfel. Ce poate să înveţe un asemenea preot? El e ca orice pastor! Pastorul spune să fim buni, să ne iertăm, să nu curvim, să nu ne îmbătăm,... toate, toate acestea. Care e deosebirea între un asemenea preot care predică morala şi un pastor care predică morala? Hainele fac deosebirea. Limbajul e identic. De mântuire, nici vorbă. De a sta în duh cu Sfinţii Părinţi, nici vorbă! A-ţi mărturisi credinţa pentru dânşii înseamnă intoleranţă. Preoţii cu mentalitate tolerantă sunt preoţi apostaţi. Pentru că noi ştim ce înseamnă toleranţă. Toleranţă înseamnă religia antihristului. Şi ori eşti creştin, ori eşti tolerant. Creştinul îl iubeşte pe păcătos, dar urăşte păcatele lui, pe când tolerantul iubeşte păcatele păcătosului şi-l urăşte pe păcătos.

Acum trebuie să mai vorbesc despre altă categorie de creştini – am cunoscut această categorie de creştini – i aş numi „creştinii ascultători”, sau creştinii fanatici ai ascultării oarbe. Ei consideră că dacă vorbeşti de rău un preot te duci în iad. Păi nu vorbi de rău un preot! Dar nu înseamnă că trebuie să-l asculţi pe preot dacă acela face ceva împotriva Bisericii. O creştină de acest gen a fost întrebată: „Dacă părintele tău duhovnic, fiind în curtea bisericii, îţi spune ţie: «Fiică dragă, adă-mi, te rog, de pe prestol, Evanghelia! Uşile împărăteşti sunt deschise, intră şi ia!»” Şi este întrebată: „Ai să faci aşa?” „Bineînţeles! Am binecuvântare!” „Păi, ce? Nu ştii că e păcat, femeie, să intri în altar, şi încă să te apropii de prestol, şi încă să pui mâna pe Evanghelie, şi încă să foloseşti uşile împărăteşti?!” Spune: „Ştiu că e păcat, dar fac ascultare, că e mai presus de toate! Şi atunci păcatul nu e al meu, ci e al duhovnicului”. Asta e un fel de barter, troc: „Eu iau ascultarea, în schimb tu iei păcatele mele de la mine. Şi, orice fac, am garanţia raiului, că ascult toate prostiile care mi se spun”.

Alt caz, o altă creştină, care e postitoare, cântă la strană, nu lipseşte de la nicio sărbătoare, la fiecare sâmbătă şi duminică e permanent acolo, în biserică; vine aparte şi citeşte acatiste în biserică. Şi, când a apărut la noi obiectul cu „deprinderi de viaţă” – adică educaţia sexuală –, am comparat preceptele acestui obiect cu biblia satanică. N-am avut multă răbdare să fac o analiză completă, dar dintre cele nouă porunci satanice, şase erau cu text identic ca preceptele de comportament pentru copii, de la clasa I până la clasa a XII-a. „Aşa să faci, aşa este corect!” – şi aceste aşa erau exact formulate, conform bibliei satanice, ceea ce spune satana că trebuie să facă oamenii.

Bunăoară, prima lege din biblia satanică şi primul precept din acest manual: „Fă ce vrei! Aceasta este legea”. Şi, la şcoala duminicală, am avut un cuvânt de spus, cu binecuvântarea preotului, împotriva acestor „deprinderi de viaţă”. Şi această creştină vine acasă, ia manualul de la fiică-sa, şi vine şi-mi spune mie: „Benedict, am răsfoit manualul acesta. Am citit tot ce ai spus tu acolo, dar nu văd nimic rău! E foarte bine! Copiii trebuie să înveţe cum să se protejeze când fac sex, să înveţe cum să se afirme în faţa colegilor sau când li se fac propuneri. E foarte bine! Aşa că acest manual trebuie să fie în şcoală!” Adică, o creştină care vine practic zi cu zi la biserică, citeşte Sfinţii Părinţi, dar nu poate deosebi Decalogul de biblia satanică, de cele nouă porunci ale lui satana. Ce fel de minte e aici? Ea face ascultare. Iată la ce duce ascultarea oarbă. Totală lipsă de discernământ. Unde-i dreapta socoteală? Cu asemenea creştini, cu toată ascultarea, poţi să mergi numai în iad. E un fel de amorţeală, această pandemie a păcii, pandemie a iubirii; dar iubire nu în Hristos.

„Pacea Mea o dau vouă!” Pacea „Mea” – a lui Hristos. Este războiul duhovnicesc. Eşti permanent de strajă pe zidurile cetăţii sufletului. Cum spunea un sfânt părinte: „Numai atunci când straja este în război, pregătită, trează pe zidurile cetăţii, numai atunci cetatea poate să fie în pace. Dar când straja este adormită, cetatea nu poate să fie în pace; ea trebuie să fie în alertă”.

La fel şi aceşti creştini, care o tot dau cu iubirea fără Hristos, cu iubirea omenească, care vor pace: „Lasă-mă în pace! Nu mă tulbura!” Dar Hristos ce-a făcut? A tulburat toată lumea! Unde e mai mare sminteală decât la Hristos? Chiar a fost şi proorocit că va veni Unul pe pământ, din cauza Căruia mulţi vor cădea, dar şi mulţi se vor mântui. Ce înseamnă „mulţi vor cădea”? Se vor sminti! Situaţie identică şi aici: Adevărul îi sminteşte pe cei păcătoşi. Adevărul îi sminteşte pe cei mincinoşi. Adevărul îi sminteşte pe cei care nu caută mântuirea. Şi atunci ei spun: „Nu, nu-mi spune lucrurile acestea, că ele îmi strică pacea sufletului!”

Un caz concret cu monofiziţii, la noi, când mitropolitul Vladimir a primit din mâna unui monofizit moaştele Sfântului Petru, şi apoi, cu tot alaiul, a trecut în biserică, cu monofiziţii, şi apoi i-a şi uns pe frunte cu ulei sfinţit. Şi noi am scris un articol, unde erau doar citate din canoane şi din Sfinţii Părinţi, în privinţa monofiziţilor. Atât! Şi fotografii de la acest contact între mitropolit şi monofiziţi. Fără alte comentarii, decât o mică frază: „Păcatul s-a făcut public, pocăinţa să fie publică a mitropolitului!” Şi am afişat aceasta în parohie, acest articol, cu fotografiile de rigoare. Şi parohul a scos de pe panoul de afişare acest articol. L-am întrebat: „De ce ai făcut, părinte, lucrul ăsta? Crezi că eşti mai puternic decât Sfinţii Părinţi, decât canoanele sinoadelor? Crezi că gestul tău de a scoate arată că ai o autoritate mai mare decât sinoadele noastre şi ce au scris Sfinţii Părinţi?” La care el îmi spune: „Păi acest articol îi sminteşte pe credincioşii care vin la biserică...” „Adică vrei să ascunzi o nelegiuire de creştini? Ca să trăiască creştinii fără să cunoască că sunt cârmuiţi de episcopi care fac asemenea nelegiuiri?”

Adevărat că mitropolitul s-a pocăit de lucrul acesta, a recunoscut că a greşit; nu de pe amvon, dar într-un cerc mai larg. A spus: „Da, bine aţi făcut că aţi scris! Da, am făcut o greşeală! De ce nu mi-aţi spus din timp?” Zic: „Cum din timp? Că noi nu ştiam că ai să faci aşa, Înalt Prea Sfinţite!” Şi preotul ăsta cu ce a rămas? Că a scuipat peste Sfinţii Părinţi, peste canoane. A scuipat, fără să îşi dea seama, peste Duhul Sfânt, Care i-a condus pe cei care au stabilit în felul acesta, au statornicit pentru vecie, în vecii vecilor! Şi acest preot, cu inimă uşoară, smulge acest cuvânt al sfinţilor adresat creştinilor parohiei lui. Oare nu e cădere aceasta?

Din păcate, asemenea creştini tot se înmulţesc, ceea ce este un semn clar al unor vremuri apostate, când creştinul nu mai este preocupat de mântuirea sa; când creştinul nu are mântuirea ca principalul şi aproape unicul măsurariu al activităţii sale, al vieţii sale de fiecare zi, al oricărui gest al său, cuvânt, faptă – atunci nu mai este vorba de mărturisirea credinţei, nu este vorba, în general, de credinţă ortodoxă.

Lumea profană, lumea fără Hristos spune că omul este măsurariul tuturor lucrurilor. Omul este un cheag de păcate. Cum poate să fie un cheag de păcate măsurariul tuturor lucrurilor? Adică păcatul generic să fie măsurariul tuturor lucrurilor?! E absurd! În cel mai rău caz, virtutea poate să fie măsurariu – dar, mă scuzaţi, virtutea este şi ea limitată. Nu poţi cu rigla să măsori rigla. Nu poţi kilogramul să îl măsori cu kilogramul. Trebuie să fie ceva din exterior. Nu poţi lumina să o măsori cu lumina. O măsori cu întunericul, sau invers. Nu poţi căldura să o măsori cu căldura, o măsori cu frigul, şi tot aşa. La fel şi aici: omul se măsoară cu Dumnezeu. Şi care e măsurariul în cazul acesta? Mântuirea. Mântuirea este unicul măsurariu care face din noi creştini.