Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Primii paşi pe calea credinţei

Aşa cum în orice sport este important să ai un antrenor cât mai bun, aşa şi în viaţa duhovnicească este important să ai o călăuză cât mai iscusită…

Aşa este. Iată, în anul ’90, vin iarăşi la spovedanie la părintele Ambrozie, şi pă­rintele spune: „Voi trebuie să vă căutaţi un preot în Mol­dova, că aveţi preoţi acolo! Că nu puteţi voi doar o dată pe an să veniţi la spovedanie. Voi trebuie să vă spo­vediţi mai des”. Şi ne-a spus după ce criterii să căutăm noi preotul.

După ce criterii?

A spus: să vedeţi dacă el face Liturghia integral, dacă nu scapă nimic. Nu vă sfiiţi, veniţi cu textul Liturghiei la slujbă şi urmăriţi. Doi: vedeţi dacă pe dânsul îl stimează oamenii, dacă vorbesc cu dânsul cu evlavie. Apoi, dacă vorbeşte el cu evlavie cu oamenii. Şi trei, dacă nu face ceva fiind stimulat de bani. Propuneţi-i ceva – bunăoară, în post să binecuvânteze o masă şi daţi-i bani mulţi, sau propuneţi-i ceva ce nu se face şi daţi-i bani, propuneţi-i bani. Dacă acceptă, înseamnă că nu-i preotul care trebuie. El trebuie să fie strict după reguli, indiferent de bani. Sau propuneţi-i fără bani să facă ceva, spuneţi-i că nu aveţi bani, aşa-i situaţia, dar trebuie să facă. Dacă face, e preotul care trebuie. Dacă nu face, să nu mergeţi la dânsul. Evlavie unul faţă de altul, completitudinea slujbei şi atitudinea faţă de bani.

Criteriile astea sunt foarte importante, dacă preotul este întru toate ortodox…

Eu cunoşteam un preot aici, în Moldova. Îl cunoşteam aşa, dintr-o parte, şi aveam o atitudine foarte distantă faţă de el, fiindcă nu-l percepeam pe dânsul ca pe un credincios. Era foarte vesel, foarte laic, foarte plin de viaţă şi foarte lumesc. Prietenul meu cel mai bun, Veaceslav (Slavian), îşi boteza un copil, al doilea copil, şi boteza exact la acest părinte, părintele Pavel, pe care-l cunoşteam. Şi m-a invitat şi pe mine la botez. Şi am rămas profund impresionat cum a făcut el botezul: foarte exact, deplin, cu toată participarea, cu toată dragostea, în care am rămas copleşit când l-am văzut pe acest preot în slujbă, l am văzut altfel decât îl vedeam la nunţi, la alte petreceri, şi m-a impresionat mult. Şi după slujbă, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Părinte, eu mă spovedesc la părintele Ambrozie...” „A, am auzit de el, îl cunosc foarte bine, îl ştiu de mic copil, când încă slujea la lavra Poceaev!” „Şi el mi-a spus să găsesc pe cineva aici, dacă binevoiţi să mă luaţi pe mine pentru spovedanie permanentă, fiu duhovnicesc”. Şi el spune: „Dacă tu crezi că poţi fi cu mine, hai! Eu te iau!” „Cu soţie cu tot vin”. Am fost la părintele Ambrozie, i-am povestit de acest preot şi a spus: „Bine, te binecuvântez”. Şi în felul acesta, am fost şapte ani în parohia părintelui Pavel, unde multe lucruri am văzut, multe m-au impresionat. Şi acuma ţin minte, în cadrul unei predici de-a lui, era perioada postului, şi el spune aşa – e foarte glumeţ, şi de pe amvon de-acuma, la sfârşit: „Iată, acuma plecaţi cu toţii acasă, o să mâncaţi fiecare câte trei străchini de fasole şi o să credeţi că aţi postit. Mai bine să luaţi o bucăţică mică de carne, ca să ştiţi că aţi greşit, să vă pocăiţi, să aveţi ce mărturisi, decât să mâncaţi trei străchini de fasole, crezând că n-aţi greşit”.

Spunea asta ca să alunge suficienţa de la voi, nu ca să vă convingă să călcaţi postul.

Da. Şi m-a impresionat şi aceasta. Felul cum făcea slujba, că era exactă, cum se ruga, câtă ordine era în biserică. Şi acuma ţin minte, era o femeie în vârstă, foarte energică, care făcea observaţii tuturor, le spunea pe nume. Şi el, de pe amvon, spune: „Când vine o fată în fustă scurtă sau fără batic în biserică, nimeni să nu îi facă observaţie. Poate fata asta prima dată a intrat în biserică şi voi, cu observaţiile voastre, o alungaţi. N-o să mai intre în biserică. Observaţii în biserică face numai preotul, adică eu. Niciun fel de – şi o numeşte pe femeie – să nu facă observaţie. Nu ea e parohul, eu sunt parohul aici!” Şi atunci am înţeles că în biserică nu este bine să faci observaţie. Şi, într-adevăr, în biserica aceea, ca şi în multe altele, nu se fac observaţii celor care intră neregulamentar mai ales în timpul slujbei. Chiar dacă nu are o îmbrăcăminte decentă sau nu face totul corect, îl laşi în pace, să nu deranjezi omul. După slujbă, poţi să vorbeşti cu el, nu sub formă de observaţie, sub formă de sfat.

Şi în felul ăsta, şapte ani am fost în acea parohie, dar de fapt aş considera că practica mea bisericească a început în cu totul altă parohie, în parohia în care m-a binecuvântat să trec părintele Pavel. M a binecuvântat să trec în parohia Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău, la părintele Anatolie Moraru. Iată, acolo am fost martor la mai multe minuni şi am văzut o viaţă foarte diferită. Mult mai simplă decât în parohia Sfântul Dumitru şi totodată mult mai profundă. Preotul acesta, părintele Anatolie, era foarte deosebit. El avea o boală, coreea Huntington, care acum e foarte avansată, şi cam de vreo şase ani nu mai slujeşte. Atunci, prin ’97-’98, el slujea, el încă era energic. Eu remarcasem această parohie încă prin ’94, că odată întârziasem la biserică la Sfântul Dumitru, care era în alt capăt de oraş, şi m-am oprit la biserica aceasta, care era nu departe de noi, şi am văzut cu câtă dăruire şi ca la carte a slujit toată Liturghia; foarte profund, foarte exact, cu participarea întregului popor la Liturghie. Şi când trebuia să plec din parohia Sfântul Dumitru, am cerut binecuvântare să plec la parohia aceasta, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, şi am şi primit această binecuvântare. La această parohie, duhul era deosebit faţă de alte biserici, toţi erau ca o familie, toţi se cunoşteau între ei. Se făceau agape la fiecare sărbătoare de douăsprezece, uneori şi mai des. Agape nu în sens de chefuri, ci agape duhovniceşti.

Cum adică sărbători de douăsprezece. „De douăsprezece” ce?

De marile praznice, la noi se spune sărbători de 12 – cele 12 praznice împărăteşti. Preotul acesta practic nu predica. El predica tot timpul la fel. Predica lui dura de la 5 minute la 20 de minute. Şi avea un singur gând: „Rugaţi-vă! Să fiţi împăcaţi! Pocăiţi-vă! Rugaţi-vă! Pocăiţi-vă! Rugaţi-vă!” – numai asta era! Adică, în diferite cuvinte, numai aceasta. Formal, nicio informaţie! Zero informaţie! El nici nu te învăţa practic. Formal, nu te învăţa. Dar anume acolo am învăţat ce înseamnă Ortodoxia vie. Felul de a se comporta, felul lui de a da canoane, epitimii: des. Una-două, şi epitimii! Una-două, şi epitimii căpătai. Şi nu ţi lămurea de ce. Spunea: „Tu întâi fă şi, făcând-o cu inimă curată, ai să înţelegi de ce”. Şi, într-adevăr, înţelegeai pentru ce ai luat epitimie. Venea la biserică, spunea: „Tu, tu, treci la slujbă. Tu – cinci sute de mătănii! Stai în curtea bisericii şi faci cinci sute de mătănii!” Dacă spunea cineva: „Pentru ce?” „O mie, atunci, mătănii. Nu vii până nu numeri o mie de mătănii”. Sau, venea cineva, îi spunea: „Cinci sute de mătănii!” Începea să facă, făcea primele zece, şi părintele spunea: „Destul!” Adică, aveai această smerenie, această ascultare. Şi, într-adevăr, deseori, când făceai mătănii, în timpul mătăniilor, deja îţi dădeai seama pentru ce erau mătăniile, canonul respectiv. Şi, indiferent de rang, puteai să fii şi lucrător la minister, puteai să fii oricine, la fel: nu se uita la faţa omului, direct îţi spunea totul. Era şi văzător cu duhul. Un caz: o rusoaică de la părintele Pavel a fost trimisă la părintele Anatolie să se spovedească. Părintele Pavel i-a spus: „Eu nu mai pot să ascult. Tot repeţi întruna şi întruna aceleaşi păcate. Du-te la părintele Anatolie şi te spovedeşte!” Şi ea vine şi, ştiind toată regula, stă la vecernie. Dar, la biserica părintelui Anatolie, spre deosebire de alte biserici, spovedania se făcea când se termina toată slujba. Adică vecernia, utrenia cu canonul şi ceasurile. Se terminau, după asta începea spovedania. La multe biserici, în timpul canonului se face spovedania. Şi ea vine, stă toate cele trei ore, mai ales că părintele Anatolie slujea foarte lent, că avea şi defect de vorbire, era foarte greu să înţelegi ce vorbeşte el. Şi spunea: „Tu stai, cu duhul! Iaca, ruşii nu înţeleg nimica româneşte, şi stau. Dar voi măcar câteva cuvinte de la mine înţelegeţi. Dar ei nici atâta nu înţeleg, dar stau. Voi cu duhul, cu duhul înţelegeţi!”, spunea el. Şi rusoaica asta a stat cele trei ore, şi apoi se pune în rând la spovedanie. Vine rândul ei şi el spune: „Treci ultima!” După ce trec toţi – ea ştie că trebuie să se smerească, a învăţat că trebuie să fii smerit, şi ea execută tehnic: „smerenie”! –, stă la urmă. Vine rândul ei şi el spune: „Vrei să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte”. „Tu nu eşti gata de spovedanie. Vino sâmbăta următoare!” Ea înghite în sec, dar spune: „Bine. Trebuie să fac ascultare”. Ea ştie că aşa e, după regulă.

Vine sâmbăta următoare, trece toată slujba, iar se pune în rând, dar de-acuma ea simţea că trebuie să stea la urmă. Vine rândul ei, se uită la ea, fără să spună nimic, ea trece la urmă. Vine rândul ei şi spune: „Tot la spovedanie vrei?” Ea spune: „Da, părinte”. El spune: „Tu nu eşti gata de spovedanie. Sâmbăta următoare!” De-acuma, începe să joace-n ea mândria, obida. Eu din povestirile ei ştiu, era prietenă cu nevastă-mea. Se făcuse ulterior prietenă cu nevastă-mea. A treia sâmbătă, de-acuma, vine ea şi spune: „Păi de fiecare dată mă pregătesc. Fac pravilă înainte de spovedanie, îmi scriu toate păcatele, să le ţin minte. Stau la slujbă, nu cârtesc. Care încă pregătire mai trebuie?” Iarăşi vine, dar ea de-acuma se teme. Se teme, de-acuma. Vine spovedania, ea stă la urmă, nu mai trece înainte. Îi vine rândul. „La spovedanie ai venit?” Ea spune: „Da, părinte!” Se teme. Şi el spune: „Mâine dimineaţă! Mâine dimineaţă, înainte de Liturghie, vino la orele 7 dimineaţa”. Liturghia la 9 începea. Ea vine la şapte fără un sfert, să nu întârzie. El nici n-o observă. Ea stă, se pune în calea lui, o ocoleşte, tot timpul era ocupat, tot timpul bolmojea ceva, rugăciuni. Şi n-o vede, n-o vede, începe Liturghia de-acuma, când e spovedania? După Tatăl Nostru, lumea se pune în rând la împărtăşanie. Ea stă acolo, în faţă, când deschide porţile să o vadă, stă în faţa analogului, s-o vadă pe ea. Iese el, nici n-o vede. Dar stă în faţa lui. Lumea se împărtăşeşte. Ea stă, stă în faţă, aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă, s-a împărtăşit ultimul, el o întreabă: „Dar ce, vrei să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte!” „Păi, treci în faţa lumii şi spune cu voce tare!” Ea trece în faţa lumii, roşie-roşie s-a făcut, şi stă, stă... linişte, lumea toată era perplexă. Nici lumea nu ştia... stăteau toţi, înmărmuriţi. Toată lumea se uită la ea. Ea se uită la lume, vede feţele acestea pierdute ale oamenilor, ea stă, toată roşie, şi brusc – asta durează un minut, două, trei, cinci, tăcere mormântală în biserică; ea, roşie toată. Şi brusc, ea începe să plângă în hohote şi, de slăbiciune, se lasă jos. Şi o lasă să plângă, a plâns în hohote vreo cinci, şapte minute. Şi la o pauză de acele hohote, el îi spune: „Fiică, iată că te-ai şi spovedit! Vino încoace!” Ea se apropie, el o trece pe sub epitrahil şi o împărtăşeşte.

Ce înseamnă că o trece pe sub epitrahil, că i-a dat dezlegare de păcate?

Da. Şi fără s-o întrebe nimic, nimic, o dezleagă, o împărtăşeşte şi ea devine fiica lui duhovnicească. Un caz interesant, ştii? Trebuie să ai acea vedere să ştii că femeia nu va ceda, va primi; că totuşi ea va merge până la capăt. Şi el a mers până la capăt.

Alt caz: era o fată bolnavă mintal, la noi, şi a fost violată. Avea vreo douăzeci şi ceva de ani, a fost violată şi a prins sarcina. Şi vine: „Ce să fac, părinte? M-au violat şase băieţi etc. Ce să fac cu pruncul?” Îi spune: „Normal că naşti! Ai să naşti o Mărie!”, îi spune el ei. „Ai să naşti o Mărie...” Era proaspăt după viol, la două săptămâni după viol, şi el îi spune: „Ai să naşti o Mărie!” Şi ea, într adevăr, naşte în noaptea de Maria Egipteanca. Înainte de termen a născut ea. Ce să spunem la asta? „A ghicit? O coincidenţă?”

În situaţie identică era o familie tânără la noi, şi ei aveau deja vreo trei copii – acum au şase. La al patrulea am fost martor. Şi tatăl spune: „Părinte, iată, Irina iarăşi e gravidă”. „Aaa! O să aveţi un Maxim!” – şi copilul se naşte de praznicul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Cum să interpretezi? Ea era... numai soţul ştia că era însărcinată, nimeni nu ştia. Şi el spune: „Voi o să aveţi un Maxim!”

Alt caz: nevastă-mea s-a pregătit de mărturisire, s a spovedit – ca de obicei, cei care se spovedesc trebuie să vină la 7 dimineaţa, ca să participe la ceasuri, la tot, tot, acolo, până la slujbă, la Te Deum, la acatist, până începe Liturghia propriu-zisă. Noi am întârziat cu un sfert de oră, dar nici nu începuse nimic. De obicei, începe la şapte. În acea zi a început mai târziu. Adică noi formal am întârziat, am venit la şapte şi un sfert. Cu toată familia trebuia să ne împărtăşim. Am întârziat cu toţii, dar nici nu începuseră ceasurile, nimic, aşa că noi am venit practic la timp. Trecem la împărtăşanie, nevastă-mea rămâne la urmă, noi ne împărtăşim. Când vine ea, el nu-i dă împărtăşania, se întoarce în altar şi continuă şi încheie slujba. Nevastă-mea ştia că trebuie să facă ascultare: „Dacă-i aşa, e aşa”.

Fără ascultare, viaţa creştină e apă de ploaie. Când ascultarea e după Evanghelie şi după Sfinţii Părinţi, bineînţeles…

Şi, fără pretenţii, am participat până la sfârşitul Liturghiei, şi de acuma trecem la sfârşit, la sărutatul crucii, nu punem întrebări, nimic. Şi mă cheamă la o parte pe mine şi-mi spune: „Benedict, nu te interesează de ce n-am împărtăşit-o pe nevastă-ta?” Zic: „M-ar interesa, dar dacă aşa aţi binecuvântat, aşa este”. „Eu îţi spun că ea nu trebuie să se împărtăşească astăzi. Zic: „Dar de ce?” Zice: „Nu ştiu de ce, dar ea azi nu trebuie să se împărtăşească. Asta e categoric. Lasă să vină duminica următoare şi o împărtăşesc îndată, dar duminica asta, nu”. Nu, nu. Îi spun soţiei: „Aşa a spus părintele, că azi nu trebuie să te împărtăşeşti”. Spune: „Bine, dacă azi nu, nu!” ne întoarcem acasă şi intră în baie. Apoi iese, spune: „Neprevăzut, la mine a început ciclul. Eu nu ştiu... că nu-i timpul să fie acuma ciclul!” – ea e foarte riguroasă la asta, că poţi să vezi ceasul cu ea – „Exact e în afara ciclului, dar a început acuma! Şi a început nu ştiu când, eu acuma am observat ce este cu mine, înseamnă că era şi dimineaţă, când am fost la Liturghie”. Deci, părintele bine a făcut că n-a împărtăşit-o, că nu-i voie, când femeia e în necurăţie. Adică, de unde să ştie părintele, când nici ea nu ştia?

Şi asemenea situaţii cu părintele Anatolie au fost foarte multe. Practic, în fiecare zi erau trei, patru, cinci situaţii. Şi cu epitimiile, şi cu... El se îmbrăca în acelaşi fel tot timpul. Şi tot timpul era cu rasa.

Aşa ar trebui să fie toţi preoţii, îmbrăcaţi ca preoţi nu doar în biserică…

Da... şi Matuşca, cu ajutorul altora, i-a cumpărat o pereche de pantaloni. Buni, de calitate. Şi prima dată vine el la biserică cu aceşti pantaloni sub rasă, şi a doua zi o vedem pe Matuşca plângând. „Matuşca, ce s-a întâmplat?” „Iată, ieri i-am făcut cadou din partea voastră pantalonii, o seară i-a îmbrăcat şi a venit acasă fără pantaloni”. „De ce?” „Trecea (pe jos venea el acasă, prin tot oraşul venea pe jos) – trecea prin parcul catedralei, seara. A văzut acolo un boschetar şi i-a dat pantalonii lui. Cei mai buni pantaloni! Şi i-a dat lui pantalonii ăştia! «Boschetarul o să i vândă pe loc şi o să bea banii! De ce i-ai dat lui, părinte?» Şi el spune: «Lasă, lasă! Nu în pantaloni e treaba. Uită!»”

Vă asigur că toţi cei din parohie cunosc multe cazuri cu acest părinte, multe minuni. Noi ştim doar câteva, la care am fost martori noi. Dar, dacă o să încerci să-i întrebi pe toţi, o să apară multe. Şi acum pot să mă gândesc la câteva.

El putea liber să se ducă la preşedintele parlamentului, la Alexandru Moşanu. Intră în audienţă foarte dezinvolt, şi întreabă: „Dar matale de ce fumezi? Ia lasă fumatul, mata!” Acesta rămâne perplex.

S-a întâmplat aşa?

Da, caz concret. „Mata de ce fumezi? Lasă fumatul ăsta! Cu fumatul ăsta, nici minte curată, nici inimă curată!” – îi spunea preşedintelui parlamentului. „Iacă ce ţi spun matale: voi schimbaţi aici! Ce-i cu sărbătorile astea: 8 martie, 1 mai, 1 ianuarie? Ce-i cu sărbătorile astea? Aţi făcut Paştele sărbătoare, aţi făcut Naşterea Domnului, mai sunt încă zece sărbători ca să le faceţi. Pe acelea faceţi-le sărbători naţionale!” Era foarte dezinvolt. Şi practic ne-am format la el. Din păcate, s-a îmbolnăvit, şi în felul acesta s-a încheiat această activitate în acea parohie. El a introdus şcoală duminicală. El a insistat ca lumea să înveţe. Şi m-a făcut pe mine responsabil pentru şcoala duminicală şi e responsabilitate mare, trebuie să citeşti mult! Şi, spre bucuria şi mirarea mea, tot ce spunea el fără explicaţie, găseam în canoanele Bisericii, cu explicaţie deja. Adică el parcă nu citea niciodată nimic, dar vedeam că tot ce ştie el e din canoane. O groază de alţi preoţi care au făcut studii şi răs-studii nu ştiu aceste lucruri. El le ştia foarte amănunţit. În toate situaţiile găsea răspunsul, pe care apoi îl găseam în canoanele Bisericii. Iarăşi e o ciudăţenie pentru mine. Eu cunoşteam casa lui, cunoşteam biblioteca lui foarte bine; nu avea bibliotecă mare. Erau cărţi foarte bune, cărţi vechi, încă de până la revoluţie, dar n-am văzut canoane niciodată acolo. Pidalionul sau Kormciaia, în rusă, sau Canoanele comentate – aşa cărţi el n-a avut, dar vorbea ca din canoane tot timpul. E foarte interesantă această stare duhovnicească, nu intelectuală. Şi în special când vezi că e un om practic fără studii, un om care cu greu se exprimă chiar şi în limba lui maternă – româna; Matuşca lui e ciuvaşă, din Rusia, din poporul ciuvaş; ăştia-s bulgarii de pe Volga, cândva. A învăţat româneşte şi vorbeşte şi citeşte la strană româneşte Matuşca lui, preoteasa – şi omul acesta... La el veneau oameni de orice stare socială; şi cu funcţii politice, şi de stat, şi savanţi, pentru binecuvântări; că ştiau: „cum binecuvântează părintele Anatolie, aşa se întâmplă”. Şi cu aceste binecuvântări, iarăşi, o mulţime de minuni, care puteau să nu se întâmple. El binecuvânta lucruri care lumea spunea că este imposibil să aibă loc, dar se întâmpla aşa cum binecuvânta el. Acuma nu-mi vin în minte anumite cazuri, dar cu timpul au să-mi vină şi am să le spun. Dar vezi că realitatea se supune duhovniciei, să spun aşa; nu inteligenţei, nu culturii, nu erudiţiei, nu ştiinţei pe care o are unul sau altul, dar acest om simplu, cu o profunzime extraordinară, pe care nu îl înţelegeau mulţi dintre cei care nu sunt îmbisericiţi... Aveam colegi jurnalişti, funcţionari de stat, politicieni care intrau şi ei pe la biserică. Şi mă întrebau: „Dar părintele ăsta nu-i beat cumva?” Zic: „Nu, nu-i”. „Dar de ce se clatină şi vorbeşte aşa?” Zic: „Are boala asta, coreea, care progresează”. „Dar şi vorbeşte aşa, încâlcit, ca unul beat”. Zic: „Tu nu te uita cum pronunţă. Tu uite-te ce spune. Că Sfântul Ioan Maximovici era tot gângav. Tu vezi ce spune!” „Prostii spune!” „Tu nu te uita că e prostie, tu fă ce spune şi ai să vezi că se realizează!” Cei care dădeau crezare se convingeau că aşa este. Cei care nu dădeau crezare plecau din parohia lui. Tocmai că el ştia să înveţe ascultarea, smerenia, această stare de a vedea cu duhul lucrurile, cu mintea. Pentru că Ortodoxie nu înseamnă deşteptăciune. Catolicismul poate înseamnă deşteptăciune, erudiţie... Dar aici, în Ortodoxie, e contactul direct între inimă şi realitate; realitatea cea veşnică, „alo-materială”.

Ce părinţi duhovniceşti te-au mai impresionat? Sau ce figuri deosebite ai cunoscut? Sau creştini deosebiţi…

Să spun anume pe cineva, să numesc – mai ales cei care sunt în viaţă?

Cum vrei...

În ’98, am avut odată un conflict în parohia Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a venit un preot mai tânăr, unul de-o seamă cu mine, care nu se împăca cu modul părintelui Anatolie de-a chivernisi parohia. Era unul relativ şcolit şi voia să facă exact totul pe puncte: să fie venitul venit; cheltuiala, cheltuială; tot să fie... nu că să fie hapsânătate, dar să fie regulă. Că părintele nu avea regulă aici. El putea să pună mâna în sertarul cu bani, sa ia cât apucă cu mâna şi să dea la un cerşetor. Putea acolo să fie... o dată a dat şi o mie de lei – cum ar fi, pe vremea aceea, vreo patru sute de dolari – a dat la un cerşetor, aşa, pur şi simplu aşa. Şi era starea aceasta de tensiune în parohie, că o parte se ţineau de părintele nou venit, alţii de părintele Anatolie. El venise cu oamenii săi, părintele acesta nou.

E trist că în multe parohii există dezbinare între preoţi, dezbinare care se prelungeşte şi între credincioşii care se împart în tabere, în aşa-numitele „bisericuţe”.

Era, ţin minte, o zi de vară; era pe parcursul săptămânii, nu era zi de slujbă, şi am venit la biserică să caut pe cineva şi văd o enoriaşă, mătura, Raisa. Ştiu că e o femeie foarte simplă; dacă citeşte, doar nişte broşurele. Dar în ajun, citisem din Filocalie ceva, un gând deosebit, şi eram impresionat de profunzimea acelui gând. Şi întreb: „Părintele nu-i? Matuşca nu-i?” „Nu-i, nu-i. Toţi au plecat”. Şi ea stă, mătură, şi spune o frază: „Ce păcat că, iată, la noi în biserică, e aşa o stare de neîmpăcare între preotul cutare şi părintele Anatolie!” Zic: „Da, iată, păcat că aşa ceva se întâmplă!” Şi apoi spune o frază – din Filocalie! – care m-a impresionat pe mine în noaptea din ajun, când citisem. Exact din Filocalie spune fraza, cu referinţă la cazul din parohie şi la părintele care era nemulţumit. Eu rămân perplex de faptul că femeia aceasta simplă spune acest gând, care pentru mine era o revelaţie, o descoperire în Filocalie, şi o întreb: „Raisa, tu citeşti Filocalia?” Ea mă întreabă: „Dar ce-i aceasta?” Zic: „Iată, colecţie din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum să te mântuieşti...” „Nu, nu cunosc aşa ceva!” Zic: „Dar de unde-ai luat tu gândul ăsta?” – şi-i repet gândul. Zice: „Nu ştiu, eu aşa am gândit şi aşa am spus”. Adică femeia aceasta sigur avea o viaţă duhovnicească, o viaţă de rugăciune, şi acest gând era din rugăciuni de la Dumnezeu. Că putea cu aşa profunzime – profunzime filocalică! – să clarifice situaţia care se crease la noi. Şi lucrul ăsta m-a impresionat.

Asta este adevărata sărăcie cu duhul, nu prostia. Aceştia sunt adevăraţii robi ai lui Dumnezeu, pentru care cuvintele duhovniceşti izvorăsc din inimă. Noi citim, citim, dar nu ne ridicăm la înălţimea lor…

Între părinţii mai sporiţi pe care i-am cunoscut a fost şi părintele Iachint Unciuleac, de la Putna. Pe data de 15 august 1989, am ajuns cu soţia mea şi cu prietenul meu Vanea Atudorei, care acum e în Canada, microbiolog cunoscut, am ajuns la mănăstirea Putna. Ajungând la mănăstirea Putna, Vanea Atudorei, care îl cunoştea personal pe părintele Iachint, a spus: „Sunt soţ şi soţie din Basarabia, dacă binevoiţi să-i primiţi!” Şi ne-a primit, am intrat. Pentru noi, era a doua zi de post, după ziua de 14 august, când începe postul Sfintei Marii. Pentru cei de la Putna, era prima zi după post, 15 august.

Era praznicul atunci.

La noi, în Moldova, era a doua zi de post. La noi, Postul Adormirii Maicii Domnului începe pe 14 august. Era a doua zi de post. Şi, intrând acolo, părintele Iachint ne-a salutat, şi a spus: „Aduceţi-le lor mâncare ca la orăşeni”. Nu ştiam ce înseamnă aceasta şi am văzut că ne aduc bucăţi de carne. Şi era un alt colţ de masă, în trapeza aceea era o masă lungă, şi pe un alt colţ de masă, la vreo 7-8 metri de noi, erau nişte oameni de la partid, de la judeţ au venit. Şi lor le-a adus tot carne. Şi noi am spus – erau în jur câţiva monahi, stăteau în picioare, şi părintele Iachint şedea aşa, era peste masă de mine, şi nevasta lângă mine, şi, în altă parte, Vanea Atudorei. Şi şedea numai părintele Iachint, ceilalţi şedeau în picioare, erau încă vreo cinci-şase călugări. Şi ne-au pus în faţă fripturile acestea. Noi, în familie, carne, în general, nu mâncăm nici când nu e post; şi era încă şi post atunci.

Şi am spus: „Părinte, noi nu mâncăm carne. Postul a început”. Când am spus fraza aceasta, parcă a explodat o grenadă! Călugării aceştia s-au dat de la noi vreo doi paşi, aşa, într-o parte. Părintele Iachint a ridicat mâna: „Linişte! Atenţie!” Şi mă întreabă: „Ţineţi calendarul vechi?”

Noi nu ştiam că există calendar vechi. Era un singur calendar – cel bisericesc. La noi nu exista atunci problema... cel puţin, acum ştim că există problema calendar vechi – calendar nou. La noi era calendarul bisericesc şi calendarul din lume. Şi eu m-am priceput că e vorba de calendarul bisericesc, că e vorba de zile. Zic: „Da, ţinem calendarul bisericesc”.

Şi el atunci se adresează către călugări: „Să luaţi aminte că fraţii noştri din Basarabia ţin calendarul vechi”. Asta pentru mine era nerelevant, că nu ştiam problema calendarului. Şi a spus: „Schimbaţi-le mâncarea, aduceţi-le de post!” Călugării aceia erau într-un fel nehotărâţi. Dar el a spus: „Da, da! Cum am spus, aşa faceţi!” Şi ei s-au pornit, şi ne-au hrănit de post, acolo, cu nişte salate, ceva.

Şi atunci, am început discuţia, şi întreb: „Dar de ce e aşa problemă? Ce-i cu calendarul aşa?” „Păi, vedeţi, noi suntem după calendarul nou”. Zic: „Cel civil?” „Da, noi ţinem calendarul civil, spune părintele. Dar voi sunteţi după calendarul vechi şi bine faceţi, aşa să ţineţi. Să nu repetaţi greşeala pe care am făcut-o noi!” Dar eu spun: „Dar care-i problema? Treceţi înapoi, că a trece încolo înseamnă a pierde slujbe, a pierde sfinţi din Sinaxare, pe când atunci când treci înapoi, nu se pierde nimic. Repeţi praznicele sfinţilor vreme de treisprezece zile, dar aici nu-i nimic rău”. Spune: „Vezi? Nu putem noi acum să facem ce am vrea noi, că suntem sub stăpânire străină” – cred că avea în vedere comuniştii –, „dar pe urmă poate vom izbuti să facem lucrul acesta, dar acum nu putem, că nu de voia noastră depinde. Acuma suntem aşa cum suntem”. Şi am repetat.

S-a uitat foarte fix la mine şi la nevastă-mea şi a spus: „Să ţineţi minte: niciodată să nu faceţi greşeala pe care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum sunteţi, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai lăsaţi. Punct!” Mai mult n am discutat. M-am spovedit seara la el, m-am împărtăşit a doua zi la el.

Mărturia părintelui e cu atât mai importantă cu cât vine de la unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români din a doua jumătate a secolului XX. Părintele Iachint a trecut la Domnul când se afla în scaunul de spovedanie.

Da. Era un duhovnic foarte deosebit, foarte blând, dar şi riguros, deşi e greu să îmbini rigoarea cu blândeţea… Datorită unor astfel de preoţi unii s-au apropiat de Dumnezeu. Iată, aşa, puţin câte puţin, integrarea în biserică, într-o altfel de viaţă, se produce în urma frecventării bisericii, a participării sincere, deschise, la aceasta. Rugăciunea de dimineaţă, de seară, fără de care este imposibil să-ţi închipui ritmul acestei vieţi. Începi să gândeşti altfel. De fiecare dată când citeşti Scriptura, o citeşti ca prima dată. De fiecare dată se deschid noi şi noi înţelesuri, noi şi noi profunzimi. Şi vezi cum percepi această lume din jur. O vezi altfel decât lumea din jur, dar o vezi nu mai puţin logic, dar chiar mult mai logic decât cei din jur care nu sunt în Biserică. Lumea de-acuma îţi este empatică. Nu eşti tu aparte şi lumea aparte, lumea de acuma face parte din tine. Adică tu o simţi, aşa cum, atunci când ai relaţii cu oamenii pe care tu îi ştii foarte bine, simţi că în această situaţie omul acesta va proceda în felul acesta, sau acuşi urmează el să reacţioneze în felul acesta la spusele mele. Şi aceasta o simţi cu oamenii pe care-i cunoşti foarte bine, de ani de zile. Când eşti în biserică, aşa simţi şi lumea aceasta, cu tot binele şi răul ei. O simţi cum va reacţiona. Adică ai o relaţie, cum se spune în psihologie, empatică cu această lume. Dar eşti altfel decât această lume. Gândeşti altfel. Logica ta e cu totul diferită, dar este foarte riguroasă această logică, logica duhovnicească, să spun aşa.