Muntele vrăjit expunere premergătoare

Ur^Cer> °^{eea ce vcr avea} ~ ^este ~ ^Teroarea-

sa-şj ■ ^cuvînt îl pronunţase mai încet decît pe oMo precedente, fără ^{1Şte tru}Pul: numai sticlele ochelarilor îi sclipeau. Cei ire i ascul-

440

THOMAS MANN

tatori tresarira deodată, pîna şi Settembrini care, imediat, se reas surîzînd. '

— Ne este îngăduit sa ne informam, întreba el, cine sau ce - si h

?*> după cum vedeţi, nu fac decît sa întreb, măcar ca nici nu ştiu precis

anume trebuie sa formulez întrebarea - aşadar, cine sau ce credeţi ca tr buie sa fie, după dumneavoastră, sprijinitorul acestei — da, repet în s I expresia — acestei terori?

Naphta stătea jos, calm, tăios şi scînteietor. Spuse:

— Sînt la ordinele dumneavoastră. Şi nu cred sa ma înşel presupu nînd ca sîntem de acord şi putem admite că a existat demult o stare pri­mordiala şi ideala a umanităţii, o stare fara organizare sociala şi fara recurgere la forţa, o viaţa trăita numai în Dumnezeu şi în care sa nu existe nici stapîni, nici supuşi, nici lege şi nici chiar pedeapsa, fara nedreptate, fara legătură carnala, fara diferenţe de clasa, fara munca, fara proprietate, ci numai egalitate, fraternitate şi desavîrşire morala.

— Foarte bine. Sînt de acord, declara Settembrini. Sînt de acord cu totul în afara de legătura carnala, întrucît este evident ca a existat dintot-deauna, căci omul este un vertebrat superior şi nu se deosebeşte de alte fiinţe...

— Cum credeţi. Constat acordul nostru de principiu în ceea ce priveşte starea primordiala, paradiziaca, sloboda de justiţie şi în legătura nemijlocita cu divinitatea, pierdută prin căderea în păcatul originar. Cred ca mai putem merge alături, unul lînga celalalt, încă o bucată de drum, considerînd statul ca un contract social care, ţinînd seama de păcat, a fost încheiat pentru a apară omul contra nedreptăţii, statornicin-du-se, în felul acesta, originea puterii suverane.

— Benissimo, striga Settembrini. Un contract social... acesta-i seco­lul luminilor, acesta-i Rousseau. N-aş fi crezut...

— Vă rog. Aici, drumurile noastre se despart. Din faptul ca, la început, autoritatea şi puterea aparţineau poporului şi ca acesta a trecut pnnci pelui dreptul de legiferare şi toata autoritatea statului, şcoala dumne voastră trage concluzia ca poporul are dreptul sa se revolte împ^otn regalităţii. Pe cînd noi...

„Noi? îşi spuse Hans Castorp încordat. Cine sînt aceşti noi ? -ziu, trebuie neapărat sa-l întreb pe Settembrini cine sînt aceşti no care se gindeşte Naphta."

— Noi, în ceea ce ne priveşte, spuse Naphta, poate ca nefiind mai i

revoluţionari decit dumneavoastră, am ajuns în primul rînd şi

dint"¹'

MUNTELE VRĂJIT

441

la concluzia întîietaţii bisericii asupra statului laic. Căci daca lui nu-i era scris pe frunte caracterul sau nedivin, ar fi fost în ar suficient să va amintesc numai faptul istoric ca el se sprijină pe ' ta poporului şi deci nu-i de origine divina ca biserica, pentru a va vedi ca. în orice caz, chiar daca nu-i înjghebarea directa p râului, este, cel puţin, o expresie a neputinţei. -Statul, domnul meu...

_ Ştiu ce gîndiţi despre statul naţional. „înainte de orice, dragostea ._e patrie şi nemărginita dorinţa de glorie." E din Vergiiiu. Adaugaţi-i un nic de individualism liberal şi iată democraţia; îm.a acest lucru nu schimba cu nimic relaţiile dumneavoastră de principiu cu statul. Faptul ca sufletul lui este banul nu vă jigneşte deloc. Sau poate aveţi pretenţia sa n-o recunoaşteţi? Antichitatea a fost capitalista, deoarece avea un adevărat cult pentru stat. Evul mediu creştin a descoperit cu deosebita limpezime caracterul capitalist imanent al statului laic. „Banul va fi împărat" este o profeţie din secolul al unsprezecelea. Puteţi oare nega ca ea s-a îndeplinit întocmai şi ca drept urmare viaţa s-a ticăloşit ajungînd sa fie dominată de diavol?

- Dragă prietene, aveţi cuvîntul. Sînt nerăbdător sa fac cunoştinţa cu marele necunoscut, purtător al teroarei.

- Este o curiozitate temerara pentru avocatul unei clase sociale pro­motoare a unei libertăţi care a împins lumea la pieire. La nevoie pot renunţa la replicile dumneavoastră, căci cunosc ideologia politica a bur-ghezimii. Scopul dumneavoastră este imperiul democratic, dezvoltarea principiului de stat naţional către universal, adică spre statul universal. *-me va fi împăratul acestui imperiu? îl cunoaştem. Utopia dumnea­voastră este înfiorătoare şi cu toate acestea - chiar în acest punct ne •ntîlnim oarecum. Căci replica dumneavoastră universal-capitalista are

^eva transcendental, căci statul universal este transcendenţa statului laic,

intern de acord în credinţa ca unei stări originare desavîrşite a

enini trebuie să-i corespunda o stare finala desavîrşita, ce urinează sa

j^{6 1Veasc}ă undeva, la orizont. Dar încă din timpul lui Grigore cel Maie.

^ eietorul statului clerical, biserica a considerai ca este de datoria ei

_ej. ^Uca P^{e om} sub cîrmuirea lui Dumnezeu. Papa n-a pre'ins pentru

_nu ^S"^{§1 suvera}nitatea: dictatura lui, în locul si în numele lui Dumnezeu.

£iti ^{S un m}ijloc de a atinge mîntuirea finală, o forma de tran-

d_Orn- • ^{a U} P^aS^în către împărăţia cerurilor. Le-aii vorbit acestor tineri

^e a şti despre faptele sîngeroase ale bisericii, despre intoleranta

442

THOMAS MANN

ei care osîndeşte — în mod cu totul greşit, căci este de la sine jnţ_e| zelul religios nu poate fi paşnic, de altfel Grigore a şi rostit ma ■ * „Blestemat fie cel a cărui sabie cruţa sîngele". Ca puterea este re ştim. însă dualismul binelui şi al râului, al lui dincoace şi al lui din al spiritului şi al puterii trebuie sa fie - pentru împărăţia ce va veni ■ mod trecător suspendat şi înlocuit printr-un principiu care sa îrnp asceza cu autoritatea. lata ce numesc cu necesitatea Teroarei.

— Cine o va aduce? Cine o va aduce'.'

— Ce fel de întrebare e asta?

— Oare sa-i fi scăpat manchesterianismului dumneavoastră existenta unei doctrine sociale care proclama biruinţa omului asupra economis­mului, şi ale cărei principii si scopuri coincid întocmai cu cele ale statu­lui creştin al lui Dumnezeu? Părinţii bisericii au considerat „al meu" şi „al tau" drept expresii blestemate şi au calificat proprietatea particulara ca o uzurpare şi un furt. Au condamnat proprietatea deoarece, atît după dreptul natural cit şi după dreptul divin, pamîntul este comun tuturor oamenilor şi, în consecinţa, el da roade pentru folosul tuturor. Au arătat ca numai lăcomia, care este o consecinţa a păcatului originar, reclama drepturi de proprietate şi a dat naştere proprietăţii particulare. Au fost destul de umani dar şi destul de duşmani ai negoţului, pentru a socoti orice activitate economică în general ca pe un pericol pentru mîntuirea sufletului, cu alte cuvinte: pentru ceea ce este uman. Au urît banii şi afacerile băneşti şi au calificat bogăţia capitalista drept combustibilul care alimentează flăcările iadului. Au dispreţuit din toata inima princi­piul fundamental al doctrinei economice, anume ca preţul rezulta din echilibrul dintre oferta şi cerere, şi au condamnat ca pe o exploatare cinica a durerii aproapelui faptele acelora care profita de conjunctura. Dar în ochii lor exista o exploatare încă şi mai mişeleasca: aceea a tun pului — prin urmare mîrşâvia care consta în a fi nevoit sa plăteşti prima pentru simpla scurgere a timpului, adică o dobînda, şi de a abuz ■ în felul acesta, pentru propriul folos, de o rînduiala divina hărăzită tu ror, anume timpul.