204 / TEORIA CRITICII
mentul celeilalte. Poetul poate să împrumute o filo-sofie, sau eventual să se dispenseze de ea. Atunci cînd începe să filosofeze asupra propriei sale intuiţii poetice, are toate şansele să o apuce pe un drum greşit.
Izgonindu-l pe poet în lumea emoţiei, după ce i-a interzis accesul în lumea filosofiei, Eliot se situează pe poziţii foarte asemănătoare cu acelea ale lui Richards, care îi recunoaşte poetului doar o funcţie emotivă (nu şi una referenţială). Pentru Eliot, tovărăşia dintre el şi un inamic ideologic ca Richards, izvorîtă din atitudinea lor similară faţă de „poezie şi convingeri", trebuie să fi fost extrem de neplăcută, sau cel puţin stingheritoare. Nu este nevoie decît să citim substanţialul comentariu pe care Eliot l-a anexat la studiul său asupra lui Dante şi în care el pare că încearcă să se dezvinovăţească. Probabil că i-a fost la fel de greu să se afle pentru moment în compania tînărului Richards pe cît îi fusese înainte să se ştie încă şi mai intim legat de Matthew Arnold, umanistul laic. Pozitivismul lui Richards îi va fi r-ea-mintit lui Eliot de propria sa aversiune faţă de concepţia lui Arnold, adoptată ulterior de Richards, potrivit căreia poezia poate să înlocuiască religia. Ideea că poezia sau oricare alt lucru poate să înlocuiască religia nu face decît să scoată în evidenţă esenţa ficţională a afirmaţiilor teologice. După cum a intuit Eliot, Richards, ca şi Arnold înaintea sa, credea în această esenţă ; dar Eliot nu şi-a dat niciodată seama că, în parte, şi propria sa teorie o afirmă.
El şi-a concentrat eforturile în direcţia păstrării fundamentului ortodox al spiritului omenesc unificat; şi aici însă există puncte de contact între doctrina sa şi acelea ale lui Arnold şi Richards, care nu sînt cîtuşi de puţin ortodoxe. Deşi poetul trebuie să păstreze mereu o distanţă între propriile convingeri şi poezia sa, atît în concepţia lui Richards, cît şi în cea a lui Eliot, el este obligat totodată să menţină nealterată acea unitate psi-
CONCEPTUL DE FORMA ; 205
hică fundamentală, care îi permite să pună în armonie convingerile şi poezia sa. Atît Eliot, cît şi Richards insistă asupra unităţii conştiinţei — conştiinţa poetului, şi în prelungirea ei, aceea a cititorului; premisele de la care pleacă cei doi critici sînt însă diferite : istorice şi teologice în cazul lui Eliot şi psihologice în cazul lui Richards. De la noţiunea de mai sus Eliot ajunge, prin extindere, la doctrina sa fundamentală referitoare la unitatea sensibilităţii (opusă teoriei disocierii acesteia). O separaţie atît de netă între poezie şi convingeri ca aceea postulată de Eliot ar părea oricui mai degrabă un rezultat al disocierii conştiinţei decît al unificării ei. Eliot însă vede lucrurile cu totul altfel : după opinia lui, caracteristica poetului cu o sensibilitate unificată este capacitatea de a trăi propriile convingeri într-un mod nemediat, fiind eliberat astfel de necesitatea intelectuală subiectivă de a le conceptualiza. (După cum am mai văzut însă, nu putem stabili cu certitudine dacă pentru Eliot unitatea amintită mai sus se manifestă prin capacitatea poetului de a îşi subsuma convingerile, sau prin capacitatea convingerilor coerente şi mature de a şi-l subsuma pe poet). In oricare din aceste ipoteze, important rămîne faptul că poetul se simte la largul său în lumea propriilor convingeri, că are un sentiment de siguranţă datorită autorităţii lor necontroversate, aşa încît este liber să poetizeze, fără a fi nevoit să le includă în Poem în chip demonstrativ, din afară. Căci convingerile se află în el însuşi, stimulînd acel complex emoţional care îşi caută obiectivarea verbală ca poem independent, Poem ce atestă existenţa, în fundal, a unei sensibilităţi unificate.
Conceptul de sensibilitate unificată, propus de Eliot, este în mod evident înrîurit de admiraţia nostalgică pe care Arnold o nutrea faţă de unitatea medievală dintre S1inţurile comportamentului, al frumuseţii şi al cunoaşterii. Disocierea acestor simţuri şi rivalitatea dintre ele
fiecare avînd acum finalităţi şi metodologii diferite — Marchează divizarea lumii moderne. (Acesta este echi-Valentul arnoldian al disociaţiei sensibilităţii, semnalată
206 / TEOKIA CRITICn
de Eliot). Aspiraţia spre unitate, spre întrepătrunderea dintre categoria practicului şi virtuţile kantiene surori
— adevărul şi frumosul —, stă la baza teoriei arnol-diene (şi de asemenea kantiene) privitoare la importanţa atitudinii dezinteresate. Se explică astfel de ce Arnold a susţinut necesitatea separării, în viaţa intelectuală, între sfera ideilor şi sfera practicii. Este foarte important, după el, să ne păstrăm ideile la adăpost de imixtiunile intereselor şi dorinţelor personale. Căci tocmai ideilor în cauză le revine rolul de a alimenta acel unic moment propice care poate asigura materializarea creativităţii poetice. Atitudinea dezinteresată, chezăşie a purităţii ideilor, este punctul de plecare al atacului dus de Arnold, pe tărîmul criticii, împotriva „opiniei personale" ; aici se află desigur şi sursa de inspiraţie a doctrinei impersonalităţii, lansată de Eliot, potrivit căreia poezia este mai degrabă „o fugă din faţa emoţiei" decît o „eliberare a emoţiei", iar „omul care suferă şi spiritul care creează" trebuie separaţi net în actul creării poemului. Personalitatea poetului se dizolvă în masa poemului, convingerile sale se dizolvă în echivalentele lor emoţionale, iar emoţia sa în echivalentul ei obiectiv, —- datorită acelei unităţi a sensibilităţii, unitate care, la rîndul ei, este asigurată de unitatea culturii, interioare sau exterioare, a poetului. Numai astfel poate poetul să absoarbă ideile şi să le cuprindă în opera sa ; pentru a le obiectiva, el trebuie să fie dezinteresat, căci dacă s-ar lăsa purtat de ele, şi-ar sacrifica propriul statut de poet.
Această unitate impersonală a elementelor poetice, care decurge în chip firesc din unitatea sensibilităţii
— impusă şi ea de unitatea culturii —, pare a fi un ideal goethean adaptat de Eliot după Arnold. Ea se aliază însă — dacă nu chiar se confundă — cu unitatea psihologică pe care el o deduce din conceptul coleridgean al imaginaţiei. Astfel, vorbind despre îmbinarea dintre uşurătate şi seriozitate în poezia lui Marvell, despre spiritul plin de sine al acestui poet, în opoziţie cu devoţiu-nea imaginaţiei sale, Eliot poate invoca o a-tot-cuprin-zătoare noţiune coleridgeană : „elucidarea Imaginaţiei".
CONCEPTUL DE FORMA / 207
(Majuscula din ultimul cuvînt, care nu mai apare în celelalte cazuri cînd Eliot foloseşte termenul în studiul dedicat lui Marvell, este plină de semnificaţie).
Această forţă... iese la iveală în cumpănirea sau reconcilierea unor calităţi opuse sau discordante ■ identitatea şi diferenţa; generalul şi concretul; ideea şi imaginea; individualul şi reprezentativul; simţul noului, al prospeţimii şi obiectele vechi, familiare ; o emoţie ieşită din comun şi o ordine ieşită din comun; judecata mereu trează, stăpînirea de sine, pe de o parte, şi entuziasmul profund sau vehement pe de alta...
Opinia mai sus citată a lui Coleridge, ca dealtmin-teri şi altele, l-a influenţat pe I. A. Richards, iar prin aceşti doi maeştri ai lui Cleanth Brooks, a înrîurit doctrina unei întregi şcoli critice. într-un atare punct s-au întîlnit decisiv influenţele atît de divergente ale lui Coleridge şi Arnold, aşa cum în zilele noastre s-au văzut alăturate opinii şi mai constrastante, ca acelea ale lui Eliot şi Richards. în. orice caz, graţie sensibilităţii unificate a poetului, certificată de Arnold, sau imaginaţiei organice a poetului, certificată de Coleridge, fuziunea ideologiei în interiorul complexului poetic trebuie apreciată drept o victorie asupra ideologiei, o eliberare dezinteresată de sub suzeranitatea acesteia. Eliberarea de obligaţia creării conştiente a ideilor, ca şi eliberarea de servitutile practice în numele ideilor, este echivalentă cu libertatea poetului de a se juca nestingherit cu ideile ; dealtfel Schiller, ca estet kantian, afirmase că un asemenea^ joc este trăsătura definitorie a artei. Iar conceptul de artă ca joc conduce implicit la acela de artă ca ficţiune.
Eliberîndu-l pe poet de responsabilitatea ideilor şi ^e povara sentimentelor sale particulare, Eliot îl diri-3ează către unitatea poemului ca obiect impersonal. Se Poate considera — din perspectiva influenţei lui Arnold asupra lui Eliot — că unitatea poemului reflectă sensi-nitatea poetului precum şi, prin aceasta, unitatea cui-
208 / teoria criticii
turii moştenite de el. Aşadar unitatea poetică are rădăcini adînci în unitatea psihică : conştiinţa, ajunsă acum în prim plan, este fenomenul determinant. Considerăm că aici se întîlnesc Eliot şi Richards — cel din primele lucrări —, ca moştenitori comuni ai lui Arnold. Este drept că opera timpurie a lui Richards pare să fi selecţionat mult mai puţine idei din doctrina vastă a lui Arnold ; de aceea ea nu se încadrează aproape deloc în spiritul arnoldian, apărînd poate unora chiar ca o distorsiune a acelui spirit, datorită concentrării ei excesive şi atît de părtinitoare. Dacă, spre deosebire de Eliot, Richards adoptă doar unul sau două din conceptele lui Arnold, intensitatea cu care se ataşează de ele ne face să credem — însă doar pentru moment — că aceste concepte ar reprezenta însăşi esenţa doctrinei, atît de variate, a lui Arnold. Conceptul fundamental la care s-ar reduce doctrina lui Arnold ar fi, deci, unitatea psihică — atribuită de el, cu un sentiment de nostalgie, credinţelor medievale, ieşite din uz. Acest sîmbure al teoriei arnoldiene — creat sau descoperit de Richards şi considerat de el drept o definiţie indispensabilă dată de Arnold capacităţii şi limitelor culturii moderne, precum şi poeziei ca purtătoare de cuvînt a acestei culturi — poate fi sesizat printre rîndurile fragmentului de mai jos, ales de Richards drept epigraf al studiului său Ştiinţă şi poezie :
Viitorul poeziei este nesfîrşit, pentru că în poezie — dacă ea se dovedeşte demnă de destinul ei ** măreţ —, fiinţa umană va descoperi un sprijin din •:"■ ce în ce mai sigur, pe măsura trecerii timpului. Nu ' există credinţă care să nu se clatine, nu există dog-
mă universal acceptată care să nu se dovedească discutabilă, sau tradiţie care să nu se destrame. Religia noastră s-a materializat în faptă, în fapta • presupusă; ea şi-a condiţionat propria emoţie de fapte, iar acum faptele îi joacă feste. Pentru poezie însă, ideea este totul...
CONCEPTUL DE FORMA / 209
Richards ar fi putut să adauge şi ultimele două propoziţii din acelaşi paragraf al lui Arnold, propoziţii care prefigurează concepţia lui George Santayana. Iată-le : Poezia îşi condiţionează emoţia de idee; ideea este fapta. Partea cea mai viabilă din religia noastră este poezia ei inconştientă." Şi, în acelaşi spirit, Richards ar mai fi putut adăuga şi pasajul de mai jos, din paragraful următor al aceluiaşi eseu, Studiul poeziei :
„Fără poezie, ştiinţa noastră ar fi insuficientă; şi în mare măsură, ceea ce trece acum drept religie şi filosofie va fi înlocuit de poezie... religia noastră, fălindu-se cu dovezi ca acelea acceptate astăzi de opinia publică; filosof ia noastră, etalînd raţionamente privitoare la cauzalitate sau la fiinţa finită şi infinită; ce sînt acestea, dacă nu umbra sau visul din falsa reprezentare a cunoaşterii ? Va veni o zi cînd ne vom întreba cum de ne-am încrezut în ele, cum de le-am luat în serios; şi cu cit ne vom da mai bine seama de lipsa lor de miez, cu atît vom preţui mai mult „adierea spiritului superior al cunoaşterii" pe care o simţim în poezie.
Esenţială aici este convingerea că (1) religia şi-a pierdut forţa de influenţă asupra omului modern datorită dependenţei ei faţă de faptele presupuse care s-au dovedit a fi simple erori şi că (2) poezia, atît timp cît nu depinde şi ea de fapte ce se pretind a fi adevărate, Poate să îşi asume rolul religiei acum defuncte. Evident, poezia trebuie să se ferească de a susţine că este deţinătoarea adevărului absolut, dacă nu vrea să împărtăşească soarta religiei.
După opinia lui Arnold, dezvoltarea ştiinţei moderne, care a revoluţionat concepţia omului privitoare la locul sau în univers, a anihilat implicit posibilitatea credin-•ei< Credinţa medievală — afirmă el — a cărei temelie p constituie Biserica, oferea uriaşe avantaje psihologice. e* mai important din ele era acea unitate psihică — s rantată de hegemonia Bisericii — unitate ce alătura
J
2 10 / TEORIA CRITICII
simţurile comportamentului, al frumuseţii şi al cunoaşterii sub autoritatea transcendentală a teologiei. Fiecare din aceste simţuri se manifesta numai în deplin acord cu celelalte, care îl urmăreau, vigilente, să nu avanseze prea mult de unul singur, urmărindu-şi propriile sale obiective. Aspiraţia autonomă, liberă, spre cunoaştere s-a putut manifesta numai odată cu marea separare a disciplinelor, în timpul Renaşterii. Explozia cunoaşterii inductive, dreptul nelimitat al fiecărei ştiinţe de a-şi crea propriile metode pentru a-şi autentifica propriile descoperiri, declinarea oricărei, răspunderi a ştiinţelor faţă de autorităţi din afara orbitelor proprii, toate acestea au condus la rezultate extraordinare, obţinute însă cu un preţ incalculabil. Pentru că ceea ce explodase nu era doar unitatea anterioară a „presupusei" cunoaşteri, ci însăşi unitatea psihică necesară satisfacţiei emoţionale umane. Erau prin urmare pierdute enormele avantaje psihice ale unităţii dintre simţurile comportamentului, cunoaşterii şi frumuseţii. Cu alte cuvinte Evul Mediu — în măsura în care a creat o unitate teocratică a artelor şi a ştiinţelor — avea avantajul de a nu greşi niciodată. întocmai ca şi pozitivistul Thomas Henry Huxley, Arnold recunoaşte că presupusa cunoaştere care era din punct de vedere uman caldă, consolatoare şi avea pretenţia de a fi complexă şi închegată, s-a dovedit apoi absolut falsă, fiind dezminţită de criteriile empirice ale ştiinţelor ; dar autoritatea acestora se bazează pe experienţa contingenţă, terestră, nu pe necesitatea dogmatică, transcendentă.
După ce a descoperit caracterul verificabil şi deci convingător al cunoaşterii ştiinţifice moderne — care înlătură însă confortul psihic din epoca anterioară — omul nu va mai dori să se întoarcă din nou la faptele admise înainte în mod eronat, surse ale fostei sale credinţe ; dar vechea unitate psihică se sprijinea pe ele, aşa cum ea era la rîndul ei un sprijin pentru om. Oricît de tulburat ar fi fost de noile fapte care, cu răceală, îi delimitau locul în univers, omul nu le-a negat, nici pe ele şi nici consecinţele lor, deşi ele îi afectau securitatea psihica-
CONCEPTUL DE FORMA / 211
Aşadar Arnold, întocmai ca pozitiviştii, consideră că numai ştiinţa, verificată în laborator, are acces la adevăr. Spre deosebire însă de Huxley şi colegii lui, el nu împărtăşeşte opinia că psihicul uman poate trăi fără satisfacţiile, pierdute acum, pe care i le prilejuiau demodatele fapte „presupuse" de odinioară. Dacă, prin urmare, necesitatea aceasta este constantă, iar vechea mo- f dalitâte de a o satisface a dispărut, trebuie găsită o altă | sursă care să o înlocuiască pe cea anterioară. Acest rol | îi revine poeziei. |
Ea este cea mai potrivită pentru o astfel de funcţie, f
graţie capacităţii sale de a unifica sensibilităţile noastre I
fără a apela la fapte presupuse. Forţa psihologică ba- |
zată pe fapte presupuse se prăbuşeşte sub impactul con- |
traprobelor verificabile. De aceea, avînd în vedere în- |
saşi natura prezumţiilor poeziei, precum şi modestia S
pretenţiilor sale, ea trebuie să fie ţinută la distanţă de faptele ştiinţei. Ne amintim că, pentru Arnold, religia „s-a materializat în... fapta presupusă... şi-a condiţionat propria emoţie de fapte, iar acum faptele îi joacă feste". Prin urmare religia a ajuns să fie „doar umbra sau visul sau falsa reprezentare a cunoaşterii". Este necesară în schimb ficţiunea : ea reprezintă o consolare, o evadare din „realitatea ştiinţei", care este singura nonficţiune pe care o avem, potrivit lui Arnold (şi prin el, lui Richards). Cu alte cuvinte trebuie să păstrăm eficacitatea psihică a religiei, eliminînd însă dependenţa de faptele presu-Puse, ce pot submina acea eficacitate. Sau, din perspectiva opusă, cea pozitivistă, nu trebuie să permitem ca Progresul ştiinţei empirice, independente, să fie frînat de |nuxţiunea necesităţilor umane, a confortului şi căldurii ■Lniplicate de ele, a gîndirii pasionate. Din orice punct e vedere am privi lucrurile, locul poeziei se evidenţiază cu claritate ; ea este o artă care ar trebui inven-a dacă n-ar exista şi care îşi poate lua acum în pri-
6 V0^ °*e substituent al religiei. Poezia trebuie lă- ^ îndeplinească funcţia ei psihologică, pe care cu faptele sale noi este obligată să o ignore ; dar
2 12 / TEORIA CRITICII
totodată se impune ca ea să lase cunoaşterea în seama ştiinţei, pentru a nu intra într-o competiţie imposibilă cu aceasta şi a nu se dezintegra ca predecesoarea sa. Sîntem ispitiţi chiar să ne întrebăm de ce poezia exista în acele vremuri de demult, cînd religia îşi îndeplinea, netulburată, propria menire !
Privite din perspectiva pozitivismului lui Richards, concesiile făcute de Arnold lui Huxley par să fi fost des-lul de substanţiale. Ca umanist însă, Arnold susţine cu fermitate capacitatea poeziei de a răspunde necesităţilor umane, precum şi caracterul neschimbat al acestor necesităţi în ciuda schimbărilor provocate de ştiinţă. In calitate de discipol al său, care a sesizat printre rîndurile lui Arnold atît concesiile amintite cît şi efortul de apărare a poeziei, Richards şi-a dat probabil seama că s-a îndepărtat mult de citatul din Ştiinţă şi poezie, ales de el ca epigraf. El a luat din acest pasaj ideea centrală a separaţiei dintre poezie şi problemele cunoaşterii, separaţie în care vede o eliberare a poeziei pentru ca ea să îşi poată duce la bun sfîrşit sarcina sa psihologică terapeutică, creată de nemiloasa, dar necesara „neutralizare a naturii". Ştiinţa mărşăluieşte implacabil înainte, anexînd mereu noi teritorii în ţinutul lui „ceea ce este", după ce a abandonat demult tărîmul propriu poeziei, unde se mai cultivă încă, în mod absurd, pastoralul „ceea ce ar trebuie să fie". Acesta din urmă nu trebuie luat în serios în afara situaţiei psihologice pentru care a fost inventat. Căci situaţia respectivă impune ca poezia să genereze nu un raport de înregimentare exclusivă, ci un echilibru al forţelor, care să interzică orice decizie cognitivă sau practică. Conceptul unui astfel de echilibru îşi are rădăcinile tot în teoriile jocului şi a atitudinii dezinteresate, adoptate de Arnold după Schiller şi, respectiv, Kant.
Atît timp cît poezia nu are pretenţii cognitive, ea nu poate fi respinsă (Ecouri ale teoriei lui Sir Philip Sid-ney, potrivit căreia poetul „nu afirmă nimic şi de aceea nu minte niciodată"). Viitorul poeziei ca „sprijin din ce în ce mai sigur" pentru fiinţa umană este asigurat,
CONCEPTUL DE FORMA / 213
oricît ar progresa îngheţata certitudine ştiinţifică. într-adevăr, cu cît vor creşte succesele ştiinţei, cu atît vom avea mai multă nevoie de acompaniamentul liniştitor, non-contestatar, necontestabil, „emoţional" al poeziei. ' Distincţia propusă de Richards între emoţional şi referenţial (sau între pseudo-afirmaţie şi afirmaţia confirmată) este — ca dicotomie absolută — inevitabilă. Desigur este adevărat că Arnold, aparţinînd secolului al XlX-lea şi fiind prizonierul unui limbaj depăşit, revine adesea la expresii arhaice ca de pildă „adevărul poetic" ; pentru aceia mai puţin angajaţi dintre noi Arnold pare să trădeze o anumită şovăire în a-şi asuma consecinţele analizelor ocazionale făcute de el în calitate de umanist agnostic (în opoziţie cu umanistul religios, pe de o parte şi cu pozitivistul agnostic, pe de alta). Trebuie să ne amintim că Arnold este şi părintele spiritual al lui Irving Babbitt. La urma urmei, şi Arnold recunoaşte că, dacă poezia nu îşi condiţionează emoţia de fapte, ca religia, şi-o condiţionează în schimb de „idee", care ne impresionează şi ea ca articol intelectual. Dar Richards, sistematizînd sugestiile arnoldiene cele mai radicale şi exploatîndu-le consecinţele, consideră aceste reveniri ale lui Arnold drept eclipse momentane care, deşi atenuează îndrăzneala demersului său novator, nu ne pot abate şi pe noi de la direcţia indicată de el.
Cu toate că sîntem împinşi de data aceasta de o altă forţă şi din altă extremă a stufoasei păduri arnoldiene, ne găsim foarte aproape de locul unde ne dusese mai înainte Eliot, care urmase o cale diferită pornind de la acelaşi Arnold. Şi pentru Eliot poezia trebuie să îşi descopere Propria sa funcţie refuzînd orice responsabilitate directă referitoare la concepţiile despre lume sau la sistemele de crejdinţă. Mărginindu-se la echivalentele verbale ale echi-alentelor emoţionale, poetul lui Eliot — în parte ca şi D°elf a* ^U* ^icnards — trebuie să nu se sinchisească de Problema acordului intelectual. El trebuie să îi per-pe . P°eziei să îşi ducă la bun sfîrşit sarcina sa tera-utică fără a fi influenţată de faptul că noi sîntem sau
L
2H / TEORIA CRITICII
nu de acord cu convingerile poetului, din moment ce ele nu ni se oferă separat spre a fi judecate drept convingeri. Nu este de mirare că ortodoxul Eliot a fost destul de stînjenit de similitudinea evidentă dintre el şj Richards — pozitivistul radical —, încît a adăugat la sfîrşitul eseului său asupra lui Dante acea notă de scuze, în care încerca să sublinieze unele diferenţe ad hoc între ei.
în lucrările timpurii ale lui Richards, unde este evidentă influenţa distincţiei, de origine arnoldiană, între o natură determinată, deşi neutralizată, şi actul emoţional al omului, care îi salvează acestuia umanitatea, se observă de asemenea unele prefigurări ale doctrinei lui Northrop Frye.
Unii vor socoti, poate, că încercăm să atenuăm vigoarea doctrinei lui Frye, minimalizînd influenţa lui Blake asupra sa şi subliniind-o pe a lui Arnold ; dar el însuşi, recunoscînd-o pe cea din urmă, ne încurajează să procedăm astfel. Pentru că Frye pleacă de la distincţia dintre ordinea naturii şi ordinea cuvintelor, prima fiind lumea ştiinţei şi cea de-a doua lumea limbajului, prin care sînt impuse forme umane. Observînd că natura reprezintă pentru Frye o ordine obiectiv determinată, pe cînd limbajul este o ordine determinată numai de actul liber al imaginaţiei, notăm totodată că în discriminarea propusă de el se reflectă atît opoziţia kantiană dintre natură~şi libertate, cît şi acţiunea categoriilor kantiene. Datorită rupturii absolute dintre subiect şi obiect, se creează o prăpastie între lumea exterioară ce îşi urmează indiferentă drumul, fără să-i pese de cum am vrea noi să fie, şi lumea creată — cum ar spune Frye — ca răspuns la dorinţele umane, potrivit imaginaţiei noastre şi fiinţelor cu care ea vrea să îşi populeze lumea. Putem astfel să definim lumea naturii şi lumea libertăţii umane sau, mai exact, natura căreia i s-au dat formele ştiinţifice ale necesităţii obiective şi respectiv natura transformată de necesităţile imaginaţiei umane. Este opoziţia reprezentată alegoric de Goethe în Faust, unde eroul, după ce i-a fost refuzată lumea indiferentă dina'
CONCEPTUL DE FORMA / 2 15
• tea şi din afara omului, trebuie să îşi creeze lumea sa 1 ană în competiţie cu cealaltă şi dincolo de hotarele ei ; . e\ şi_o creează din propria-i subiectivitate, care îi dictează cum poate să îşi făurească o lume potrivită, o lume sensibilă la dorinţele umane. De asemenea opoziţia amintită explică, în umbra lui Kant şi Goethe, apariţia poetului sentimental schillerian şi pierderea naivităţii caracteristice poetului simplu, predecesorul său defunct. Din punctul de vedere al lui Richards, toate acestea pot părea doar o manieră bombastică de a vorbi despre elementul emoţional şi de a-l consfinţi, proslăvindu-l. Potrivit lui Arnold, ca şi lui Richards, necesităţile umane încă existente prelungesc funcţia poeziei, căzută într-o desuetudine pseudo-religioasă ; Frye le adaugă mitogra-fia lui Blake, ce validează, aproape metafizic, tărîmul dorinţelor sufleteşti. Se poate observa însă că distincţia, fundamentală în doctrina lui Frye, între lumea naturii şi cea a libertăţii, sau între lumea ştiinţei şi cea a limbajului, îşi are rădăcinile în tradiţia ce începe cu Kant, Goethe, Schiller şi se continuă cu reducţia pozitivistă existentă implicit în doctrina lui Arnold şi dezvoltată apoi de Richards. în fond, la sfîrşitul evoluţiei lui Faust din Partea a Ii-a, este reprezentată alegoric însăşi transformarea naturii prin intermediul creativităţii umane, căci el nu face altceva decît să refolosească deşeurile naturii în conformitate cu ordinele primite de la voinţa sa umană.
Concentrîndu-se asupra acţiunii umane de refacere a naturii potrivit închipuirii omului, asupra actului său Perpetuu de construcţie simbolică, Frye are posibilitatea de a considera că literatura de imaginaţie şi alte moduri, nonficţionale, ale discursului, sînt reciproc substituibile ; ceasta deoarece, oricare ar fi diferenţele dintre ele, pot 1 socotite în aceeaşi măsură forme ale proiecţiei imaginaţiei sau, cu alte cuvinte, ficţiuni. Dealtfel Arnold susţinui întotdeauna că formele majore ale expresiei c -SÎnt coordonate, dacă nu chiar finalmente iden-e- Ştim că el cerea ca toate strădaniile umane să se
Dostları ilə paylaş: |