N. Steinhardt Jurnalul fericirii

îmi este de mulţime: Şi văzînd-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii.

Pînă unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.


31 Decembrie 1959
Am cu mine valijoara, în buzunar cîteva tablete de vitamină C şi de piramidon şi o carte groasă.

La Securitate sunt deîndată primit foarte cu multă politeţă, poftit într-o cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în faţa unei măsuţe. La o masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un interogatoriu, începînd cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici

46

furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă în faţa mea şi în pauze citesc. Din cînd în cînd fumez o ţigară (dar fireşte că aveţi voie, cit doriţi, sunteţi doar iui învinuit, ci martor) ori sug cîte o vitamină.

Interogatoriul durează pînă la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zîmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întîlnire la gîrlâ. (Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Cîmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era dinainte ştiut, scontai. întrebările iau un ritm mai rapid, tonul devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stămi destul de hotărît în refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.

Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dînd să iasă, se răzgîndeşte şi revine. Mi se promit cîte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrîneţea tatii pe care nu-1 pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca - fireşte - un cîine. Despre tata dealtfel par să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricînd, lucrul acesta se va aranja cît ai clipi din ochi. Şi ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai rar, sau poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cîte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi. ce naiba, zău aşa, nu se poate să nu înţeleg, oricît aş fi de reacţionar (- zîmbete -l partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor asasini cu mîinile înroşite de sîngele coreligionarilor mei. Intr-atîta de orb, de prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încît ceea ce mi se cere nu-i decît un act de dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezenţa mea s-au purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat împotriva securităţii orânduirii de Stat şi că, din slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuţii şi n-am avut curajul să înştiinţez autorităţile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus.

47

Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în cameră - şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie - cista-i vremea care îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu tranzitoriu) de elevaţie: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - în margine - toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar.

Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul pînă la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţînat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru. Dar frică tot îmi este.

Căci n-a fost decît actul întîi - de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile pentru gîndire urmînd a mă prezenta Luni 4 Ianuarie la orele opt cînd mi se spune că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi slatuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru „salvarea feţei", stabilit fiind ca Luni să trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere.

Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de plecare, rămas singur cu mine, ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate îmi spune iar grav şi rece: bagă-ţi minţile în cap. Tonul e - cum să spun? - fatidic.

A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de convingere; pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrînului. îmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! în sfirşit, du-te acasă, stai frumos de vorbă cu bătrînul, în el ai încredere, şi vino Luni...

Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toţii...

- Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mvsterium fascinans, mvsterium tremendum.

Să le iau pe rînd. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtînd nume de sfînt ori de tîlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. îşi aveau flăcăii geloşi şi mîndri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zâvozi care lătrau în

48

tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i lotuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pîine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că - pînă-n clipa morţii, se-nţelege - nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întîmpla. (Un fel de acoperămint - al Maicii Domnului mai ales care chezăşuieşte oamenilor de treabă - şi dacă-i vorba aşa toţi suntem de treabă - caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.)

La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătînd des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintîi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescîndele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecînd de la negativ la pozitiv, începea să-mi rînjească sfidător). Binecuvîntat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lîngă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon pînă la Fundeni se întindeau grădini, cringuri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe ― şi mai mult dădeai de turme decît de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blîndeţea poporului îomân îşi are obîrşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)

Mai erau - ţin bine minte - şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind tăgăduindu-ţi pacea.

(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.)

Are orice om cîte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atît de oarecare, între Capra şi Fundeni - şi-n curtea iară capăt a

49

unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adînc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scînduri şi butuci îmbibaţi se răspîndeşte un parfum înţepător.)

Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace atît de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decît salcîmul curţilor sănnane şi cîrciumile tîigoveţilor mintoşi?

De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai tîrziu, mult mai tîrziu, pe căi negingaşe.


1961
La Jilava, pe secţia întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecît. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curînd la concluzii care ne bucură pe amîndoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că suntem deosebit de îndrituiţi să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sînge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rîndul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sînge. Laolaltă alcătuim, cine ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit înăuntru' dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură de încîntati şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc.

4 Ianuarie 1960
Luni la ora opt. după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării în faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară: pe un peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a

50

treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe cîmp, de unde schimbă trenul. Toader Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul.

într-un tîrziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit în camera martorilor.

Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou - acum de la început - explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat minţile în cap? Tot în mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu bătrînul? Ce ţi-a spus?

Primul lucru pe care-1 fac, împins (avea să-mi spună mai tîrziu Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mîndru şi, da, foarte calm.

Toţi cîţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rînd. Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un cîine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale - neexpurgat transmise - le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrinul", precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a pro­duce, iarăşi, alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decît a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai degrabă decît teama să încerc un fel de amuzament.

Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atît încît să-mi vină a crede că au minţit cînd au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.

Mă ţin însă dîrz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-1 aresta. în fond, dialectica acuzator - acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am pătruns prea adînc în terenul advers - acum frica mi-o impun eu ca să nu ispitesc sorţii - pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie să fiu arestat.

Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă. Apoi, deodată - e momentul dinainte fixat? - treburile iau altă întorsătură.

51

întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, cuvintele devin exclusiv crude.

Pe la cinci aud, în sfîrşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu fanaticule, podoabă. Sunt pus sub stare de arest.

1969
Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc.
Aiud 1961
Plotinism.

Există o degradare.

La început e Cuvîntul, Logosul.

Oamenilor li se hărăzeşte a cuvînta.

Cuvîntul se degradează în vorbă.

Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, Kali yuga^ls) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wort¹⁹ şi Gerede²⁰.

Personajul lui Saltîcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul ferdiclar al lui Duhamel în Chronique des Pasquier. fără fund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula.

Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule...

Vorbăria nu mai e decît zgomot de fond. Iar lozinca - lavă îngheţată - transmite minciuna în stare stabilă, congelată.

52

1971
N-am ştiut.

N-am ştiut - răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni - „nu ţine", nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin - şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştia ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) - încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea iară de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele

53

ascunse'? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?

- în mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?

De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse."

Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.

Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard - şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). în ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi unde în primul plan domină galbenul intens - uită-1 dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate - cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi - din cauza norilor joşi -de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

54

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate. în