Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Hassassin ul răspunse:

— Vorbeşte!

— Eu sunt. Janus.

— Salut, stăpâne, zâmbi ucigaşul.

— Poziţia ta este, probabil, cunoscuta. Cineva va veni să te oprească.

— Au întârziat. Deja mi am făcut aranjamentele aici.

— Bine. Ai grijă să scapi cu viaţă. Misiunea ta nu s a sfârşit încă.

— Cei care mi vor sta în cale vor muri.

— Cei care ţi vor sta în cale sunt oameni pricepuţi.

— Vorbeşti despre savantul american?

— Ştii ceva despre el?

Hassassin ul rânji:

— Fire calmă, dar naivă. Am vorbit cu el la telefon mai de­vreme. E cu o femeie care pare opusul lui.

Un val de excitare îl cuprinse amintindu şi de temperamentul fierbinte al fiicei lui Leonardo Vetra.

La celălalt capăt al liniei urmă un scurt moment de tăcere — prima ezitare pe care o remarcase Hassassin ul din partea stăpânului său Illuminati. Într un târziu, Janus reluă:

— Elimină i dacă e nevoie!

Ucigaşul rânji:

— E ca şi făcut!

Gândindu se la acest lucru, un plăcut fior îi străbătu corpul. „Deşi femeia s ar putea s o păstrez drept trofeu."

89
În Piazza San Pietro izbucnise un veritabil război. Lumea adunată acolo era cuprinsă de o agresivitate frenetică. Maşinile presei năvăleau ca nişte vehicule de război, revendicând o bucată de teritoriu. Reporterii îşi înşirau dispozitivele electronice aidoma soldaţilor care se înarmează pentru luptă. În întregul perimetru al pieţei, diversele posturi de radio şi televiziune se luptau pentru o poziţie mai bună, grăbindu se să şi ridice cele mai avansate arme în războiul mediatic: monitoarele cu ecran ultraplat.

Acestea erau enorme ecrane video care puteau fi montate pe acoperişul carelor de reportaj sau pe o schelărie mobilă. Ecranele erau un fel de panouri publicitare ale reţelelor, pe care acestea îşi difuzau sigla şi emisi­unile ca la un cinematograf în aer liber. Dacă un monitor era bine poziţionat — chiar pe „frontul" acţiunii, de pildă — o reţea concurentă nu şi putea filma propriul reportaj fără ca în imagine să apară şi „reclama" celeilalte reţele.

Piaţa se transforma rapid nu doar într o arenă multimedia, ci şi într o ţintă a curiozităţii populaţiei. Spectatorii veneau cu miile. Locurile în piaţă deveniseră în scurt timp o marfă de mare preţ. Oamenii se înghesuiau în jurul monitoarelor, urmărind reportajele în direct cu un entuziasm frenetic.

La câteva sute de metri distanţă, dincolo de zidurile groase ale Bazilicii San Pietro, atmosfera era senină. Locotenentul Chartrand împreună cu alţi trei soldaţi se deplasau prin întuneric. Purtând ochelari cu infraroşii, patru­lau de a lungul navei principale, cu de­tectoarele întinse înainte. Verificarea zonelor de acces ale publi­cului din Vatican nu se soldase cu nici un rezultat.

— Mai bine vă scoateţi ochelarii acum, le spuse cel mai înalt în grad.

Chartrand îi şi scosese deja. Se apropiau de Nişa Pallium urilor — partea subterană aflată în centrul bazilicii. Era luminată de nouăzeci şi nouă de candele şi razele infraroşii amplificate de această lumină le ar fi vătămat ochii.

Chartrand se bucura că a scăpat de ochelarii grei şi se întinse şi mai mult când coborî în nişă pentru a cerceta şi acest sector. Încăperea era splendidă... aurie şi strălucitoare. Nu mai fusese niciodată aici.

În fiecare zi de când se afla în acest post, Chartrand mai descoperea câte unul din misterele Vaticanului. Aceste candele erau unul dintre ele. Nouă­zeci şi nouă de candele ardeau tot tim­pul; aşa cerea tradiţia. Preoţii aveau grijă să umple la timp can­delele cu uleiuri sfinte, astfel încât nici una să nu se stingă vreo­dată. Se spunea că aveau să ardă până la sfârşitul lumii.

„Sau cel puţin până diseară la miezul nopţii", îşi spuse Char­trand, simţind cum i se usucă din nou gura.

Locotenentul îşi trecu detectorul pe deasupra candelelor. Nu era nimic nici aici. De altfel, nu era surprins; după cum arăta imaginea video, contei­nerul se afla într o zonă întunecată.

Când se deplasă spre celălalt capăt al nişei, dădu peste un grătar ridicat, care acoperea o deschidere în podea. Prin des­chidere cobora o scară îngustă şi abruptă. Locotenentul auzise diverse istorisiri despre ceea ce se afla acolo, jos. Din fericire, nu vor trebui să coboare. Ordinele lui Rocher fu­seseră foarte clare. „Verificaţi numai zonele de acces public; ignoraţi le pe celelalte."

— Ce miroase aşa? întrebă el, atunci când se depărta de grătar.

În nişă persista o mireasmă extrem de dulce.

— Fumul de la candele, îi explică un alt soldat.

Chartrand era surprins:

— Miroase mai degrabă a parfum decât a kerosen.

— Dar nu e kerosen! Lămpile se află aproape de altarul papal, aşa că se foloseşte un amestec special, ambiental — etanol, zahăr, butan şi parfum.

— Butan?

Locotenentul aruncă spre lămpi o privire confuză. Militarul clătină din cap:

— Ai grijă să nu verşi vreo picătură. Miroase paradiziac, dar arde ca dracu'.

Militarii sfârşiseră de verificat Nişa Pallium urilor şi urcaseră din nou în bazilică, când staţiile începură să ţiuie.

Soseau informaţii noi şi toţi soldaţii ascultară uluiţi.

Se părea că avuseseră loc noi evenimente grave, despre care nu puteau primi detalii la aparat, dar şambelanul hotărâse să încalce tradiţia şi să întrerupă conclavul pentru a li se adresa cardinalilor. Niciodată în decursul istoriei nu se mai întâmplase aşa ceva. „Dar, îşi spuse Chartrand, niciodată în decursul isto­riei nu mai stătuse Vaticanul pe ceea ce părea a fi un futurist focos nuclear."

Locotenentul se simţea ceva mai liniştit, ştiind că şambela­nul avea situaţia sub control. La Vatican, Il camerlengo era per­soana pentru care Chartrand nutrea cel mai profund respect. Unii dintre soldaţi îl considerau un beato — un habotnic a cărui iubire pentru Dumnezeu friza obsesia — dar chiar şi ei recu­noşteau că, în lupta împotriva inamicilor Domnului, şambelanul era cel care niciodată nu dădea înapoi şi pornea la contraatac cu toate forţele.

Militarii avuseseră mult de a face săptămâna aceasta cu şambe­lanul, în timp ce pregăteau conclavul, şi toată lumea era de acord că omul părea puţin cam rigid, iar ochii lui verzi aveau o privire mai intensă decât de obicei. Deloc surprinzător, comentaseră ei: pe lângă faptul că răspundea pentru organizarea conclavului, trebuia să se achite de această sarcină imediat după pierderea mentorului său, Papa.

Chartrand venise la Vatican doar de câteva luni atunci când auzise de bomba care o ucisese pe mama şambelanului, care era pe atunci copil, chiar în faţa ochilor lui. „O bombă într o biserică... şi acum istoria se repetă." Din nefericire, autorităţile nu i prinseseră pe ticăloşii care amplasaseră explozibilul... probabil vreo grupare anticreştină, declaraseră autorităţile şi clasaseră cazul. Nu era de mirare că il camerlengo nu suferea apatia.

Cu vreo două luni în urmă, într o după amiază liniştită, Char­trand se întâlnise pe neaşteptate cu şambelanul pe aleile Vaticanu­lui. Preotul îşi dăduse seama probabil că era nou şi l invitase să l însoţească la o plimbare. Nu vorbiseră despre ceva anume, dar ime­diat locotenentul se simţise în largul lui.

— Părinte, i se adresase el, pot să vă pun o întrebare mai ciudată?

Şambelanul îi surâse:

— Numai dacă ţi pot oferi şi eu un răspuns ciudat.

— I am întrebat pe toţi preoţii pe care îi cunosc şi tot nu reuşesc să înţeleg.

— Ce anume te tulbură?

Preotul mergea cu paşi mici, repezi, poalele sutanei fâlfâindu i la fiecare pas. Pantofii săi cu tălpi negre de crep păreau să i se potrivească, reflectându i parcă însăşi fiinţa interioară: modernă, dar modestă, şi arătându şi cu prisosinţă vârsta.

Chartrand trăsese adânc aer în piept:

— Nu înţeleg chestia aceea cu „atotputernic şi milostiv".

— Ai citit Biblia! exclamase şambelanul, surâzându i.

— Încerc şi eu.

— Şi eşti nedumerit, fiindcă Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o divinitate atotputernică şi milostivă.

— Exact.

— Atotputernic şi milostiv înseamnă că lui Dumnezeu totul îi e cu putinţă şi totodată e mărinimos.

— Înţeleg conceptul. Doar că... undeva pare a fi o contradicţie.

— Da. Contradicţia este durerea, suferinţa. Foametea, războ­iul, bolile...

— Exact! exclamase Chartrand, care fusese sigur că şambelanul îl va înţelege. În lume se întâmplă lucruri teribile. Toate aceste tragedii par să sugereze ca Dumnezeu nu poate fi deopotrivă atotputernic şi mărinimos. Dacă ne ar iubi şi ar avea puterea de a schimba orice situaţie, nu ne ar lăsa să suferim, nu i aşa?