Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo căzuse un moment pe gânduri:

— Aşa să fie?

Chartrand se simţea stânjenit. Oare depăşise anumite limite? Să fi fost aceasta una dintre întrebările acelea religioase care pur şi simplu nu trebuie puse?

— Păi, reluase el ezitând, dacă Dumnezeu ne iubeşte şi ne poate păzi, ar trebui s o facă. Aparent însă, ori este atotputernic şi nepă­sător, ori e milostiv şi incapabil să ne ajute.

— Dumneata ai copii, locotenente?

— Nu, signore.

— Ei, închipuie ţi că ai avea un băieţel de opt ani... L ai iubi?

— Sigur că da!

— I ai da voie să se joace cu un skateboard?

Chartrand înţelesese unde bătea. Şambelanul păruse totdeauna surprinzător de modern şi deschis pentru un preot.

— Da, cred că da. Fireşte că i aş da voie, dar i aş spune să fie atent.

— Aşadar, ca tată al acestui copil, i ai oferi câteva sfaturi şi îndrumări de bază şi apoi l ai lăsa liber, să înveţe din propriile greşeli.

— N aş sta tot timpul după el să l dădăcesc, dacă la asta vă referiţi.

— Dar dacă ar cădea şi şi ar juli un genunchi?

— Ar învăţa să fie mai atent.

Şambelanul îi surâsese iarăşi:

— Prin urmare, cu toate că ai avea puterea de a interveni şi a ţi feri copilul de o durere, ai prefera să ţi demonstrezi dragostea pen­tru el lăsându i să înveţe singur din propriile lecţii?

— Desigur. Durerea este inerentă creşterii şi maturizării. Doar aşa învăţăm.

Preotul încuviinţase:

— Exact.

90
Langdon şi Vittoria studiau Piazza Barberini din umbra unei alei înguste, ascunse, în colţul vestic. Biserica se afla chiar în faţa lor, cupola ei se înălţa printre mănunchiul de clădiri ce o înconjurau. Înserarea adusese cu ea o bine venită răcoare în aer şi, spre surprinderea profesorului, descoperi că piaţa era aproape pustie. Deasupra lor, prin ferestrele deschise, sonorul televi­zoarelor îi amintea unde dispăruse toată lumea.

— ... Încă nu avem nici un comentariu din partea Vaticanu­lui... Illuminati au asasinat doi cardinali... prezenţă satanistă în Roma... speculaţii despre o şi mai puternică infiltrare...

Veştile se răspândiseră precum focul lui Nero. Roma era în aşteptare, la fel ca şi restul omenirii. Langdon se întrebă dacă vor reuşi să oprească înaintarea oarbă a evenimentelor. În vreme ce observa biserica, îşi dădu seama că, în ciuda construcţiilor mo­derne care o sufocau, forma eliptică a pieţei era încă evidentă. Undeva, la înălţime, aidoma unui altar modern al unui erou de mult apus, o firmă uriaşă de neon clipea pe acoperişul unui hotel luxos. Vittoria i o arătase deja. Numele părea ciudat de potrivit: „Hotel Bernini".

— Cinci din zece, spuse ea, fără a şi lua ochii de la piaţă.

Dar abia sfârşise de rostit cuvintele, că îl şi prinse pe Langdon de braţ şi l trase înapoi, în umbră, făcându i semn spre mijlocul pieţei.

Profesorul îi urmări direcţia mâinii şi, când văzu, încremeni.

Străbătând piaţa din faţa lor, sub stâlpul unui felinar, două siluete întunecate îşi făcurâ apariţia. Amândouă erau înfofolite, cu capetele acoperite de văluri negre — portul tradiţional al văduvelor catolice. Păreau amândouă femei, dar, în lumina slabă a înserării, Langdon nu putea fi sigur. Una din ele pârea mai bătrâna şi mergea mai greu, aplecată de spate, poate din cauza durerilor. Cealaltă, mai înaltă şi mai puternică, o ajuta să meargă.

— Dă mi arma, îi ceru Vittoria.

— Dar nu poţi să...

Cu o agilitate ca de felină, îşi duse imediat mâna la buzu­narul sacoului lui. Arma luci în întuneric. Apoi, fără vreun zgo­mot, de parcă nici nu ar fi atins caldarâmul, ţâşni spre stânga, înconjurând piaţa pentru a ajunge în spatele celor două siluete. Langdon încremeni când o văzu. O clipă mai târziu, înjurând, fugi după ea.

Cuplul mergea încet şi, în nici jumătate de minut, ei ar fi ajuns în spatele lor. Vittoria ascunsese arma sub braţele încru­cişate uşor la piept; arma era invizibilă, dar accesibilă într o frântură de secundă. Tânăra părea să plu­teas­că din ce în ce mai repede, iar Langdon se străduia să nu rămână în urmă. Când pantoful său lovi o piatră şi o azvârli la un metru în faţă, Vitto­ria îl străfulgera cu privirea. Dar cele doua siluete păreau că n au auzit nimic. Vorbeau.

La zece metri în spatele lor, profesorul le putea auzi. Nu le dis­tingea cuvintele, ci doar un murmur slab. Lângă el, Vittoria iuţea fiecare pas. Braţele începură să i se desfacă pe piept. Şase metri. Vo­cile erau deja mai clare, una mult mai sonoră decât cealaltă. Furioasă. Lui Langdon i se părea a fi vocea unei bătrâne. Morocănoase. Greu de precizat dacă erau bărbaţi sau femei. Se strădui să audă ce spune, dar un alt glas răsună în întuneric:

— Mi scusi!

Vocea prietenoasă a Vittoriei străfulgeră piaţa ca o torţă.

Langdon înmărmuri când cele două siluete se opriră şi dădură să se întoarcă. Vittoria continua să se apropie de ele, fără a încetini paşii. Probabil că nu vor avea timp să reacţioneze. Profesorul îşi dădu seama că picioarele sale nu se mai mişcau. Din spate, văzu mâinile Vittoriei depărtându se, cea dreaptă eliberându se, arma ţâşnind înainte. Apoi, peste umăr, zări o figură în lumina becului stradal. Panica îl împinse înainte:

— Vittoria, nu!

Ea însă părea că aparţine unui alt timp, cu o fracţiune de secundă înaintea lui. Cu o mişcare la fel de rapidă, pe cât de banală, ca o femeie care se zgribuleşte în răcoarea înserării, încru­cişă iarăşi braţele la piept şi arma dispăru. Langdon se împletici până la ea, aproape ciocnindu se de cele două siluete.

— Buona sera, bâlbâi Vittoria.

Profesorul răsuflă uşurat. În faţa lor se aflau două femei în vârstă, privindu i curioase pe sub vălurile negre. Una din ele era atât de bătrână, încât abia mai mergea; cealaltă o sprijinea. Ambele aveau în mâini şiraguri de mătănii şi păreau nedumerite de inter­venţia lor.

Vittoria surâse tremurat:

— Dov'e la chiesa Santa Maria della Vittoria? Unde este biserica...

Femeile îi arătară o clădire masivă, situată pe o străduţă în pantă:

— E là.

— Grazie, spuse Langdon, luând o pe Vittoria pe după umeri şi trăgând o uşor înapoi.

Aproape că nu i venea să creadă că fusese cât pe ce să atace două bătrâne.

— Non si puâ entrare, îi atenţionă cea mai tânără. E chiusa temprano.

— A închis mai devreme? întrebă Vittoria suprinsă. Perchè?

Ambele femei începură să explice în acelaşi timp, cu un şuvoi de vorbe.

Langdon înţelegea destul de puţin din italiana lor. Se părea că femeile fuseseră în biserică să se roage pentru Vatican în aceste momente tulburi, când, cu cincisprezece minute în urmă, un bărbat intrase şi le spusese că biserica se închide mai devreme.

— Hanno conosciuto l'uomo? întrebă Vittoria, dintr o dată foarte încordată. Îl cunoşteaţi pe acel bărbat?

Femeile clătinară din cap. Era un straniero crudo, îi explicară ele, care obligase pe toată lumea să plece, chiar şi pe îngrijitor şi pe tânărul preot, care îl ameninţase că va chema poliţia. Dar insul se mulţumise să râdă, spunându le că poliţia ar face bine să aducă şi camere de filmat.

— Camere? se miră Langdon.

Femeile croncăniră mai departe furioase, spunând că omul era un baràrabo. Apoi, tot bombănind, îşi continuară drumul.

— Bar àrabo? o întrebă el pe Vittoria. Adică un barbar?

— Nu tocmai. Bar àrabo e un joc de cuvinte deloc măgulitor. Înseamnă arabo... arab.

Langdon simţi un fior rece pe şira spinării şi se întoarse spre biserică. În clipa aceea, ceva licări în ferestrele cu vitralii. Imaginea îi îngheţă sângele în vine.

Fără să l observe, Vittoria îşi scoase telefonul din buzunar şi apăsă o tastă:

— Îl anunţ pe Olivetti.

Tăcut, profesorul o prinse uşor de braţ. Cu o mână care i tremura, arătă spre biserică. Vittoria aproape că sughiţă de surprindere.

Înăuntrul bisericii, lucind ca nişte ochi de diavol prin sticlele colorate ale ferestrelor... se înălţau limbi roşietice de foc.

91
Langdon şi Vittoria alergară la intrarea principală a Bisericii Santa Maria della Vittoria. Uşa de lemn era încuiată. Vittoria trase trei focuri în broasca veche şi încuietoarea cedă. Biserica nu avea un antreu, întreaga incintă întinzându se în faţa lor de cum păşiră înăuntru. Scena care îi aştepta era atât de neaşteptată, de bizară, încât profesorul închise ochii pentru o clipă şi apoi îi redeschise pentru a se convinge că ceea ce vedea era adevărat.

Interiorul era o excesivă ilustrare a barocului, cu pereţi şi altare poleite. Drept în mijlocul bisericii, chiar sub cupola principală, se înălţase o grămadă de bănci şi strane din lemn, care ardea ca un rug. Un foc de tabără ale cărui flăcări se ridicau spre boltă. Când îşi ridică ochii într acolo, toată grozăvia scenei se năpusti asupra lui ca o uriaşă pasăre de pradă.

Mult deasupra capului, din dreapta şi din stânga plafonului, atârnau două cabluri — folosite pentru a susţine vasele cu tămâie. Acestea două nu susţineau însă nici un vas. Li se dăduse o cu totul altă utilizare...

De cele două cabluri, atârna un om. Un bărbat dezbrăcat. În­cheieturile mâinilor îi fuseseră prinse fiecare de câte un cablu şi trase în lături până la refuz. Braţele omului erau întinse în late­ral, de parcă cineva îl răstignise pe o cruce invizibilă, atârnând în biserică.

Pe moment, Langdon se simţi ca paralizat. O clipă mai târziu, îşi dădu seama de întreaga oroare a situaţiei. Bătrânul era încă în viaţă şi ridică puţin capul. Doi ochi îngroziţi priviră în jos, într un strigăt mut. Pe pieptul lui se zărea înfierată o emblemă. Deşi n o vedea foarte bine, Langdon ştia bine ce era scris. Treptat, flăcările se ridicau spre picioarele bătrânului şi bietul om scoase un strigăt de durere, iar trupul i se încordă.

Însufleţit de o forţă nevăzută, Langdon îşi simţi trupul mişcân­du se, repezindu se de a lungul navei principale, spre rug. Imediat, plămânii i se umplură de fum. La zece metri de infern, în plină viteză, se izbi de un zid de căldură. Pielea de pe faţă îl ustura şi se împletici înapoi, ducându şi mâna streaşină la ochi, şi se prăbuşi pe pardoseala de marmură. Se ridică şi se repezi înainte, cu palmele ridicate în dreptul feţei.

Dar imediat îşi dădu seama. Focul era prea puternic.

Se trase iarăşi înapoi şi cercetă zidurile bisericii. „O tapiserie grea", îşi spuse. „Dacă aş putea potoli..." Dar ştia că nu avea să găsească nici o tapiserie. „E o biserică barocă, Robert, nu un castel german! Gândeşte te!" Se forţă să şi îndrepte din nou privirea spre trupul atârnat.

Fumul şi flăcările se zvârcoleau sub cupolă. Cablurile atârnau din plafon, unde fuseseră trecute peste câte o roată de scripete, coborâte apoi până la nişte tacheţi de metal, de o parte şi de cealaltă a bisericii. Langdon privi unul dintre tacheţi. Era foarte sus pe pe­rete, dar ştia că, dacă ar ajunge la el şi ar slăbi legătura, cablul s ar detensiona şi omul ar fi proiectat dincolo de rug.

O limbă de foc se înălţă mai sus decât celelalte şi se auzi un urlet de durere. Pielea de pe picioarele bătrânului începea să se băşice. Cardinalul era ars de viu. Langdon fixă tachetul din ochi şi se repezi spre el.

În spatele bisericii, Vittoria se agăţă de spătarul unei strane, încercând să şi păstreze controlul. Imaginea de sub cupolă era ori­bilă şi se sili să se uite în altă parte. „Fă ceva! Oare unde naiba era Olivetti? Îl văzuse deja pe Hassassin? Îl prinsese? Unde erau acum?" Vittoria făcu un pas în faţă ca să l ajute pe Langdon, dar un zgomot o încremeni locului.

Trosnetul flăcărilor se înteţea cu fiecare clipă, dar pe fondul lui se mai auzi un sunet. O vibraţie metalică. În apropiere. Părea să vină de la capătul stranelor din stânga. Era un fel de zornăit sec, ca soneria unui telefon, dar înfundat şi aspru. Zgomotul se auzea mai bine. Se opri şi începu iar. O vibraţie ce se relua.

Apropiindu se de capătul navei, îşi dădu seama că sunetul vine din podea, cumva chiar din locul unde se terminau stranele. În vreme ce înainta atentă, ţinând arma în mâna dreaptă, realiză că şi în stânga avea ceva: telefonul mobil. Din cauza panicii uitase că, afară, formase numărul lui Olivetti. Acum îşi aminti şi îşi duse telefonul la ureche. Încă mai suna. Comandantul nu răspunse. Brusc, cu o spaimă care creştea mereu, Vittoria în­ţelese ce anume scotea sunetul acela înfundat. Mai făcu un pas înainte, tremurând.

Toată biserica păru să i se cufundă sub picioare, când zări trupul lipsit de viaţă căzut pe podea. Nici un fârişor de sânge nu se scurgea din cadavrul acela. Nici un semn de violenţă nu se vedea pe el. Doar capul comandantului avea o poziţie stranie...întors la spate, răsucit cu 180 de grade. Vittoria îşi alungă din minte imaginea trupului schingiuit al tatălui ei.

Telefonul prins la centura lui Olivetti era lipit de par­doseală, vibrând iar şi iar pe marmura rece. Vittoria îşi închise propriul telefon şi zbârnâitul încetă. În liniştea astfel creată, auzi însă un alt sunet. O răsuflare undeva, în întuneric, chiar în spatele ei.

Dădu să se întoarcă, ţinând arma în mână, dar simţi că e deja prea târziu. O lamă de foc îi despică trupul, din ţeastă până în tălpi, când cotul asasinului o izbi în ceafă.

— Acum a mea eşti, se auzi o voce.

Şi se făcu beznă în jurul ei.

***
De cealaltă parte a bisericii, în stânga, Langdon se căţără pe spătarul unei strane şi se întinse pe zid, încercând să ajungă la tachet. Aceşti tacheţi erau frecvent întâlniţi în biserici, fiind plasaţi la înălţimi mari. Langdon ştia că preoţii foloseau scări din lemn numite piuòli pentru a ajunge la ele. Ucigaşul folosise şi el una pentru a şi atârna victima. „Şi atunci unde mama dracului e scara acum?!" Privi în jos, spre podea. Parcă îşi amintea că zărise o scară pe undeva. Dar unde? După o clipă, inima îi sări din piept. Îşi adu­sese aminte. Se întoarse spre foc. Scara era în vârful grămezii de lemne, înghiţită de flăcări.

Cuprins de disperare, cercetă întreaga biserică de acolo, de sus, căutând ceva care să l ajute să ajungă la tachet. În vreme ce privirile îi alergau de colo colo, avu o bruscă revelaţie.

„Unde naiba e Vittoria?" Dispăruse. „S o fi dus după ajutor?" O strigă, dar nu primi nici un răspuns. Şi pe unde umblă Olivetti?

De sus izbucni un alt urlet de durere şi profesorul înţelese că era prea târziu. Îşi ridică ochii şi, văzând cum bătrânul se chinuia deasupra flăcărilor, în mintea lui nu mai râmase decât un singur gând. „Apă. Multă. Să sting focul. Cel puţin să mic­şorez flăcările."

— Am nevoie de apă, la naiba! strigă în gura mare.

— Apa urmează, răsună o voce din spatele bisericii.

Langdon se întoarse, cât pe ce să cadă de pe strană.

Pe culoarul lateral, îndreptându se spre el, se apropia un fel de monstru întunecat. Chiar şi în lumina flăcărilor, ochii lui sclipeau negri şi arzători. Langdon recunoscu arma din mâna individului: era cea care stătuse până acum câteva minute în buzunarul sacoului său... cea pe care o luase Vittoria atunci când intraseră în biserică.

Valul de panică precipitată care îl cuprinse era un amestec de spaime de mai multe feluri. Primul său gând se îndreptă spre Vittoria. Ce i făcuse animalul ăsta? Este rănită? Sau mai rău? în aceeaşi clipă, îşi dădu seama că bătrânul urla şi mai tare acum. Cardinalul era pe moarte. Nu mai putea să l ajute. Apoi, când Hassassin ul ridică arma spre pieptul lui, panica pe care o resimţea se întoarse spre sine, iar simţurile i se ascuţiră. Reacţionă instinctiv atunci când glonţul porni. Sări atunci de pe strană şi ateriză cu braţele întinse spre marea de bănci de dedesubt.

Când izbi lemnul, se lovi mai tare decât îşi închipuise, rosto­golindu se imediat pe podea. Marmura îi amortiză căderea cu moli­ciunea oţelului. Sunetul unor paşi se apropie din dreapta. Langdon se întoarse cu faţa spre intrarea în biserică şi începu să se târască pe sub strane.

Sus, sub cupolă, cardinalul Guidera îndura, conştient, ultimele momente. Privind în jos, spre trupul său gol, îşi văzu pielea de pe picioare băşicată. „Sunt în iad, îşi spuse. Dumnezeule, de ce m ai părăsit?" Ştia că trebuie să fie în iad fiindcă se uita de sus în jos la

semnul înfierat pe pieptul lui, şi totuşi... ca printr o vrajă dră­cească, acest cuvânt avea sens: Fire. „Foc"...

92
„Trei tururi de scrutin. Şi încă n avem papă."

În Capela Sixtină, cardinalul Mortati începu să se roage ca Dumnezeu să înfăptuiască o minune. „Trimite ni i pe cei patru!" Se întârziase deja prea mult. Un singur cardinal absent era ceva ce Mortati ar fi putut înţelege. Dar toţi patru? Nu mai aveau de ales. În aceste condiţii, atingerea majorităţii de două treimi ar fi fost posi­bilă doar printr o intervenţie divină.

Când ivărele uşii exterioare începură să scârţâie, întregul Colegiu al Cardinalilor se răsuci de parcă ar fi fost o singură fiinţă. Mortati ştia că asta nu putea însemna decât un singur lucru. Prin lege, uşile capelei nu se deschideau decât din două motive: pentru a i scoate pe cei foarte bolnavi sau pentru a permite intrarea cardinalilor întârziaţi.