Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Spaţiile dintre rafturi sunt prea înguste...

Dintr o dată, îşi dădu seama.

Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc. Prea brusc. Cuprins de ameţeală, bâjbâi în întuneric pentru a se prinde de ceva.

Mâna lui dădu de un raft. Aşteptă o clipă să şi revină şi să şi adune puterile. Va avea nevoie de toată forţa pentru a reuşi.

Proptindu şi umărul în marginea raftului, ca un jucător de rugby la grămadă, îşi înfipse bine picioarele în podea şi împinse. „Dacă aş putea înclina raftul!" Degeaba însă. Îşi reluă poziţia şi împinse din nou. Picioarele îi alunecară pe podea. Raftul scârţâi, dar nu se mişcă.

Avea nevoie de o pârghie.

Găsind din nou peretele de sticlă, puse o mână pe el pentru a nu şi pierde direcţia şi o luă la fugă spre capătul galeriei. Brusc, ajunse la peretele din spate şi se ciocni puternic de el, zdrelindu şi umărul. Înjură, ocoli ultimul raft şi se agăţă cu palmele de el, la nivelul ochilor. Apoi, proptindu şi un picior pe peretele de sticlă şi celălalt pe poliţa de jos a raftului, începu să se caţere. Cărţile de pe poliţe căzură, fluturându şi paginile în jurul lui. Nu i mai păsa. Instinctul de supravieţuire îi anihilase orice reticenţe arhivistice. Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare şi închise ochii, determinân­du şi creierul să ignore lipsa stimulilor vizuali. Se mişca mai repede acum. Aerul părea mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe poliţele de sus, călcând pe cărţi şi forţându se să înainteze. Apoi, ca un alpinist cucerind un vârf de stâncă, apucă în mâini ultima poliţă. Cu picioarele întinse, păşi vertical pe suprafaţa peretelui, până ce trupul său ajunse paralel cu podeaua.

„Acum sau niciodată, Robert! Exact ca la aparatele din sala de gimnas­tică de la Harvard."

Aproape sfârşit, îşi înfipse bine tălpile în peretele de sticlă din spate, îşi lipi braţele şi pieptul de raft şi împinse din toate puterile. Nici un rezultat.

Gâfâind din cauza lipsei de aer, îşi reluă poziţia şi mai încercă o dată. Abia simţit, raftul se mişcă. Împinse din nou şi raftul se înclină înainte, poate cu doi centimetri, revenind la loc imediat. Fără a pierde avantajul inerţiei, trase în piept o gură de aer şi se opinti iar. Raftul se clătină mai mult.

„Ca un leagăn, îşi spuse. Păstrează ritmul. Încă puţin!"

Continuă că clatine raftul, de fiecare dată întinzându şi picioarele mai mult. Bicepşii îi ardeau, dar nu luă în seamă durerea. Pendulul era în mişcare. „Încă de trei ori", se îndemnă singur.

Dar două se dovediră suficiente.

O clipă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un tunet al cărţilor care cădeau de pe poliţe, raftul, împreună cu Langdon se prăvăli înainte. În cădere, metalul atinse raftul din faţă, care îl împinse la rândul lui pe celălalt. O nouă clipă de echilibru incert şi cel de al doilea raft începu să se încline. Langdon mai căzu puţin.

Ca un enorm domino, rafturile începură să cadă, unul după altul. Metal peste metal, cărţile zburau în toate părţile. Langdon se prinse bine atunci când raftul pe care se afla se prăbuşi. Oare câte rafturi erau în total? Cât cântăreau? Sticla peretelui din faţă era groasă...

Raftul lui ajunsese aproape la orizontală, când auzi ceea ce spe­rase. Un alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt al galeriei. Sunetul ascuţit al metalului pe sticlă. Galeria se zgudui din temelii şi profesorul îşi dădu seama că ultimul raft, antrenat de toate cele­lalte, lovise peretele de sticlă. Sunetul care urmă era cel mai ne­plăcut pe care l auzise Langdon vreodată.

Linişte.

Nici un sunet de sticlă spartă, numai ecoul bubuiturii cu care peretele primise şirul de rafturi. Profesorul încremeni cu ochii larg deschişi, în vârful mormanului de cărţi. Undeva, la distanţă, se auzi un pârâit. Şi ar fi ţinut răsuflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să şi mai ţină.

O secundă. Două...

Apoi, clătinându se mai, mai să leşine, auzi un trosnet înde­părtat... un pocnet reverberat prin toţi pereţii galeriei. Deodată, ca un tunet, sticla explodă. Grămada de sub Langdon se prăbuşi la pământ.

Ca o ploaie îndelung aşteptată în deşert, sunetul cioburilor umplu întunericul. Cu un şuier sonor, aerul pătrunse în galerie.

Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanului, Vittoria privea cadavrul, când pârâitul electronic al unei staţii de emisie recepţie rupse tăcerea. Vocea care se auzi părea a unui om care se sufocă.

— Sunt Robert Langdon! Mă aude cineva?

Vittoria îşi ridică fruntea. Robert! Abia acum îşi dădea seama, aproape nevenindu i să creadă, cât de mult îşi dorea să fie şi el acolo, lângă ea.

Soldaţii schimbară priviri nedumerite. Unul îşi scoase staţia prinsă la brâu:

— Domnule Langdon? Sunteţi pe canalul trei. Comandantul aşteaptă veşti de la dumneavoastră pe canalul unu.

— La naiba, ştiu că i pe canalul unu! Nu vreau să vorbesc cu el. Vreau cu Il camerlengo. Acum! Să mi l găsească cineva!

În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca să şi recapete suflul printre cioburile de sticlă. Simţi un lichid călduţ scurgându i se pe mâna stângă şi înţelese că era sânge. Vocea şambelanului răsună imediat în staţie, luându l prin surprindere:

— Sunt camerlengo Ventresca. Spuneţi mi ce se întâmplă.

Langdon apăsă butonul, însă mâinile îi tremurau:

— Cred că a încercat cineva să mă ucidă.

Urmă o scurtă tăcere. Profesorul se chinuia să se calmeze:

— Şi ştiu unde va avea loc următoarea crimă.

Vocea care îi răspunse nu era cea a şambelanului, ci a coman­dantului Olivetti:

— Domnule Langdon, nici un cuvânt în plus!


87
Ceasul lui Langdon, mânjit de sânge, arăta 21.41. Profesorul străbătu în fugă Curtea Belvedere şi se apropie de fântână aflată lângă centrul de securitate al Gărzii Elveţiene. Mâna nu i mai sângera şi stana, deşi nu arăta foarte râu, îl durea. Când intră în birou, toată lumea se întoarse spre el deodată: Olivetti, Rocher, şambelanul, Vittoria şi câţiva soldaţi.

Vittoria se repezi spre el:

— Robert, eşti rănit!

Înainte ca el să îi poată răspunde, Olivetti se apropie dintr un pas:

— Domnule Langdon, mă bucur că sunteţi bine. Îmi pare rău pentru semnalele încrucişate din arhive.

— Semnale încrucişate?! Dar ştiai al dracului de bine...

— A fost vina mea, interveni Rocher pe un ton spăşit, făcând un pas înainte. Nu ştiam că sunteţi în arhivă. Anumite sectoare ale zonelor albe împart aceleaşi circuite electrice cu clădirea arhivelor. Ne am extins căutările. Eu sunt cel care a întrerupt alimentarea electrică. Dacă aş fi ştiut...

Vittoria îi prinse mâna rănită între palmele ei:

— Robert, Papa a fost otrăvit. Illuminati l au ucis.

Langdon auzi cuvintele, dar mintea lui nu le mai putea pătrunde sensul. Era deja sătul. Nu mai simţea decât căldura mâinilor Vittoriei.

Şambelanul scoase din buzunarul robei sale o batistă de mătase şi i o întinse să şi cureţe rana. Nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui verzi păreau însufleţiţi din nou.

— Robert, îl presă Vittoria, ai spus că ai aflat unde va fi ucis următorul cardinal?

— Da, şi va fi la...

— Nu! îl întrerupse Olivetti. Domnule Langdon, când v am rugat să nu mai rostiţi nici un cuvânt prin staţie, am avut un motiv. Apoi se întoarse spre grupul de membri ai Gărzii Elveţiene: Scuzaţi ne, domnilor!

Soldaţii părăsiseră imediat încăperea. Fără proteste. Îndeplineau un ordin.

Olivetti se răsuci din nou spre cei rămaşi în birou:

— Oricât de dureros este ceea ce vă voi spune acum, asasinarea Papei a fost un act care a putut fi dus la îndeplinire numai cu ajutor de aici, din interiorul acestor ziduri. Pentru binele tuturor, nu mai putem avea încredere în nimeni. Nici în propriii soldaţi.

Aceste afirmaţii păreau să i provoace comandantului suferinţă.

Rocher interveni, cu o privire îngrijorată:

— Infiltrarea implică...

— Da, reluă Olivetti. Integritatea percheziţiilor noastre a fost compromisâ. Şi totuşi, este un risc pe care trebuie să ni l asumăm. Continuaţi căutarea!

Rocher păru că vrea să mai spună ceva, dar renunţă şi ieşi.

Şambelanul trase adânc aer în piept. Încă nu scosese o vorbă şi Langdon observă hotărârea din ochii lui, de parcă ajunsese la un pragg limitâ.

— Comandante! Voi întrerupe conclavul.

Olivetti îşi strânse buzele, cu un aer neînduplecat.

— Părerea mea este să n o faceţi. Mai avem încă două ore şi douăzeci de minute.

— O nimica toată.

Tonul comandantului suna provocator:

— Şi ce intenţionaţi să faceţi? Să evacuaţi cardinalii de unul singur?

— Vreau să salvez această biserică folosindu mi puterea pe care mi a dat o Dumnezeu. Cum anume voi proceda nu mai este problema dumneavoastră.

— Ceea ce vreţi să faceţi... Olivetti făcu o pauză, apoi reluă, hotărât: Eu nu am autoritatea să vă împiedic. Mai ales dacă ţinem seama de aparentul meu eşec ca şef al securităţii. Vă cer doar să mai aşteptaţi. Încă douăzeci de minute... până după ora zece. Dacă informaţia domnului Langdon este corectă, poate că mai am o şansă să l prind pe asasin. Mai putem păstra încă protocolul şi aparenţele.

— Aparenţele! exclamă şambelanul cu un hohot sugrumat. Convenienţele au fost depăşite de mult, domnule comandant! În caz că ai observat, suntem în plin război acum.

Un soldat apăru din centrul de securitate şi i se adresă şambeului:

— Signore, tocmai am fost informat că a fost reţinut reporterul BBC, domnul Glick.

Preotul încuviinţă:

— Trimiteţi i pe el şi pe cameramanul lui să mă aştepte la intrarea în Capela Sixtină.

Olivetti făcu ochii mari:

— Dar ce vreţi să faceţi?

— Douăzeci de minute, comandante. Asta e tot ce vă mai acord.

Şi dispăru.

Când maşina lui Olivetti ieşi pe poarta Vaticanului, în urma ei nu mai venea şirul de Alfa Romeo fără numere de înmatriculare. Pe bancheta din spate, Vittoria bandaja mâna profesorului cu ce găsise în trusa de prim ajutor.

Olivetti privea drept în faţa:

— Bun, domnule Langdon. Unde mergem?


88
Chiar dacă sirena licărea şi urla, maşina lui Olivetti părea că trece neobservată, în timp ce traversa podul în viteză şi se îndrepta spre inima vechii Rome. Întregul trafic părea că urmează o direcţie unică, spre Vatican, de parcă Sfântul Scaun devenise dintr o dată locul de divertisment al romanilor.

Langdon stătea pe bancheta din spate, frământat de numeroase între­bări. Se gândea la ucigaş: dacă îl vor prinde de această dată, dacă le va spune ceea ce doreau să afle, dacă nu cumva era deja prea târziu. Cât va mai trece până ce şambelanul va spune mulţimii adunate în Piazza San Pietro că era în pericol de moarte? Iar inci­dentul din arhivă încă nu i dădea pace. O greşeală.

Olivetti nu puse deloc piciorul pe frâne, iar maşina zbura spre Biserica Santa Maria della Vittoria. Langdon ştia că, în orice altă zi, ar fi stat cu sufletul la gură; acum însă, se simţea amorţit. Numai durerea ce i pulsa în mână îl trezea la realitate.

Deasupra, sirena se tânguia. „Ca şi cum l am anunţa de departe că venim", comentă profesorul în sinea sa. Dar astfel prinseseră o viteză uluitoare; probabil că Olivetti va opri sirena atunci când se vor apropia. Acum, că avea un scurt răgaz pentru a reflecta, vestea asasinării papei începu să şi facă loc în mintea sa. Gândul era de neconceput şi totuşi, într un fel, părea cât se poate de logic. Infiltrarea fusese dintotdeauna punctul forte al confreriei — restructurarea puterii din interior. Şi la urma urmei, mai fuseseră asasinaţi papi. Zvonurile despre trădări circulau cu miile, deşi nimic nu fusese dovedit, pen­tru că autopsiile nu erau permise. Până de curând. Nu cu mult timp urmă, specialiştii primiseră permisiunea de a examina cu raze X mormântul papei Celestin al V lea, care se presupu­nea că murise de mâna succesorului său nerăbdător, Bonifaciu al VlII lea. Cercetătorii speraseră că analiza va scoate la iveală vreun indiciu minor  un os frânt, poate. Incredibil însă, examinarea revelase un cui de douăzeci de centimetri înfipt în ţeasta pontifului.

Langdon îşi aminti de o serie de articole din presă pe care câţiva colegi „prinşi" de fenomenul Illuminati i le trimiseseră cu ani în urmă. Iniţial, crezuse că totul nu i decât o farsă, aşa că se dusese să consulte colecţia de microfişe de la Harvard pentru a verifica au­tenticitatea articolelor. Oricât de incredibil ar fi fost, ele erau auten­tice. Acum le păstra ca o dovadă a modului în care chiar şi cele mai respectabile organizaţii media puteau cădea pradă acceselor de paranoia în privinţa Confreriei Illuminati. Brusc însă, afirmaţiile presei nu mai păreau chiar atât de paranoice. Langdon îşi amintea articolele respective în detaliu:
BBC (14 iunie 1998): „Papa Ioan Paul I, care a decedat în anul 1978, a fost victima unui complot pus la cale de Loja Masonică P2... Societatea secretă cu acest nume a hotărât asasinarea lui Ioan Paul I când şi a dat seama că acesta era decis să l demită pe arhiepiscopul american Paul Marcinkus din funcţia de preşedinte al Băncii Vati­canului. Banca a fost implicată în tranzacţii financiare subterane cu Loja Masonică..."