Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Fântână celor patru fluvii!

Un tribut perfect adus apei, sculptura celebra cele patru mari fluvii ale Lumii Vechi: Nilul, Gangele, Dunărea şi Rio de la Plata.

„Apa, îşi spuse Langdon. Ultimul indiciu". Era perfect.

Şi tot perfect — ca bomboana de pe tort — era faptul că, deasupra fântânii lui Bernini, se înălţa un obelisc egiptean.

Fără a le mai da alte explicaţii pompierilor nedumeriţi, Lang­don o luă la fugă prin biserică, spre locul în care zăcea cadavrul lui Olivetti.

„22.31... Timp suficient!" Era pentru prima dată în ziua aceea când se simţea cu un pas înaintea asasinului.

Îngenunche lângă trupul comandantului, ferit de privirile celorlalţi, în dosul unui rând de strane, şi scoase din buzunarul acestuia revolverul semiautomat şi staţia de emisie recepţie. Avea să cheme întăriri, dar nu acum. Ultimul altar al ştiinţei trebuia să mai rămână pentru o vreme secret, iar sirenele pompierilor şi maşinile presei alergând în trombă la faţa locului nu i ar fi fost de nici un ajutor; dimpotrivă.

Fără un cuvânt, ieşi pe uşa bisericii ferindu se de ziariştii care năvăleau deja înăuntru. Traversă Piazza Barberini şi, la adăpostul întunericului, deschise staţia încercând să i contacteze pe cei de la Vatican. Nu se auzea însă decât un pârâit. Ori era în afara razei de acoperire, ori avea nevoie de vreun cod de identificare. Răsuci la întâmplare butoanele şi rotiţele staţiei, dar degeaba. Brusc, îşi dădu seama că planul său de a chema ajutoare nu va funcţiona. Se răsuci în loc, căutând cu privirea un telefon public. Nu se zărea nici unul. Şi, oricum, circuitele de la Vatican nu funcţionau.

Era singur.

Valul iniţial de încredere începu să se retragă şi profesorul se opri un moment pentru a şi evalua situaţia: mânjit cu praf de oase, lovit, frânt de oboseală şi flămând.

Privi înapoi, spre biserică. Fumul se ridica din cupolă, luminat de reflectoarele presei şi de sirenele maşinilor de pompieri. O clipa îl bătu gândul să se întoarcă şi să ceară ajutor. Instinctul îi spunea însă că prezenţa altor persoane, mai cu seamă a unora nepregătite, ar fi fost mai degrabă un impediment decât un ajutor. „Dacă Hassassin ul ne vede venind..." Mintea îi zbură la Vittoria; aceasta avea să fie ultima lui şansă de a l prinde pe cel care o răpise.

Piazza Navona... Putea ajunge acolo la timp pentru a suprave­ghea împrejurimile. Privi în jur după un taxi, dar străzile erau aproape pustii. Chiar şi şoferii lăsaseră totul baltă pentru a privi evenimentele la televizor. Piazza Navona se afla la nici doi kilo­metri depărtare, dar el nu avea de gând să şi irosească forţele mergând pe jos. Aruncă o privire spre biserică; poate reuşea să împrumute o maşină de la cineva.

„Una de pompieri? Sau vreo furgonetă a presei? Fii serios!"

Timpul trecea, aşa că trebuia să hotărască mai repede. Scoase arma din buzunar. Ceea ce şi pusese în minte era un lucru atât de absurd şi de neobişnuit pentru firea lui, încât îşi spuse că, probabil, diavolul pusese deja stăpânire pe sufletul lui. Luând o la fugă spre un Citroen ce aştepta la semafor, întinse pistolul şi, prin fereastra deschisă a portierei, îl propti în tâmpla şoferului:

— Fuori!

Omul coborî, împleticindu se, afară din maşină.

Langdon sări la volan şi călcă zdravăn pe acceleraţie.

101
Gunther Glick stătea pe o bancă într o celulă de detenţie din biroul central al Gărzii Elveţiene şi se ruga la toţi zeii şi sfinţii Pcare i ştia. „Te rog, fă să NU fie doar un vis!" Era lovitura vieţii sale. Lovitura vieţii oricui! Toţi reporterii din lume ar fi dat orice să

se afle acum în locul lui Glick. „Eşti treaz, nu visezi, îşi spuse. Şi eşti o vedeta. Marile celebrităţi îşi plâng în pumni de ciudă."

Macri era lângă el şi părea puţin dusă pe altă lume. Glick o înţelegea. Pe lângă faptul că difuzase în exclusivitate discursul şam­belanului, oferise lumii întregi — împreună cu el — fotografii cutre­murătoare ale cardinalilor înfieraţi şi ale papei — oh, limba aceea! — plus imagini în direct ale conteinerului cu antimaterie. „Incredibil!"

Desigur, făcuseră toate acestea la cererea şambelanului, deci nu pentru asta se aflau acum închişi în celulă. Garda Elveţiană nu apreciase însă deloc ceea ce spusese el la finele reportajului. Glick ştia bine că discuţia la care se referise nu fusese destinată urechilor lui, dar nu se sinchisise. În definitiv, ăsta era momentul lui de glo­rie. „O altă lovitură a lui Glick!"

— Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea?! bombăni Macri, în mod evident neimpresionatâ.

Glick zâmbi:

— Strălucit, nu i aşa?

— Strălucit de tâmpit!

„Ha, e doar invidioasă", îşi spuse reporterul. Imediat după discursul şambelanului, Glick avusese din nou norocul să se afle, din întâmplare, la locul potrivit şi în momentul potrivit: îl auzise pe Rocher dându le noi ordine oamenilor săi. Se părea că primise un apel telefonic de la un ins misterios, despre care căpitanul susţinea că deţine informaţii privind criza de la Vatican. Rocher lăsa să se înţeleagă că omul îi putea ajuta şi le ceruse subordonaţilor săi să se pregătească pentru sosirea lui.

Deşi informaţia avea în mod clar un caracter privat, Glick procedase aşa cum ar fi făcut orice reporter conştiincios: lăsând onoarea la o parte, se retrăsese într un loc ferit, îi ceruse lui Macri să şi pună camera în funcţiune şi transmisese ştirea.

— Noi evenimente şocante în Cetatea Domnului, anunţase el, mijindu şi ochii pentru a conferi cuvintelor sale mai multă intensitate.

Apoi continuase spunând că un oaspete misterios era aşteptat la Vati­can, pentru a salva situaţia. „Bunul Samaritean din ceasul al unspreze­celea", aşa îl numise el — un apelativ perfect pentru un individ necunoscut care urma să apară în ultimul moment pentru a face o faptă bună. Celelalte posturi preluaseră imediat expresia şi Glick se văzuse din nou în centrul atenţiei.

„Sunt genial, îşi spuse în sinea sa. Peter Jennings poate să stea în cap de ciudă."

Fireşte, Glick nu se oprise aici. Dacă tot se bucura de atenţia lumii întregi, nu putea să nu pomenească puţin şi despre teoria con­spiraţiei, dragă lui, aşa, pentru a adăuga sare şi piper.

„Genial. De a dreptul genial!"

— Ai stricat totul! spuse Macri. Ai dat o n bară de a binelea!

— Ce vrei să spui? Am fost grozav!

Chinita se holbă la el, nevenindu i să creadă:

— Fostul preşedinte George Bush, un Illuminatus?!!

Glick zâmbi. Dar nu era mai mult decât evident? George Bush era un mason care avea gradul 33, bine informat, şi fusese şeful CIA pe vremea când agenţia îşi încetase investigaţiile asupra Con­freriei Illuminati, din lipsă de probe. Şi toată vorbăria aceea despre „o mie de puncte de lumină" şi „o Nouă Ordine Mondială"... Da, Bush era, în mod cert, un Illuminatus.

— Şi chestia aia cu CERN! continuă Macri. Mâine la uşa ta o să stea la coadă o mulţime de avocaţi.

— CERN? Haida de! E cât de poate de clar! Gândeşte te puţin! Illuminati a dispărut de pe faţa pământului în anii '50, cam în aceeaşi perioadă în care a fost înfiinţat CERN — un paradis al celor mai luminate minţi din lume. La CERN plouă cu fonduri private. Tipii de acolo pun la punct o armă capabilă să distrugă Biserica şi, dintr o dată, o pierd!!

— Aşa că tu ieşi la rampă şi spui lumii întregi că la CERN se află azi cartierul general al grupării Illuminati!

— Evident! Frăţiile nu dispar aşa, peste noapte. Confreria asta a trebuit să se ascundă şi ea undeva. Iar CERN pare locul perfect. Nu spun că toată lumea de acolo e Illuminati. Mai degrabă, e ca un fel de uriaşă lojă masonică, în care majoritatea membrilor sunt oameni neimplicaţi, dar eşaloanele superioare...

— Ai auzit vreodată de calomnie, Glick? De răspundere?

— Dar tu ai auzit de jurnalism adevărat?

— Jurnalism?! Ai făcut un rahat mare dintr un nimic! Trebuia să fi închis eu camera! Şi prostia aia cu sigla CERN ce a mai fost? Simbol satanist!? Ţi ai pierdut minţile?

Glick zâmbi din nou. Macri era, evident, geloasă. Sigla CERN fusese cea mai tare lovitură dintre toate. De la discursul şambela­nului, toate posturile discutau despre CERN şi despre antimaterie. Unele posturi afişau în fundal sigla CERN, care nu părea a avea nimic ieşit din comun: două cercuri intersectate, reprezentând două acceleratoare de particule, şi cinci linii tangenţiale ce simbolizau tuburile de injecţie ale particulelor. Lumea întreagă privise sigla, dar numai el, Glick, simbolist amator, îşi dăduse seama de ele­mentele Illuminati ascunse în ea.

— Nu eşti specialist în simbolistică, replică Macri, eşti doar un reporter plin de noroc. Ar fi trebuit să laşi simbolurile în seama ti­pului de la Harvard.

— Tipul ăla nu şi a dat seama.

„Semnificaţia Illuminati a siglei este cât se poate de evidentă!"

Glick radia de mândrie. Deşi CERN avea numeroase acceleratoare, pe siglă apăreau numai două: „Doi este numărul dualităţii pentru Illuminati". În plus, deşi majoritatea accelera­toarelor aveau un singur tub de injecţie, pe siglă erau reprezentate cinci. „Cinci este numărul pentagramei Illuminati." Şi acum venea lovitura de graţie, cea mai strălucită deducţie. Glick sublinie că sigla conţinea cifra şase — clar formată de cercuri cu una dintre linii; iar când sigla era rotită, încă un şase devenea vi­zibil... şi apoi încă unul. În total, de trei ori cifra şase. Numărul Satanei! Semnul fiarei!

Glick era un geniu.

Macri părea gata să l plesnească.

„O să i treacă ei gelozia", îşi spuse reporterul şi mintea îi zbură la un alt amănunt. Dacă la CERN se afla cartierul general al Illumi­nati, oare tot acolo se găsea şi celebrul diamant al conferiei? Glick citise despre el pe Internet — „un diamant desăvârşit, născut din anticele elemente cu o asemenea perfecţiune, încât toţi cei care îi văd sunt copleşiţi".

Oare nu cumva locaţia secretă a diamantului Illuminati era un alt mister pe care el, Glick, avea să l dezlege în această noapte?


102
Piazza Navona. Fântână celor patru fluvii!

Nopţile în Roma, la fel ca şi în deşert, pot fi surprinzător de reci, chiar şi după o zi fierbinte. Langdon se zgribulea acum când intra în piaţă, strângându şi haina în jurul trupului. Pe fundalul zgo­motului îndepărtat al traficului modern, o veritabilă cacofonie de ştiri răsuna deasupra oraşului. Langdon se mai uită o dată la ceas. Încă cincisprezece minute. Era recunoscător pentru cele câteva clipe de relaxare.

Piaţeta era pustie. Fântână lui Bernini părea că l ademeneşte cu vraja ei sfielnică. Bazinul înspumat arunca în aer o ceaţă diafană, iluminată de reflectoarele subacvatice. Langdon simţea parcă în aer un fior electric.

Cea mai impresionantă trăsătură a fântânii era înălţimea ei. Partea centrală avea peste şase metri — un munte de marmură frag­mentat de grote şi caverne prin care apa clocotea zgomotos, încon­jurat de statui păgâne. Deasupra ansamblului era plasat un obelisc, la rândul lui înalt de doisprezece metri. Langdon privi în sus. În vârful obeliscului, o umbră se contura pe fondul întunecat al ceru­lui, găzduind un porumbel solitar.

„O cruce", îşi spuse Langdon, încă uimit de dispunerea indici­ilor în Roma. Fântână celor patru fluvii era ultimul altar al ştiinţei. Cu numai câteva ore în urmă se afla în Panteon, convins că stră­vechea Cale a Iluminării nu mai exista; o greşeală prostească. Până la urmă, se dovedise că întreaga cale era intactă. Pământ, Aer, Foc, Apă. Iar el izbutise s o urmeze... de la început până la sfârşit.

„Nu chiar până la sfârşit", îşi reaminti. Calea avea cinci jaloane, nu patru. Acest al patrulea indiciu sugera, desigur, direcţia spre destinaţia finală — locul secret de întâlnire al confreriei, Biserica Ilu­minării. Langdon se întrebă dacă această ascunzătoare mai exista încă şi dacă acolo o dusese Hassassin ul pe Vittoria.

Aproape fără a şi da seama, începu să studieze statuile care de­corau fântână, căutând un semn care să indice direcţia ascunzătorii Illuminati. „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând." Aproape în aceeaşi clipă însă, remarcă un amănunt tulburător: sculptura nu avea nici un înger. Sau, cel puţin, nici unul vizibil din locul în care stătea el... sau de care să şi amintească. Fântână celor patru fluvii era o lucrare nereligioasă. Toate decoraţiunile erau pro­fane: oameni, animale şi chiar un ciudat tatu. În tot acest ansamblu, un înger ar fi ieşit clar în evidenţă.

„Să fi greşit, oare, locul?" Se gândi iarăşi la dispunerea în formă de cruce al celor patru obeliscuri şi şi încleştă pumnii cu hotărâre. „Fântână e perfectă!"

Era doar 22.46, când o camionetă neagră apăru pe o alee, în celălalt capăt al pieţei. Profesorul nu i ar fi acordat nici o atenţie, dacă nu s ar fi apropiat cu farurile stinse. Aidoma unui rechin ce vânează tăcut la lumina lunii, camioneta făcu înconjurul pieţei.

Langdon se ghemui în umbră, în spatele scării monumentale ce ducea la Biserica Sfânta Agnes în Agonie. În vreme ce l suprave­ghea pe nou venit, simţea cum pulsul i se accelerează.

După ce înconjură piaţa de două ori, camioneta se apropie de fântână lui Bernini. Trase lângă bazin, înaintând uşor de a lungul acestuia, până ce opri, cu uşa laterală la doar câţiva centimetri de marginea apei.

Deasupra, stropii fini învăluiau sculptura.

Pe Langdon îl cuprinse o senzaţie ciudată. Sosise oare Hassassin ul? Venise cu această camionetă? El, unul, şi l imaginase adu­cându şi victima în piaţă pe picioare, aşa cum făcuse la San Pietro, oferindu i lui spaţiu de manevră. Dar dacă venise cu camioneta, atunci situaţia se schimba.

Brusc, uşa laterală, glisantă, se deschise. Pe podeaua camio­netei, într o poziţie contorsionată, zăcea un bărbat gol, înfăşurat în metri întregi de lan­ţuri metalice. Omul se zbătea, dar verigile erau prea grele. Una dintre ele îi străpunsese gura ca o zăbală a unui cal, înăbuşindu i astfel strigătele de ajutor. Abia atunci zări Langdon cea de a doua siluetă, în spatele prizonie­rului, mişcându se în întuneric de parcă ar fi făcut ultimele preparative.

Ştia că nu are la dispoziiţie decât câteva secunde pentru a acţiona.

Scoase arma din buzunar, îşi scoase sacoul şi l aruncă pe jos. Haina i ar fi stânjenit mişcările şi, pe urmă, n avea de gând să se apropie de apă purtând Diagramma lui Galilei în buzunar; docu­mentul avea să rămână la adăpost.

Se furişă încet spre dreapta, pe marginea pieţei, şi se opri exact de cea­laltă parte a camionetei. Masa de marmură a fântânii îi bloca vederea. Se ridică şi o luă la fugă drept spre bazin, sperând ca zgo­motul apei să l acope­re pe cel al paşilor săi. Când ajunse la fântână, sări peste margine şi păşi înăuntru.

Apa îi ajungea până la brâu şi era rece ca gheaţa. Cu dinţii clănţănindu i, făcu doi paşi. Fundul bazinului era alunecos, la mâzga obişnuită adâugându se un strat de monede aruncate de turişti pentru a avea noroc. El, unul, avea nevoie de foarte mult noroc. Învăluit în stropii fini ca o ceaţă, se întrebă dacă frigul sau teama era cea care îi făcea mâna să tremure atât de tare pe armă.

Ajunse la masa de marmură şi făcu la stânga, atent să nu fie văzut. Se ascunse în spatele unui cal uriaş şi privi spre camionetă. Se afla la nici cinci metri distanţă. Înăuntru, Hassassin ul era ghe­muit pe podea, cu mâinile pe trupul înlănţuit al cardinalului, pregătindu se să l rostogolească în fântână.

Stând în apă până la mijloc, Langdon ridică revolverul şi făcu un pas în lateral, ieşind din ceaţa umedă; se simţea ca un soi de cowboy acvatic gata de acţiune:

— Nu mişca!

Vocea fusese mai fermă decât mâna, care îi tremura.