Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Hassassin ul zâmbi când camioneta sa trecu dincolo de poarta masivei clădiri de piatră ce străjuia malul Tibrului. Opri, coborî, îşi luă premiul în braţe şi se repezi prin tunel, mulţumit că povara lui era zveltă şi uşoară.

Ajunse la uşă.

"Biserica Iluminării. Vechea sală de reuniuni a Conferiei Illuminati. Cine şi ar fi închipuit că aici se află?!"

Intră şi o aşeză pe un divan. Îi întoarse mâinile la spate şi i legă picioa­rele. Ştia că trebuie să mai aştepte până ce se va putea bucura de prada sa; mai avea de îndeplinit o ultimă misiune. Apa.

Şi totuşi, îşi putea permite o clipă de plăcere. Îngenunche alături de ea şi i mângâie coapsa. Pielea îi era netedă şi caldă. Mai sus. Degetele lui brune pătrunseră pe sub marginea şortului. Mai sus.

Se opri. „Răbdare, îşi spuse excitat. Mai ai încă de lucru."

Ieşi pentru câteva momente pe balconul de piatră. Adierea nopţii îl răcori şi i potoli ardoarea. Jos, în depărtare, apele Tibrului curgeau învolburate. Îşi îndreptă ochii spre cupola ce se înălţa în Piazza San Pietro, la un kilometru depărtare, învăluită în lumina zecilor de reflectoare ale presei.

— Ultimele tale clipe, spuse cu voce tare, amintindu şi miile de musul­mani măcelăriţi în vremea cruciadelor. La miezul nopţii ai să ţi întâlneşti creatorul!

În spatele lui, pe divan, femeia se mişcă. Hassassin ul se întoarse. Poate că ar trebui s o lase să şi revină. Teroarea întipărită în ochii femeilor era pentru el supremul afrodiziac.

Era mai bine să fie prudent. Era preferabil ca ea să rămână inconştientă cât timp lipsea el. Deşi era legată şi n avea cum să scape, Hassassin ul nu voia ca, la întoarcere, să şi găsească prada extenuată, după încercări zadarnice de a evada. „Vreau să ţi păstrezi forţele... pentru mine."

Îi ridică uşor capul şi pipai în mica adâncitură de la ceafă. Era acolo, pe meridianul energetic, un punct pe care l folosise de nenumărate ori. Îl găsi şi, cu o forţă strivitoare, îşi împinse degetul în cartilaj, până ce l simţi cedând uşor. Trupul femeii se destinse instantaneu. „Douăzeci de minute", îşi spuse. Sublima încununare a unei zile perfecte. După ce l va fi slujit îndeajuns şi va fi murit făcând o, el va ieşi pe balcon şi va admira focurile de artificii ale Vaticanului, în noapte.

Lăsându şi prada inconştientă pe divan, coborî scările şi pătrunse într o temniţă luminată de câteva torţe. Ultima misiune. Se apropie de masă şi se plecă în faţa sacrelor forme din metal lăsate acolo pentru el.

Apa. Ultima.

Desprinse o făclie de pe perete, aşa cum mai făcuse de trei ori înainte, şi încinse metalul. Când forma ajunse la incandescenţă, o prinse de mâner şi porni spre ultima celulă.

Înăuntru, un bărbat aştepta în tăcere. Singur şi bătrân.

— Cardinale Baggia, şuieră Hassassin ul. Ţi ai spus ultima rugăciune?

Ochii italianului îl priviră neclintiţi, fără teamă:

— M am rugat doar pentru sufletul tău.

98
Cei şase pompieri chemaţi pentru incendiul din Biserica Santa Maria della Vittoria stinseseră focul cu jeturi de gaz Halon. Apa era mai ieftină, dar ar fi distrus frescele şi Vaticanul le plătea pompierilor romani o sumă consi­derabilă pentru a asigura un serviciu rapid şi de calitate, în toate clădirile aflate sub patronajul său.

Prin însăşi natura muncii lor, pompierii se confruntau aproape zilnic cu tragedia, dar execuţia din această biserică avea să le rămână mult timp întipărită în memorie. Un amestec de crucificare, spânzurare şi ardere pe rug, scena părea desprinsă dintr un monstru­os coşmar gotic.

Din nefericire, ca de fiecare dată, presa ajunsese la faţa locului înaintea lor şi luase o sumedenie de imagini, înainte de a fi înde­părtată. Când pompi­erii izbutiră să coboare victima şi s o aşeze pe podea, nimeni nu mai avu nici o îndoială cu privire la identitatea ei.

— Cardinale Guidera, şopti cineva. Di Barcelona.

Bătrânul era gol. Partea inferioară a corpului avea o culoare neagră purpurie, iar din pielea crăpată a coapselor sale se scurgeau firişoare de sânge. La glezne se vedeau oasele ieşite în afară. Un pompier vomită. Altul ieşi în fugă din biserică pentru a respira aer proaspăt.

Culmea ororii era însă simbolul înfierat pe pieptul cardinalului. Şeful de echipă se roti în jurul cadavrului, înmărmurit. "Lavoro del diavolo, îşi spuse. "Opera diavolului." Şi omul se închină pentru prima dată din copilărie.

— Un' altro corpo! strigă cineva.

Unul dintre pompieri găsise încă un cadavru.

Şeful de echipă îl recunoscu imediat. Austerul comandant al Gărzii Elveţiene fusese un om prea puţin agreat de reprezentanţii oficialităţilor.

Şeful încercă să sune la Vatican, dar acolo toate liniile erau ocupate. Oricum, nu mai conta. Garda Elveţiană avea să afle vestea de la televizor, în numai câteva minute.

În vreme ce analizau locul, evaluând pagubele şi încercând să şi dea seama ce se petrecuse, şeful de echipă văzu că una dintre nişele laterale era ciuruită de gloanţe. Un sicriu se râstur nase de pe suportul lui şi căzuse cu susul în jos, probabil în urma unei lupte. O grămadă de stricăciuni. „Ori­cum, e treaba poliţiei şi a Sfântului Scaun", îşi spuse, întorcându se pentru a ieşi din nişă.

În aceeaşi clipă însă, se opri. De sub sarcofag se auzea ceva. Un sunet pe care nici un pompier nu şi doreşte să l audă vreodată.

— Bomba! strigă în gura mare. Tutti fuori!

Când echipa de genişti ridică sarcofagul, sursa piuitului elec­tronic deveni clară pentru toată lumea. Oamenii rămaseră cu ochii pironiţi la ea, nevenin­du le să creadă.

— Medico! urlă unul dintre ei în cele din urmă. Medico!


99
— Vreun semn de la Olivetti? întreba şambelanul, în timp ce se întorcea, escortat de Rocher, de la Capela Sixtină.

— Nu, signore. Mi e teamă că s a întâmplat ceva grav.

Când ajunseră înapoi în biroul papei, preotul îi spuse pe un ton grav:

— Căpitane, eu nu mai pot face nimic aici, în seara aceasta. Mi e teamă că deja am făcut prea multe. Mă duc să mă rog. Aş vrea să nu fiu deranjat. De acum totul se află în mâinile Domnului.

— Da, signore.

— Ora e înaintată, căpitane. Găsiţi conteinerul acela!

— Căutările noastre continuă. Arma se dovedeşte însă a fi bine ascunsă.

Şambelanul făcu un gest cu mâna, ca şi cum nu voia sau nu putea să se gândească la acest lucru.

— Da. Fix la ora 23.15, dacă biserica va mai fi încă în peri­col, vreau să i evacuaţi pe cardinali. Soarta lor se află în mâinile dumitale. Un singur lucru îţi cer. Lasă i să părăsească acest loc cu demnitate. Lasă i să iasă în Piazza San Pietro şi să se alăture oamenilor de acolo. Nu vreau ca ultima imagine a acestei Bi­serici să fie cea a unui şir de bătrânei speriaţi, furişându se pe uşa din dos.

— Foarte bine, signore. Dar dumneavoastră? Să vin să vă iau tot la 23.15?

— Nu va fi nevoie.

— Signore?

— Voi pleca atunci când îmi va spune Domnul.

Rocher se întreba dacă nu cumva il camerlengo intenţiona să se scufunde o dată cu vasul său.

Şambelanul deschise uşa şi intră în biroul papal:

— De fapt, spuse el întorcându se spre căpitan, ar mai fi încă ceva.

— Signore?

— Pare a fi cam rece aici, în birou. M a luat frigul.

— Încălzirea electrică nu mai funcţionează. Permiteţi mi să aprind focul în şemineu.

Preotul îi surâse, obosit:

— Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc foarte mult.
***
Rocher ieşi, lăsându i pe şambelanul care se ruga la lumina focului din şemineu, în faţa unei statui micuţe a Sfintei Fecioare. Era o privelişte stranie. O umbră întunecată, îngenuncheată pe fondul licăririlor roşietice.

În vreme ce străbătea culoarul, văzu un soldat care se apropia în fugă. Chiar în lumina palidă a sfeşnicelor, îl recunoscu. Lo­cotenentul Chartrand. Tânăr, energic şi plin de zel.

— Domnule căpitan, strigă el, agitând în mână un telefon celular. Cred că discursul şambelanului a dat roade. A sunat cineva care spune că deţine informaţii utile pentru noi. A telefonat pe una din­tre liniile private ale Vaticanului. N am idee de unde a făcut rost de număr.

Rocher se opri:

— Poftim?

— Nu vorbeşte decât cu ofiţerul cel mai înalt în grad.

— Vreo veste de la Olivetti?

— Nu, domnule.

Căpitanul luă telefonul:

— Sunt căpitanul Rocher. Eu sunt ofiţerul superior aici.

— Rocher, rosti vocea de la celălalt capăt. Îţi voi explica cine sunt. Apoi îţi voi spune ce ai de făcut mai departe.

Când celălalt isprăvi de vorbit şi închise, Rocher rămase o clipă împietrit. Acum ştia de la cine primeşte ordine.

La CERN, Sylvie Baudeloque, secretara lui Maximilian Kohler se străduia să facă faţă avalanşei de cereri care soseau neîncetat la biroul directorului.

Când telefonul personal al şefului ei începu să sune, secretara tresări. Nimeni nu avea acel număr.

— Da, spuse ea ridicând receptorul.

— Doamna Baudeloque? Sunt Kohler. Ia legătura cu pilotul meu! Avionul să fie pregătit în cinci minute.

100
Robert Langdon nu avea idee unde se află şi cât timp zăcuse inconştient atunci când deschise ochii şi văzu cupola cu fresce baroce de deasupra lui. Sub ea se învârteau vălătuci de fum. Ceva îi acoperea gura. O mască de oxigen. Şi o smulse de pe faţă. În aer plutea un miros groaznic, ca de carne arsă.

Capul îi vuia şi Langdon se crispă de durere. Încercă să se ridice. Un bărbat îmbrăcat în alb era îngenuncheat lângă el.

— Riposati! îi spuse acesta şi i apăsă uşor umerii pentru a l culca la loc. Sono il paramédico.

Se conformă, simţind cum capul i se învârte aidoma vălătucilor de fum. „Ce naiba se întâmplase?" Fiori vagi de panică îi reveneau lent în minte.

— Sórcio salvatore, adăugă medicul. Şoarecele... salvator.

Tot nu pricepea nimic. „Ce şoarece salvator?"

Omul arătă spre ceasul cu Mickey Mouse de la încheietura lui. Brusc, începu să se lumineze. Îşi aminti că l pusese să sune. Privind absent cadranul ceasului, Langdon observă şi ora: 22.28.

Sări în capul oaselor.

Dintr o dată, îşi amintise totul.

Langdon şedea lângă altarul principal, alături de câţiva pom­pieri. Oamenii îl bombardau cu întrebări, dar el abia îi asculta. Avea propriile întrebări. Simţea dureri în tot trupul, dar ştia că trebuie să acţioneze imediat.

Un pompier se apropie, venind din celălalt capăt al bisericii:

— Am verificat încă o dată, domnule. Nu am găsit decât doua cadavre: cardinalul Guidera şi comandantul Gărzii Elveţiene. Nu e nici o femeie aici.

— Grazie, răspunse Langdon, neştiind dacă ar trebui să se simtă uşurat sau îngrozit.

Îşi amintea că o văzuse pe Vittoria zăcând inconştientă pe po­dea. Şi dispăruse. Singura explicaţie posibilă nu era câtuşi de puţin liniştitoare. Ucigaşul nu şi ascunsese intenţiile când vorbiseră la telefon. „O femeie de spirit. Sunt excitat. Poate că, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi..."

Profesorul privi în preajmă:

— Unde sunt cei din Garda Elveţiană?

— N am reuşit încă să luăm legătura cu ei. Telefoanele de la Va­tican nu funcţionează.

Se simţea singur şi copleşit. Olivetti era mort. Cardinalul pierise şi el. Vittoria dispăruse. O jumătate de oră din viaţa lui era pierdută în neant.

Afară se auzea zumzetul presei. Probabil că imaginile cu moartea cumplită a celui de al treilea cardinal aveau să fie difuzate foarte curând, dacă nu cumva fuseseră deja. Profesorul nu putea decât să spere că şambe­lanul trecuse la acţiune. „Evacuează naibii Vaticanul! Destul cu joaca! Am pierdut lupta!"

Brusc, îşi dădu seama că toate lucrurile care l însufleţiseră până acum — salvarea Vaticanului, eliberarea celor patru cardinali, con­fruntarea cu confreria pe care o studiase atâţia ani — toate aceste lucruri i se şterseseră din minte. Lupta era pierdută. Un nou impuls se născuse acum în el. Simplu. Limpede. Instinctiv.

Găseşte o pe Vittoria!

În suflet simţea un gol neaşteptat. Auzise adesea că situaţiile limită, de viaţă şi de moarte, puteau uni doi oameni mai puternic decât ar fi făcut o decenii întregi de convieţuire. Acum era convins de acest lucru. Absenţa Vittoriei îi stârnise un sentiment pe care nu l mai încercase de mulţi ani. Singurătate. Durerea din suflet îl făcea mai puternic.

Îşi alungă din minte orice alt gând şi încercă să se concentreze. Se rugă ca Hassassin ul să pună datoria înaintea plăcerii; altfel, ştia că ar fi fost prea târziu. „Ba nu, îşi spuse, ai suficient timp." Răpitorul Vittoriei mai avea încă de lucru. Trebuia să mai iasă o dată la suprafaţă înainte de a dispărea pentru totdeauna.

„Ultimul altar al ştiinţei." Ucigaşul mai avea o ultimă misiune de îndeplinit. „Pământ. Aer. Foc. Apă."

Se uită din nou la ceas. Treizeci de minute. Se ridică şi se apropie de Extazul Sfintei Tereza. De data aceasta, privind sculp­tura lui Bernini, ştia exact ce anume caută.

„Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând..."

Deasupra sfintei, pe fundalul unor flăcări aurite, se înălţa un înger, cu lancea sa de foc. Langdon urmări cu privirea direcţia acesteia, spre partea din dreapta a bisericii, până la zid. Cercetă locul, dar nu se afla nimic acolo. Fireşte, trebuia să caute ceva aflat departe, dincolo de ziduri, undeva, în Roma. Se întoarse şi i se adresă şefului pompierilor, cu o hotărâre nouă în glas:

— Ce direcţie este aceasta?

— Ce direcţie? replică omul, nedumerit. Nu ştiu... vest, probabil.

— Şi ce biserici se află într acolo?

Deruta pompierului părea să se fi adâncit:

— Sunt zeci de biserici. De ce?

Langdon se încruntă. Fireşte că erau zeci:

— Am nevoie de o hartă a oraşului. Imediat.

Şeful trimise pe cineva să caute una, iar profesorul îşi îndreptă din nou ochii spre statuie. „Pământ... Aer... Foc... VITTORIA. Indiciul final este Apa, îşi spuse. Apa lui Bernini."

Trebuia să caute o biserică undeva spre vest. Un ac în carul cu fân. Trecu în revistă toate lucrările lui Bernini pe care şi le amintea.

Am nevoie de o ofrandă adusă Apei!"

Gândul îi zbură la statuia Tritonului — zeul grec al mării. Apoi îşi dădu seama că Tritonul se afla la numai câţiva paşi, în piaţeta de afară şi nu era amplasat în direcţia potrivită. „Oare ce anume ar fi sculptat Bernini pentru a celebra apa? Neptun şi Apollo?" Din păcate, această statuie era la Londra, în Muzeul Victoria & Albert.

— Signore!

Sosise pompierul cu harta.

Langdon îi mulţumi şi o întinse pe masa altarului. Imediat îşi dădu seama că avusese noroc: harta Departamentului Pompierilor era una dintre cele mai detaliate pe care le văzuse el vreodată.

— Unde ne aflăm acum?

— Alături de Piazza Barberini, îi arătă tânărul.

Profesorul privi din nou spre lancea îngerului, pentru a se orien­ta. Şeful de echipă avusese dreptate, lancea arăta spre vest. Lang­don trase o linie pe hartă, de la locul în care se aflau spre vest. Ime­diat, speranţele îi păliră. Cu fiecare centimetru, degetul lui mai trecea pe lângă un punctuleţ marcat cu o cruce neagră. Biserici! Oraşul era împânzit de ele. În cele din urmă, linia imaginară ajunse în suburbii. La naiba!

Privind ansamblul oraşului, căută cele trei biserici în care fu­seseră ucişi primii cardinali. „Capela Chigi... San Pietro... aici..."

Deodată, un amănunt ciudat îi atrase atenţia... ceva în ampla­sarea lor. Până acum nu se gândise la un tipar anume în poziţia lor relativă unele faţă de celelalte. Dar, în mod cert, un tipar exista. Oricât ar fi părut de improba­bil, cele trei biserici păreau a fi dispuse într un triunghi uriaş. Mai verifică o dată. Nu, nu era doar închipu­irea lui.

— Penna, ceru brusc, fără a şi ridica ochii de pe hartă.

Cineva îi întinse un pix.

Încercui cele trei punctuleţe negre. Inima îi bătea deja mai repede. Iarăşi verifică amplasarea relativă. „Un triunghi simetric!"

Gândul îi zbură imediat la Marea Pecete de pe bancnota de un dolar — triunghiul cu ochiul atoatevăzător. Dar nu avea nici un sens! Însemnase doar trei biserici, or în total trebuiau să fie patru.

„Aşadar, unde mama naibii este Apa?" Oriunde ar fi plasat al patrulea punct, triunghiul ar fi fost distrus. Pentru ca simetria să se păstreze, ultima biserică nu s ar fi putut afla decât în interiorul tri­unghiului, în centru. Privi punctul respectiv pe hartă. Nimic. Şi nici ideea nu i se părea tocmai corectă. Cele patru elemente ale ştiinţei

erau considerate egale. Apa nu avea nimic special, nu exista nici un motiv pentru a fi plasată în centrul celorlalte trei.

Şi totuşi, instinctul îi spunea că această dispunere simetrică nu putea fi, pur şi simplu, accidentală. „Înseamnă că nu percep întrea­ga imagine!" O singură posibilitate mai exista. Patru puncte nu formează un triunghi, ci o cu totul altă formă.

Profesorul studie din nou harta. „Un pătrat, poate?" Deşi nu avea nici o semnificaţie din punct de vedere simbolic, pătratul era, cel puţin, simetric. Puse degetul pe unul dintre punctele care ar fi transformat triunghiul în pătrat. Imediat observă că nu l putea obţine. Laturile triunghiului erau foarte înclinate şi duceau la for­marea unui dreptunghi puţin distorsionat, nicidecum a unui pătrat.

În vreme ce studia celelalte puncte posibile din jurul triunghiu­lui, se întâmplă ceva neaşteptat. Linia pe care o trasase mai devreme, urmând direcţia indicată de lance, trecea chiar printr unul dintre punctele posibile. Stupefiat, încercui punctul respectiv. Acum pe hartă se aflau patru buline, dispuse într un romb, un fel de diamant stilizat.

Se încruntă. Nici rombul nu era un simbol Illuminati. O clipă, rămase pe gânduri. „Şi totuşi..."

Pentru o clipă gândul îi zbură la celebrul diamant Illuminati. Ideea era, desigur, ridicolă, şi o alungă din minte. În plus, rombul era alungit, ca un fel de zmeu de hârtie, neavând câtuşi de puţin simetria perfectă pentru care era renumit diamantul Illuminati.

Când se aplecă pentru a vedea mai bine unde era amplasat cel de al patrulea punct al rombului, avu surpriza să şi dea seama că acesta se situa chiar în centrul celebrei Piazza Navona. Ştia că în acea piaţă se găsea o biserică importantă şi se gândise la ea când trasase linia iniţială; din câte îşi amintea el, nu se afla aici nici o sculptură de a lui Bernini. Biserica se numea Sfânta Agnes în Ago­nie, în amintirea Sfintei Agnes, o încântătoare fecioară adolescentă, condamnată la o viaţă de sclavie sexuală, fiindcă refuzase să şi renege credinţa.

„Trebuie să fie ceva în biserica aceea!" exclamă Langdon tăcut, storcându şi creierii pentru a şi aminti. Dar nu şi amintea nici o lucrare de a lui Bernini aflată în interior — cu atât mai puţin ceva care să aibă legătură cu apa. În plus, şi dispunerea bisericilor pe hartă îl sâcâia. Un romb! Forma era prea clară şi prea bine definită pentru a fi o simplă coincidenţă, însă oricum nu avea sens. „Un zmeu?!" Poate că nu alesese corect cel de al patrulea punct. „Ce naiba îmi scapă?!"

Răspunsul îi veni în minte abia după treizeci de secunde, dar când veni, îl izbi cu un val de entuziasm, aşa cum nu simţise nicio­dată în cursul carierei lui universitare.

Geniul Illuminati nu se dezminţise nici de data aceasta.

Dispunerea pe care o privea nu avea nimic de a face cu rombul; cele patru puncte formau un romb, numai fiindcă el unise punctele alăturate. Illuminati credeau însă în contrarii, în opoziţii! În vreme ce unea punctele opuse, două câte două, degetele îi tremurau. În faţa ochilor lui, pe hartă, prinsese contur o cruce uriaşă. O cruce! Cele patru elemente ale ştiinţei se desfăşurau limpede... răspândite în Roma în forma unei cruci enorme.

În vreme ce privea harta copleşit, în minte i răsună un vers... ca un vechi prieten cu un chip nou: „Misticele elemente n cruciş în Roma se desfac..."

„În cruciş..."

Ceaţa începea să se risipească. Răspunsul se aflase chiar în faţa lui, tot timpul. Poemul Illuminati spunea clar cum erau dispuse altarele! în cruce!

„Misticele elemente n cruciş în Roma se desfac."

Iniţial, Langdon se gândise că poetul Illuminati alesese această exprimare pentru a păstra metrica, însă acum îşi dădea seama că în realitate era mult mai complex. Un alt indiciu ascuns.

Crucea vizibilă pe hartă reprezenta suprema dualitate Illumi­nati: un simbol religios format din elementele ştiinţei. Calea Ilu­minării concepută de Galilei era un tribut adus deopotrivă ştiinţei şi lui Dumnezeu!

Restul devenea clar imediat.

Piazza Navona.

Chiar în centrul pieţei, lângă Biserica Sfânta Agnes în Agonie, Bernini îşi amplasase una dintre cele mai cunoscute opere. Nimeni nu vizitează Roma fără a trece prin Piazza Navona pentru a o admira.