Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il preferito. Omul care urma să fie papă. Mort acum, chiar în faţa lui.

Într un fel, chiar şi aşa, întins pe bordura aceea în mijlocul fântânii, cardinalul Baggia afişa încă un aer calm şi plin de demni­tate. Apa îi clipocea lent pe piept, cuprinsă parcă de remuşcări... ca şi când i ar fi cerut iertare fiindcă i ucisese... de parcă ar fi încercat să spele rana arsă ce i purta numele.

Cu o mişcare înceată, Langdon îşi trecu palma peste faţa bătrânului şi i închise ochii sticloşi. În clipa aceea, un val istovitor de lacrimi îl podidi, luându l prin surprindere. Şi, pentru prima dată după mulţi ani, Langdon plânse.


105
Tremurul de emoţie îi slăbi, în vreme ce se îndepărta de cadavrul cardinalului, târându şi cu greu picioarele. Secătuit şi sin­gur, avea impresia că se va prăbuşi la următorul pas. Şi totuşi, un nou impuls creştea în el. Energic. De nestăpânit. Muşchii i se încordară cu o forţă neaşteptată. Ignorând durerea din inimă, creierul lui azvârli trecutul la o parte şi se concentră asupra unicei şi disperatei misiuni care l mai aştepta.

„Găseşte bârlogul Illuminati. Ajut o pe Vittoria."

Întorcându se spre masa de marmură sculptată din mijlocul fântânii, începu să caute ultimul indiciu Illuminati. Undeva, în acest mănunchi de statui, era un semn, ceva care sugera calea către bârlog. Speranţa îi pieri însă repede, pe măsură ce studia sculptura. Versul po­emului părea să răsune batjocoritor în jurul lui: „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând." Se încrunta spre formele sculptate. „Fântână asta este laică! Nu are nici un înger, pe nicăieri!"

Dezamăgit, îşi ridică instinctiv ochii spre obeliscul de piatră. „Patru indicii, îşi spuse în gând, dispuse în Roma în forma unei uriaşe cruci."

Privi hieroglifele gravate şi se întrebă dacă nu cumva anticele simboluri egiptene ascundeau vreun indiciu. Alungă imediat această idee. Hieroglifele erau mult mai vechi decât opera lui Bernini şi, în plus, fuseseră descifrate abia după descoperirea stelei de la Rosetta. Totuşi, poate că Bernini sculptase printre ele un sim­bol propriu... unul care să treacă neobservat.

Cu o nouă rază de speranţă în suflet, înconjură încă o dată fântână, cercetând toate cele patru feţe ale obeliscului. În două minute sfârşi, fără nici un rezultat. Nu părea să fie adăugat nimic printre hieroglife; şi în mod cert, nu era nici un înger.

Îşi privi ceasul. Era unsprezece fix, dar nu şi dădea seama dacă timpul zboară sau abia se scurge. Imagini ale Vittoriei şi ale Hassassin ului îi stăruiau ameţitoare în minte, în timp ce continua să se învârtă în jurul fântânii, din ce în ce mai deznădăjduit. Frânt, copleşit, simţea că e gata să se prăbuşească. Pradă frustrării, îşi lăsă capul pe spate pentru a şi striga furia în noapte.

Dar strigătul îi încremeni în gât.

Privirea îi căzu pe vârful obeliscului. Acolo, sus, se afla aceeaşi vietate pe care o văzuse mai devreme. Acum însă, îi atrase brusc atenţia. Nu era un înger. Câtuşi de puţin. De fapt, nici nu i se păruse că face parte din fântână lui Bernini. Crezuse că era o fiinţă vie, o pasăre cocoţată la înălţime.

Un porumbel.

Îşi miji ochii pentru a vedea mai bine prin ceaţa şi stropii de apă. Era un porumbel, nu i aşa? Capul şi ciocul i se conturau clar pe fondul cerului înstelat. Şi totuşi, pasărea nu se mişcase din loc de când sosise el în piaţă, cu toată lupta care se dusese jos. Era exact în aceeaşi poziţie în care o văzuse prima dată: stătea în vârful obeliscului, privind liniştită către vest.

După o clipă de nedumerire, Langdon se aplecă şi culese un pumn de monede din fântână, pe care le aruncă în sus. Bănuţii zăngăniră pe granitul obeliscului. Pasărea nu se clinti. Încercă încă o dată. De data aceasta, una dintre monede atinse porumbelul. Un sunet uşor de metal lovit de alt metal răsună în piaţă.

Afurisita de pasăre era din bronz.

„Dar trebuie să cauţi un înger, nu un porumbel!" îi şopti o voce în minte. Dar era prea târziu; făcuse deja conexiunea. Pasărea nu era nicidecum un porumbel.

Era o turturea!

Abia dându şi seama ce face, sări în fântână, se repezi spre cen­trul bazinului şi începu să urce pe masa de marmură, căţărându se pe braţe şi pe capete sculptate. Pe la jumătatea urcuşului, dincolo de vălul de ceaţă şi stropi, se opri o clipă. Capul păsării se vedea mai clar acum.

Nici urmă de îndoială. Era o turturea, culoarea iniţială a bronzului te înşela, fiindcă era înnegrită de poluarea din aer. Şi, brusc, semnificaţia ei îl izbi în moalele capului. Mai văzuse azi două tur­turele, la Panteon. O pereche de turturele nu avea nici o semnifi­caţie simbolică. Pasărea de aici era, însă, singură.

„Turtureaua este simbolul laic al Îngerului Păcii."

Această descoperire aproape că îl împinse de la sine până la baza obeliscului. Bernini alesese simbolul nereligios al unui înger pentru a l putea ascunde în cadrul fântânii laice. „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând. Turtureaua e un înger!" Ce loc putea fi mai potrivit pentru ultimul indiciu Illuminati decât vârful acestui obelisc?!

Pasărea privea spre vest. Langdon încercă să i urmărească direcţia, dar clădirile din jur îl împiedicau. Urcă mai sus. Un citat din opera Sfântului Grigorie de Nyssa îi veni pe neaşteptate în minte: „Când ajunge la ilumina­re... sufletul ia forma delicată a unei turturele".

Langdon îşi continua ascensiunea. Spre turturea. Aproape că zbu­ra acum. Ajunse la platforma obeliscului, de unde nu putea urca mai departe. Şi, privind în jur, înţelese că nici n avea nevoie. Întreaga Romă se întindea în faţa lui; priveliştea era uluitoare.

Spre stânga, luminile haotice ale reflectoarelor în Piazza San Pietro. Spre dreapta, cupola Bisericii Santa Maria della Vittoria care fumega. În faţa lui, la depărtare, Piazza del Popolo. Iar sub el, al patrulea şi ultimul indiciu. O cruce uriaşă formată din obeliscuri.

Tremurând, privi în sus, spre turturea. Apoi se întoarse cu faţa în direcţia pe care ea o indica.

În aceeaşi clipă îl zări.

Clar. Evident. Înşelător de simplu.

Cu ochii aţintiţi asupra lui, aproape nu i venea să creadă că bârlogul Illuminati rămăsese secret atâţia ani. Întregul oraş părea să pălească în jurul monstruoasei structuri de piatră aflate dincolo de albia fluviului. Una dintre cele mai cunoscute din Roma, con­strucţia se ridica pe malul Tibrului, faţă în faţă cu Vaticanul. Geometria sa era simplă: un castel circular, încadrat de o fortăreaţa pătrată care, la rândul ei, dincolo de ziduri, era înconjurată de un parc în forma unui pentagon.

Vechile metereze de piatră erau luminate de reflectoare. Dea­supra castelului se înălţa un uriaş înger din bronz. Sabia sa era îndreptată în jos, părând că străpunge cu vârful exact centrul castelului. Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, în faţa intrării princi­pale în castel se întindea, maiestuos, celebrul Ponte Sant'Angelo — „Podul Îngerilor"... un arc de piatră decorat cu doisprezece îngeri sculptaţi de nimeni altul decât... Bernini.

Într o ultimă revelaţie tulburătoare, Langdon îşi dădu seama că imensa cruce formată de obeliscuri în Roma încadra fortăreaţa în cel mai pur stil Illuminati: braţul lung al crucii trecea exact prin centrul podului, împărţindu l în două jumătăţi egale.

Coborî şi îşi luă sacoul de pe jos, ţinându l departe de hainele lui ude. Apoi sări în maşina furată şi şi înfundă pantoful mustind de apă în pedala de acceleraţie.


106
Era 23.07. Citroenul alerga ca o nălucă în noaptea romană. Coborând pe Lungotevere Tor Di Nona, paralel cu fluviul, Langdon vedea deja castelul ridicându se asemenea unui munte spre dreapta.

Castel Sant'Angelo, „Castelul Îngerului".

În faţa lui apăru brusc intrarea pe podul cu acelaşi nume. Călcă puternic frâna şi pneurile scârţâiră. Cotise la vreme, dar podul era blocat şi, înainte de a se putea opri, izbi un şir de piloni scunzi ce mărgineau drumul. Cu o zguduitură puternică, maşina încremeni, iar Langdon aproape că se lovi de parbriz. Uitase că, pentru a fi mai bine păstrat, „Podul Îngerilor" era acum arie pietonală.

Tremurând, coborî şi şi dori să fi ales un alt drum spre castel. Îl cuprin­sese frigul în hainele ude şi îşi trase sacoul pe deasupra lor, recunoscător fabricantului că pusese o căptuşeală dublă; Diagramma nu avea să se ude. În faţa lui, dincolo de pod, fortăreaţa de piatră se ridica impunătoare. Vlăguit şi săgetat de dureri în tot corpul, o luă la fugă spre ea.

În stânga şi în dreapta lui, aidoma unui regiment de escortă, îngerii lui Bernini păreau că aleargă o dată cu el, conducându l spre destinaţia finală. „Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând." Castelul părea că se înalţă tot mai mult cu cât se apropia de el, un munte inaccesibil, mai semeţ parcă decât Bazilica San Pietro. Picioarele îl duceau mecanic spre bastion, în vreme ce privirile îi îmbrăţişau crenelurile încununate de îngerul gigantic.

Castelul părea pustiu.

În decursul secolelor, Vaticanul îl folosise pe rând ca monument funerar, fortăreaţă, ascunzătoare a papilor, temniţă pentru duşmanii Bisericii şi muzeu. Acum se părea însă că Sant'Angelo oferise adăpost şi Confreriei Illuminati. Într un fel, totul avea sens. Deşi proprietate a Vaticanului, castelul era locuit doar sporadic, iar Bernini îl renovase de multe ori în cursul anilor. Se zvonea că uriaşa clădire era plină de intrări ascunse, pasaje secrete şi încăperi tai­nice. Langdon nu avea nici o îndoială că îngerul din vârf şi parcul pentagonal erau tot opera lui Bernini.

În sfârşit, ajunse la porţile monumentale ale castelului. Împinse tare. Deloc surprinzător, nici una nu se clinti. Două ciocănele de fier erau prinse la nivelul ochilor. N avea rost să bată. Făcu doi paşi înapoi, privind zidul exterior. Meterezele sale opriseră avansarea armatelor de berberi, mauri şi alţi invadatori; nici şansele sale nu păreau mai mari.

„Vittoria, strigă în sinea sa. Eşti acolo, înăuntru?"

O luă la fugă de a lungul zidului. „Trebuie să mai existe o intrare!"

Cotind spre latura vestică, ajunse într o mică parcare, lângă Lungotere Angelo. Aici se afla o a doua intrare — o poartă cu pod mobil care acum era ridicat şi blocat. Privi din nou în sus.

Singurele lumini erau cele ale reflectoarelor din exterior. Toate ferestrui­cile păreau întunecate. Mai sus, chiar în capătul turnului cen­tral, la treizeci de metri înălţime, chiar sub sabia îngerului, se zărea un singur balcon. Para­petul de marmură părea să licăre uşor, ca şi cum în camera din spate ar fi fost luminată de torţe. Langdon încre­meni, cuprins brusc de un tremur. O umbră? Aşteptă, încordat. Apoi o văzu din nou. Simţi cum i se face părul măciucă. „E cineva acolo!"

— Vittoria! strigă el, neputându se stăpâni, însă vuietul apelor umflate ale Tibrului îi acoperi glasul.

Continua să alerge în jurul zidurilor, în timp ce se întreba unde naiba erau gărzile elveţiene. Îi primiseră, oare, mesajul?

În celălalt capăt al parcării se afla un car al unei reţele de tele­viziune şi Langdon o luă la fugă spre el. La pupitru, un individ burtos cu căşti la urechi apăsa nişte butoane. Bătu cu palma în tabla maşinii şi omul sări drept în sus, smulgându şi casca de pe cap la vederea hainelor lui mustind de apă.

— Care i treaba, amice? întrebă cu un puternic accent australian.

— Am nevoie de telefonul dumitale.

Omul ridică din umeri:

— Nu am ton. Toată seara am încercat. Circuitele sunt supra­încărcate.

Langdon înjură în gura mare:

— Ai văzut pe cineva intrând pe acolo? întrebă, arătând spre podul mobil.

— Păi, da. O camionetă neagră a tot intrat şi ieşit de câteva ori.

Profesorul simţi că o cărămidă tocmai îl lovise în stomac.

— Al naibii norocos! exclamă australianul privind spre turn şi amintin­du şi că el nu avea vizibilitate bună spre Vatican: Pariez că de acolo, de sus, se vede perfect. N am putut să răzbat prin trafic spre San Pietro, aşa că transmit de aici.

Langdon însă nu l mai asculta pentru că se gândea la posi­bilităţile lui de acţiune.

— Ei, ce părere ai? continuă omul. Chestia asta cu Samariteanul din al unsprezecelea ceas e reală?

— Ce chestie?

— N ai auzit? Căpitanul Gărzii Elveţiene a primit un telefon de la cineva care pretinde că are informaţii fierbinţi. Tipul zboară ncoace chiar acum. Tot ce ştiu eu e că, dacă omul ăsta o scoate la capăt, uite aşa se duc audienţele noastre!

Langdon îl privi confuz. Un Bun Samaritean care vine să dea o mână de ajutor? Persoana asta ştie cumva unde e ascuns conteinerul cu antimaterie? Şi de ce nu i spune, pur şi simplu, Gărzii Elveţiene? De ce trebuie să vină el personal? Ceva era ciudat aici, dar el, unul, nu avea timp de întrebări.

— Hei, izbucni australianul, privindu l mai atent. Nu cumva eşti tipul pe care l am văzut la televizor? Cel care încerca să l salveze pe cardinalul din Piazza San Pietro?

Nu i răspunse. Brusc, zărise un dispozitiv fixat pe capota caru­lui — o antenă satelit montată pe un suport telescopic. Meterezele zidului exterior măsurau vreo cincisprezece metri. Fortăreaţa inte­rioară era mai înaltă — extrem de bine apărată. Vârful părea imposi­bil de atins, dar dacă ar fi reuşit să se caţere măcar pe primul zid...

Se întoarse repede spre australian şi i făcu semn spre antenă:

— Cât de sus ajunge chestia aceea?

Omul îl privi nedumerit:

— Până pe la cincisprezece metri. De ce?

— Mută maşina! Trage chiar lângă zid! Am nevoie de ajutor.

— Despre ce e vorba?

Langdon îi explică. Australianul se holbă la el:

— Eşti nebun? Asta i o antenă telescopică de două sute de mii de dolari, nu o amărâtă de scară!

— Vrei audienţă? Am o informaţie care te va face om! exclamă el în disperare de cauză.

— O informaţie care valorează două sute de mii de bătrâne?

Langdon îi spuse ce anume i va dezvălui în schimbul ajutorului.

După nouăzeci de secunde, Robert Langdon ajunsese în vârful antenei, clătinându se în bătaia vântului, la cincisprezece metri dea­supra solului. Se aplecă, se agăţă cu mâinile de marginea crenelată, încălecă zidul şi coborî pe partea cealaltă.

— Acum respectă ţi partea ta de târg! îi strigă australianul de jos. Unde e?

Profesorul se simţea vinovat fiindcă i dezvăluie o asemenea informaţie, dar înţelegerea era înţelegere. Şi, pe urmă, Hassassin ul avea să anunţe oricum presa.

— Piazza Navona, îi strigă. E în fântână.

Australianul îşi coborî antena la loc şi demară în trombă după ştirea carierei lui.

Într o încăpere din piatră aflată la înălţime, Hassassin ul îşi scoase bocancii uzi şi îşi bandajă piciorul rănit. Îl durea, dar nu chiar atât de tare ca să nu se poată bucura de ceea ce l aştepta.

Se întoarse, privindu şi premiul.

Era întinsă pe un divan străvechi în colţul încăperii, cu mâinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Se apropie de ea. Se trezise deja. Ăsta era un lucru bun. Surprinzător însă, în ochii ei lucea nu frica, ci furia.

„Frica are să vină şi ea, imediat."


107
Langdon se furişa de a lungul meterezelor, recunoscător pentru lumina reflectoarelor. Curtea care se vedea jos părea un fel de muzeu al armelor de război din Antichitate — catapulte, grămezi de ghiulele şi un veritabil arsenal de maşinării înspăimântătoare. Unele zone ale castelului erau deschise publicului în timpul zilei, curţii fiindu i redat în parte aspectul ei de odinioară.

Profesorul privi partea centrală a fortăreţei. Citadela circulară era înaltă de peste treizeci de metri, fără a pune la socoteala şi îngerul de bronz de deasupra ei. În balconul singuratic încă se mai zărea o rază de lumină. Ar fi vrut să strige, dar se abţinu. Trebuia să găsească o modalitate de a intra.

Se uită la ceas: 23.12.

Coborând rampa de piatră ce mărginea zidul exterior, ajunse în curte şi, aflat din nou pe pământ, începu să alerge în umbra metere­zelor, în jurul fortului. Trecu de trei porticuri, toate trei blocate. ,,Pe unde a intrat Hassassin ul?" Porni mai departe, pe lângă două intrări cu aspect modern, ambele încuiate pe dinafară. „Nu pe aici!"

Înconjurase aproape întreaga clădire, când remarcă o alee cu pietriş ce străbătea curtea, trecând prin faţa lui. La un capăt, în zidul exterior al castelului, văzu cealaltă parte a podului mobil pe care l observase de afară. La celălalt capăt, aleea dispărea undeva în interiorul fortăreţei, intrând parcă într un fel de tunel — o deschidere neagră, căscată în corpul central al clădirii. Il traforo! Citise undeva despre acest traforo, o uriaşă rampă spiralată care pătrundea circu­lar în fort până în vârful lui, folosită de soldaţii călare pentru a ajunge jos în cel mai scurt timp. "Hassassin ul a urcat pe aici cu camioneta!" Poarta care bloca tunelul era ridicată, invitându l parcă să intre. Un val de exuberanţă puse stăpânire pe el când se apropie de tunel, dar când ajunse la deschidere, entuziasmul îi pieri brusc.

Tunelul cobora.

Nu era bine. Această parte din traforo ducea, probabil, spre temniţele subterane, nu sus, în fort.

Încremenit la gura întunecată a puţului ce părea să coboare la nesfârşit în măruntaiele pământului, Langdon ezită, privind din nou balconul. Ar fi putut să jure că zărise o mişcare acolo. „Hotărăşte te!" Fără o altă alternativă, o luă la fugă prin tunel, în jos.

Undeva, deasupra, Hassassin ul se aplecă asupra prăzii sale. Îşi trecu palma peste braţul ei. Avea pielea catifelată, ca mătasea. Gândul la apropia­ta explorare a comorilor ei trupeşti îl ameţea. În câte feluri ar putea o viola?

Ştia sigur că o merită pe această femeie. Îl slujise pe Janus cum se cuvine. Ea era o pradă de război şi, când va termina cu ea, o va azvârli de pe divan şi o va sili să îngenuncheze. Şi îl va servi iar. „Suprema umilinţă!" Apoi, în chiar momentul orgasmului, îi va reteza gâtul.