Întrebare: Mulţi creştini nu cunoşteau în amănunt dogmele ortodoxe

Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziția papei; acesta poate să le ia și să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

„Papii romani timp de o mie de ani și ceva au lucrat în folosul mândriei lor și al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulțime de învățături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtășirea numai cu Trupul, nu și cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu și altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputință ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putință - pentru cel ce mărturisește credința catolică și minciuna catolică o socotește adevăr.”²⁸

15. Întrebare: Am învățat că Sfânta Tradiție Ortodoxă are un caracter dinamic. De ce nu se admit atunci dogme noi?

Răspuns: Revelația (Descoperirea) dumnezeiască se păstrează în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Amândouă sunt de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine. Dogmele noi nu pot contrazice dogmele stabilite mai înainte. Sfântul Duh a grăit prin Sfinții Părinți la Sfintele Sinoade, îmbogățind Ortodoxia cu dogme. La aceasta se referă caracterul dinamic al Sfintei Tradiții nu la adăugarea unor dogme eretice născocite de oameni.

16. Întrebare: Se spune că în anul 1965 s-au ridicat reciproc anatemele dintre ortodocși și romano-catolici. Este adevărat ?

Răspuns: În zilele noastre unii oameni au impresia că anatema dată asupra papistașilor în 1054 a fost ridicată. Li s-a spus și lor că în anul 1965, papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras au ridicat reciproc anatemele. Necercetând documentele istorice și necunoscând învățătura Bisericii, oamenii chiar cred că așa a fost.

În Declarația comună a papei Paul al VI-lea și a patriarhului Athenagoras (7 decembrie 1965), după ridicarea formală a anatemelor, se spune:

„Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I, în sinodul său, convinși că exprimă dorința comună de dreptate și sentimentul unanim de iubire al credincioșilor lor, amintindu-și de învățătura Domnului: „Când aduci darul tău la altar…” (Matei 5, 23 - 24), declară de comun acord că:

1. regretă cuvintele insultătoare, acuzele lipsite de temei și gesturile condamnabile, care, de o parte și de alta, au marcat sau însoțit evenimentele triste petrecute în acea epocă;

2. regretă de asemenea și doresc să șteargă din memorie și din sânul Bisericii sentințele de excomunicare care au urmat, și a căror amintire stăruie până azi ca piedică în calea apropierii în iubire, și să le dea uitării;

3. deplâng, în sfârșit, precedentele supărătoare și evenimentele ulterioare care, sub influența diferiților factori, printre care lipsa de comunicare și neîncrederea reciprocă, au dus în cele din urmă la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.

Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, sunt conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă nu este de ajuns pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă.”

Deși nu s-a întrunit un Sinod Ecumenic (Panortodox), patriarhul Athenagoras I s-a declarat „convins că exprimă dorința de dreptate și sentimentul unanim de iubire al credincioșilor.”

Patriarhul și-a adus aminte de învățătura Domnului:

„Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi mai întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi venind, adu darul tău.”( Matei 5, 23 – 24 )

Adică și-a adus aminte patriarhul că „fratele” său, papa, are ceva împotriva lui; de aceea a mers să se împace cu el și să ridice anatema. Aceasta este o folosire neadecvată a citatului biblic. Cuvântul Domnului se referă la frații noștri de credință, nu la eretici. Dacă și Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic ar fi gândit ca patriarhul Athenagora, ce ar fi făcut? Și-ar fi amintit de cuvântul Domnului și, mustrați de conștiință că ereticul Arie are ceva împotriva lor, s-ar fi dus să se împace cu el. La Sinodul al doilea Ecumenic, Sfinții Părinți, aducându-și aminte de acest cuvânt al Domnului s-ar fi împăcat cu ereticul Macedonie. La Sinodul al treilea Ecumenic s-ar fi împăcat cu ereticul Nestorie. La fel și la celelalte Sfinte Sinoade Ecumenice.

Dar știm că Sfinții Părinți nu au procedat astfel. Ereticul poate fi primit în Biserică dacă se leapădă de ereziile lui, le anatematizează și mărturisește dreapta credință. Dar papa, la ce erezii a renunțat? La Filioque? La supremația papală? Sau la infailibilitatea papală? Sau la purgatoriu? La nici una din ele nu a renunțat. De aceea se află în continuare sub anatema.

Continuăm cercetarea Declarației comune. Papa și Patriarhul regretă „acuzele lipsite de temei” care „de o parte și de alta au marcat evenimentele triste”. Lipsite de temei au fost însă doar acuzele papistașilor la adresa ortodocșilor. Acuzele ortodocșilor la adresa papistașilor au fost întemeiate. Papistașii au născocit o mulțime de erezii: Filioque, purgatoriul, infailibilitatea și supremația papală și multe altele.

În continuare, papa și patriarhul „regretă și doresc să șteargă din memorie și din sânul Bisericii sentințele de excomunicare”. Ei afirmă că amintirea sentințelor stăruie până astăzi ca piedică în calea apropierii. Deci amintirea, nu anatematizarea.

Trebuie să se știe că dacă un eretic se află sub anatema, aceasta nu este o piedică în calea revenirii lui la Biserica Ortodoxă. Anatema este și un semnal de alarmă pentru eretic. Dacă el se leapădă de erezii și mărturisește dreapta credință, este primit în Biserica Ortodoxă cu mare iubire. Deci nu anatema este cea care îl împiedică să revină la Biserică, ci propriul său orgoliu. Dovada cea mai clară este următoarea: dacă trebuie să aleagă între erezie și Biserică, el alege erezia.

Rândurile următoare din Declarația comună dovedesc cel mai bine faptul că anatemele nu au fost ridicate: „Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, sunt conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă nu este de ajuns pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă”. Dacă s-ar fi ridicat în mod real anatema s-ar fi refăcut unitatea de credință și comuniunea euharistică. Dar acestea nu s-au refăcut. Deci anatema nu a fost ridicată. Istoricul romano-catolic Jean Comby recunoaște că această Declarație comună „care exprimă părerea de rău” pentru „excesele din trecut, constituie o etapă pe lungul drum al reconcilierii”.²⁹ Deci este doar o etapă, nu reconcilierea însăși.

Se cuvine să mai observăm și următorul fapt. Când Biserica anatematizează pe eretici, iar ereticii anatematizează Biserica, nu există două anateme valabile, ci doar una. Deci nu poate fi vorba de ridicarea reciprocă a anatemelor. Dacă Biserica anatematizează pe eretici, această anatemă este valabilă. Dar anatema dată de eretici nu este valabilă. Și Sfântul Ioan Damaschin a fost anatematizat de un sinod eretic, dar această anatemă nu este lucrătoare.

Referitor la „ridicarea anatemelor”, Cuviosul Filothei Zervakos, ucenicul Sfântului Ierarh Nectarie, scria următoarele:

„Nici un credincios creștin ortodox conștient, întreg la minte și cu puțină frică de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistași, nesocotitori ai celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și ai Tradiției apostolice și ai Sfinților Părinți. […]

Păstorii cei buni, dumnezeieștii Părinți ai Bisericii pentru a o păzi curată și neprihănită de mulțimea de rătăciri și erezii pe Mireasa lui Hristos, Biserica (așa cum au primit-o de la Mirele Hristos), s-au nevoit, au fost huliți, acuzați, întemnițați, prigoniți, au suferit multe chinuri și dureri, iar unii au fost chiar omorâți.

Dar prin credință fierbinte în Dumnezeu și întăriți de puterea și harul Sfântului Duh i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, și i-au anatematizat pentru vecie. Iar Dumnezeu i-a slăvit pe ei, pe pământ și în cer. Și cu toate că Sfinții Părinți, păstorii cei buni și adevărați i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic Athenagora îl invită pe papa cel eretic, dușmanul Bisericii Ortodoxe, călcătorul și nesocotitorul Sfintei Tradiții, îl îmbrățișează, îl roagă, îi recunoaște întâietatea, îi deschide ușa Bisericii Ortodoxe și îi zice ‹‹ intră tu primul, și eu al doilea, te voi urma cu turma mea! ››. Vai, vai, suflete al meu! Oftează, plângi, jeluiește ca odinioară Ieremia, nu pentru Ierusalimul pământesc, orașul sângelui, care îi omora pe prooroci și îi ucidea cu pietre pe trimișii lui Dumnezeu. (cf. Matei 23, 27). Plângi pentru Mireasa aleasă, cea neprihănită și desăvârșită, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, maica duhovnicească a creștinilor ortodocși, cea pe care ne-au făcut-o cunoscută Sfinții Apostoli, Mucenicii, Proorocii, Ierarhii, Dascălii, Sfinții, Cuvioșii și Drepții.

Pentru aceasta plângi, căci episcopii și păzitorii ei au adormit, iar păstorii ei au deschis larg ușile ca să intre nestingheriți lupii cei molipsitori și să jertfească, să răpească și să împrăștie oile pentru care Hristos Și-a vărsat Sângele Său […]

Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne-a cuprins și stăm cu grijă și luare-aminte și cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credință și zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul și ne va păzi pe noi și Biserica Sa, și pe toți vrăjmașii noștri îi va împrăștia și nimici […]

Nici un creștin ortodox întreg la minte, conștient, cu putere de deosebire și frică de Dumnezeu nu va accepta o astfel de unire mincinoasă, care ne desparte de Dumnezeu și ne unește cu falșii învățători, cu ereticii lucrători ai întunericului.[…]

Dar poate că unii admiratori ai papei și ai patriarhului Athenagora vor întreba: ‹‹Cine ești tu, neînvățatule, țăranule, călugăre învechit care îndrăznești să ceri socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor doi înțelepți, infailibilul Papă Paul și Prea Fericitul Patriarh Athenagora!›› La acestea răspund: Sunt cel mai mic și cel mai păcătos dintre toți și am văzut că nu sunt nici înțelept, nici savant. Știu că nu cunosc nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe Cruce, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe Cruce [Filipeni 2, 8], învățându-ne smerenia și spunând: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre [Matei 11, 29] și dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim și adevărul nu este întru noi [I Ioan 1, 10].

Când Hristos spune : Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic decât toți [Luca 22, 26], iar patriarhul Athenagora zice papei: ‹‹Tu ești primul în cinstire și eu al doilea››, spuneți-mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult, să cred? Pe Hristos, Adevărul însuși, ori pe papă și pe patriarh, care pe nedrept se numesc fără de păcat și preasfinți? […] Dacă oamenii nu au smerenie, rangurile nu-i fac desăvârșiți și preasfinți, ci mândri, amăgiți și eretici. […]

Nici mie, nici altcuiva, nu-i este permis să-și judece aproapele. Dar să spui și să aperi adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele, legile, învățăturile, povețele și poruncile lui Dumnezeu, Dogmele, Sfintele Canoane și Sfânta Tradiție, nu numai că nu este interzis ci se și impune să faci aceasta.” ³⁰

17. Întrebare: Din ce cauză nu vrea papa să vină la Ortodoxie ?

Răspuns: Din cauza mândriei. Conciliul Vatican I (1870) a hotărât că „papa este Hristos prin dregătorie, Hristos prin jurisdicție și putere”. Papa Leon al XIII-lea declara: „Noi ținem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”. Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuși, ascuns sub vălul trupului.” Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi știți că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”³¹

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Și răspunde: „Un idol, nu Hristos.” ³²

18. Întrebare: Cum îl consideră teologii romano-catolici pe papa ?

Răspuns: Pseudo-teologii papistași atribuie papei puteri, calități și atribuții exagerate.

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alții îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus și spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu și că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieții veșnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu și poporul creștin.

Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea față de papă ca o condiție a mântuirii.³³

Din păcate, chiar unii foști ortodocși, adepți ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florența, cei mai mulți reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremația papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf și cenușă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu ești Dumnezeu pe pământ și Hristos și vicarul Lui, capul și învățătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide și deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”³⁴

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când și unii foști ortodocși admit că papa este Dumnezeu pe pământ ?

19. Întrebare: Care este concepția papistașilor despre unirea bisericească?

Răspuns: „În tendința sa unionistă, papalitatea nu urmărește biruința deplină a adevărului revelat, prin acceptarea lui de către toți creștinii actuali, ci expansiunea și dominația dogmei catolice în întreaga creștinătate.”³⁵

„Roma înțelege unitatea credinței ca acceptare integrală a dogmei catolice în frunte cu recunoașterea primatului papal de jurisdicție absolută.”³⁶

„Vaticanul ține cu tot dinadinsul să subjuge și să umilească mai întâi Orientul ortodox, pentru că socotește că cucerirea lui îl va ajuta să realizeze mai ușor cel mai dulce vis al său: expansiunea și dominația universală. În consecință, Orientul ortodox a fost și rămâne ținta principală a asalturilor prozelitiste ale Vaticanului.” ³⁷

20. Întrebare: De unde provine această concepție ?

Răspuns: Această concepție provine din spiritul misionar al Vaticanului.

„Când vorbim despre ‹‹spiritul misionar al Vaticanului››, înțelegem atât principiile care însuflețesc și călăuzesc strădaniile misionare ale Vaticanului, cât și țelurile pe care le urmărește.”³⁸

„Trăsăturile principale și caracteristice ale spiritului misionar catolic sunt determinate de ideea primatului papal de jurisdicție, precum și de năzuința îndârjită și statornică de a pune în practică această idee.”³⁹

„Substratul dogmei catolice despre plenitudinea și supremația autorității papale în Biserică și în întreaga lume, îl constituie tendința papalității spre expansiune și dominare universală. Căci contaminându-se de duhul Romei imperialiste și lăsându-se inspirați și conduși de pornirile cele mai josnice ale naturii omenești: orgoliul sau înfumurarea trufașe lumească, iubire de stăpânire, lăcomia, - papii s-au lăsat să fie stăpâniți cu totul de tendința spre dominație totală.

Sub impulsul tendinței de dominare imperialistă absolută, papalitatea nu se limitează la dominația bisericească, ci tinde să-și extindă influența sa și asupra autorității civile. Căci din dogma infailibilității papale, ea a tras concluzia că nu numai toate Bisericile trebuie să cadă în genunchi în fața papei, ca în fața lui Dumnezeu, ci și toate popoarele, pentru că nimeni altul nu poate să guverneze popoarele decât tocmai acela care este infailibil. De aceea papii vor să domine toată lumea.”⁴⁰

21. Întrebare: Care este metoda unionistă a Vaticanului ?

Răspuns: „Sub impulsul tendinței de expansiune și dominare, Roma urmărește unirea în orice mod, adică cu orice mijloace, după principiul: scopul scuză mijloacele. Așa se explică de ce compromisul și concesiile ocupă un loc așa de însemnat în strategia unionistă a Vaticanului.

Dacă a văzut că nu reușește să atragă pe ortodocși cu totul la catolicism, Roma papală a renunțat la impunerea integrală a doctrinei catolice și s-a mulțumit cu compromisul uniației, care nu-i nici catolicism deplin și nici Ortodoxie veche, nădăjduind că prin adepții acesteia va câștiga restul, prin punerea în aplicare a principiului: întoarcerea Orientului prin orientali. Trebuie să subliniem faptul că uniația nu-i numai un compromis, ci mai ales o ‹‹metodă de convertire a ortodocșilor››⁴¹ Căci Vaticanul a făcut din uniație calea de infiltrație în blocul ortodox, avangarda în lupta împotriva Bisericii Ortodoxe sau masa sa de manevră pentru ofensiva asupra acesteia.” ⁴²

„Pentru Roma, principalul lucru este să impună dogma catolică și jurisdicția papală.

Pentru atingerea acestei ținte, Vaticanul nu se sfiește să facă uz de intrigi și de încercări de desolidarizare a popoarelor ortodoxe, căutând să profite de pe urma neînțelegerilor dintre ortodocși. Ingeniozitate, insinuare, cale ocolită, uzurpare, măguliri, afirmații tendențioase, afecțiune convențională, exagerări voite, formule de ocazie, contraziceri și inconsecvențe, artificii de argumentare, îndrăzneală și tot ce poate inspira principiul machiavelic: scopul scuză mijloacele, sub impulsul tendinței de expansiune și dominare universală, sunt tot atâtea procedee unioniste ale Vaticanului.” ⁴³

22. Întrebare: Unii consideră că dezbinarea bisericească din 1054 dintre romano-catolici și ortodocși a avut mai mult cauze politice. Este corectă această părere ?

Răspuns: Nu este corectă. Vaticanul consideră că dezbinarea bisericească a avut mai mult cauze politice, ca să favorizeze unirea tot prin metode politice.

„Socotind că dezbinarea bisericească de la 1054 a fost mai mult o chestiune politică și că marea schismă a fost pricinuită și menținută de cauze politice, nu-i de mirare că Vaticanul s-a complăcut necontenit în iluzia că unirea se poate face din interese politice și pe cale pur politică. De aceea, Roma a pus diplomația în serviciul unirii bisericești și a făcut dintr-însa mijlocul principal de rezolvare a acestei probleme. Și astfel dintr-o problemă pur bisericească, unirea a devenit obiect de negocieri politice sau de acțiune politico-diplomatică.”⁴⁴

Sfântul Ierarh Marcu Mitropolitul Efesului (+ 1444) spune foarte clar: „Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărțit de latini, decât pentru că sunt nu numai schismatici, dar și eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei !”⁴⁵

Trebuie să amintim și faptul că, înainte de marea schismă din 1054, erezia Filioque a fost anatematizată la Sfântul Sinod din 867 convocat în urma Enciclicei Sfântului Fotie Patriarhul Constantinopolei. Tot atunci a fost anatematizat papa Nicolae I.⁴⁶

23. Întrebare: Care se află într-o situație mai bună: un papistaș cu viață morală sau un dreptcredincios păcătos ?

Răspuns: Dreptcredinciosul păcătos, având Sfântul Botez Ortodox, este în Biserică; de aceea, poate fi primit la spovedanie. Pocăindu-se și spovedindu-se, el se poate mântui. Dar papistașul (sau un alt eretic) cu viață morală se află în afara Bisericii. Fiind eretic, el nu are nădejde de mântuire dacă nu vine la Ortodoxie. Bineînțeles că dreptcredinciosul păcătos se află și el în pericol dacă nu se spovedește.

Sfântul Theodor Studitul spune: „Și chiar dacă am fi păcătoși în multe, totuși suntem ortodocși și mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie și urmând oricărui Sinod recunoscut ca Ecumenic sau Local.” ⁴⁷

Într-o scrisoare către un arhimandrit, Sfântul Paisie de la Neamț scria:

„Au nu știi că eu deși pe toți oamenii cu păcatele am covârșit,⁴⁸ dar însă, dreaptă și fără prihană a Sfintei noastre Sobornicești și Apostolești a Răsăritului Biserici credința țiind, spre mila lui Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa cel de la apus, cu toți cei ce îi urmează lui și cu toți ereticii, pentru multele sale cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu și împotriva sfintei noastre credințe, afurisit este, și depărtat, și ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească Biserică a Răsăritului [...] Care împărtășire avem către papa și papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obștire (împărtășire - n.n.) are lumina cu întunericul? Au care împărtășire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtășire are dreptatea credinței noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei? [...] Ereticii pentru credința lor rea și pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt afurisiți și veșnicei anateme sunt dați de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească Biserică a Răsăritului și de sfintele șapte Soboare a toată lumea. Și nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu vor crede precum crede Sfânta noastră Biserică a Răsăritului”.⁴⁹

Iar Sfântul Ioan de Kronstadt spune: „Necredincioșii nu vor vedea slava Ta, Hristoase, adică cei de rea credință, cei care nu cred drept, catolicii cei răi, luteranii cei hulitori de Dumnezeu și reformații, evreii, mahomedanii, toți budiștii și toți păgânii. Dar noi o vom vedea? Acest lucru depinde de viața, de credința și de evlavia noastră. Dacă avem Duhul lui Hristos, dacă vom fi făptură nouă în Hristos (cf. II Corinteni 5, 17), atunci, fără îndoială, vom vedea slava lui Hristos și ne vom desfăta veșnic cu ea.”⁵⁰

24. Întrebare: Se spune că penticostalii au vedenii și darul grăirii în limbi. Este adevărat ?

Răspuns: Cuviosul Paisie Aghioritul a fost întrebat: „Părinte, cele pe care le spun cei care aderă la penticostali, că văd vedenii, vorbesc în limbi, etc., sunt din imaginație sau din lucrare diavolească?” Iar Cuviosul a răspuns: „Sunt din lucrare diavolească. Pentru că, atunci când merg la penticostali și se botează din nou, disprețuiesc și leapădă Sfântul Botez - ‹‹mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor››, spune Simbolul Credinței – se dezbracă de Botez, primesc înrâuriri diavolești și vorbesc brr…, chipurile în limbi. ‹‹Vorbește Sfântul Duh al Cincizecimii››, - spun ei. Nu este Sfântul Duh; sunt o mulțime de duhuri necurate.”⁵¹

25. Întrebare: Se vorbește și se scrie în ultima vreme despre unirea cu Biserica Ortodoxă Coptă. Dar dacă această Biserică este tot Ortodoxă, atunci cum se va face unirea? Nu suntem deja în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe naționale?

Răspuns: Aceasta este o observație importantă. Suntem deja în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe naționale, alcătuind împreună Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Nu se pune problema unirii viitoare cu Biserica Ortodoxă Rusă, fiindcă suntem deja împreună. Dacă se pune problema unirii cu Biserica Coptă, înseamnă că aceasta nu este Ortodoxă.

Să vedem acum ce este Biserica Coptă.

În numărul din septembrie 1994 al Vestitorului Ortodoxiei, scrie la pagina 8 următoarele: „Denumirea de Biserică Coptă aparține Bisericii monofizite egiptene. Existența ei începe în anul 451, odată cu depunerea din treaptă a Patriarhului Alexandriei, Dioscor, care a refuzat să recunoască hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.”

În Vestitorul Ortodoxiei din 30 noiembrie 1994, p. 5, col 1, găsim scris despre „Biserica Ortodoxă Coptă”. Deci, în septembrie 1994, Biserica Coptă era monofizită, iar în noiembrie 1994 era numită deja Ortodoxă. Ce s-a întâmplat într-un timp atât de scurt? În acest interval a venit în țara noastră Shenouda III, patriarhul monofizit al copților. Și împreună cu ecumeniști români, foști ortodocși, a convenit să se folosească denumirea de Biserică Ortodoxă Coptă, în vederea unirii ecumeniste. Oamenii care nu știu despre ce este vorba, au impresia că aceasta este o Biserică Ortodoxă națională, așa cum este Biserica Ortodoxă Greacă sau Biserica Ortodoxă Rusă.

În realitate, „Biserica Coptă” este adunarea monofiziților egipteni. Ea s-a desprins de adevărata Biserică, în anul 451, neacceptând hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.