Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

sale sunt preluate de către Uniunea Europeană după Consiliul

European de la Nisa din 7-9 decembrie 2000.

Trebuie însă menţionat faptul că validitatea şi moştenirea politico-

militară a UEO sunt recunoscute de cei care contribuie la elaborarea

Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comune, iar Tratatul

de la Bruxelles modificat va păstra un potenţial politic atâta vreme cât

va rămâne în vigoare.

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce Aliaţii europeni

îşi reconstruiau economiile distruse şi capacităţile de apărare,

principala lor garanţie de securitate a fost principiul înscris în Tratatul

Atlanticului de Nord conform căruia Aliaţii nord-americani vor consi-

117

dera orice ameninţare împotriva unuia dintre ei drept o ameninţare

împotriva lor înşişi.

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949,

creând o alianţă de 12 state independente, decise să-şi asigure apărarea

reciprocă şi colectivă. Alte patru state europene se alătură Alianţei

între 1952 şi 1982. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate

geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi deschidă de

două ori porţile către fostele state comuniste. În martie 1999,

Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei,

iar în aprilie 2004 alte şapte state europene au devenit membre ale

NATO: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia,

Lituania. În urma celor două „valuri” de aderare, numărul membrilor

NATO se ridică la 26.

NATO este singura organizaţie de securitate care leagă Statele

Unite, Canada şi Europa. Scopul prim al Alianţei este de a asigura

libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare,

conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Vocaţia sa o constituie

protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei

dreptului. Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării

crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor

adecvate atunci când există consensul membrilor în acest sens.

Sfârşitul Războiului Rece a condus Alianţa către o restructurare

care să-i permită o contribuţie cât mai eficientă la elaborarea structurilor

de securitate cooperativă pentru întreaga Europă. Lipsa de rigiditate

intelectuală a NATO şi puterea sa de a se adapta la evoluţiile

politice, strategice şi tehnice i-au permis modificarea conceptelor sale

strategice si politice.

La începutul anilor ’90, s-a luat decizia creării unei „noi”

Alianţe. Principalele elemente ale acestei schimbări erau: deschiderea

Alianţei către noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state

nemembre prin intermediul Parteneriatului pentru Pace, restructurarea

aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identităţi europene

de securitate şi apărare mai puternice, acceptarea de noi misiuni,

precum menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict, punerea la punct

a unor iniţiative de neproliferare a armelor de distrugere în masă.