Originile creştinismului

Călătoria la Cezareea Şi trecând Petru pe la toţi”. Această mică sintagmă din Faptele Apostolilor (9, 32) inaugurează o călătorie decisivă a apostolului, căci ea îl va purta de la Ierusalim la Cezareea, unde Corneliu, sutaşul, va fi botezat împreună cu toţi ai săi. La început nu este vorba, fără îndoială, decât de o vizită în comunităţile creştine care se risipiseră în jurul Ierusalimului: „Sfântul Petru, care rămăsese la Ierusalim pe tot timpul prigoanei, ieşi de aici îndată ce Biserica îşi redobândi liniştea. Merse prin tot ţinutul, să viziteze Bisericile, asemenea unui general care îşi trece în revistă trupele” (Calmet). Dar cursul evenimentelor preschimbă această călătorie de rutină într-o revoluţie: un păgân este primit cu drepturi depline în obştea exclusiv iudaică a primilor creştini (10, l-l; 10, 18).

Această iniţiativă a lui Petru – sau mai degrabă această consimţire a lui Petru la iniţiativa Duhului – se armonizează cu peripeţiile călătoriei, ce pun în valoare personajul: asemenea lui Iisus, Petru vindecă la Lida un paralitic, Enea (9, 32-35); aidoma lui Iisus, el înviază o moartă, pe numele ei Tăviţa (9, 36-43). Această punere în valoare este operată cu bună-ştiinţă: primirea lui Corneliu în obştea creştină va stârni mai apoi controverse, iar autoritatea celui ce a săvârşit-o trebuie consolidată de pe acum. De îndată ce se întoarce la Ierusalim, Petru este învinuit: „Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei” (1, 3). Petru răspunde criticilor ce i se aduc subliniind îndemnul divin şi conchide: „Cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?” (1, 17). Acest demers al lui Petru este grăitor şi pentru autoritatea sa şi pentru limitele acestei autorităţi.

Sinodul de la Ierusalim După o călătorie la Cezareea au loc, în timpul prigoanei, întemniţarea lui Petru şi eliberarea sa miraculoasă (12, 5-9). Pe durata captivităţii lui, „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (12, 5). Are loc, în sfârşit, „sinodul” de la Ierusalim, unde Petru face o dare de seamă hotărâtoare: „Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă” (15, 7). Dacă Petru prezintă el însuşi situaţia (15, 7-l), soluţia va fi înaintată de Iacov, care îl numeşte pe Petru cu numele său iudaic, „Simon” (15, 14) şi nu cu prenumele pe care i-l dăduse Iisus.

Împotrivirea lui Pavel Petru, acest personaj de prim rang, se vede contestat de Pavel din Tars. Relatând ceea ce s-a numit incidentul de la Antiohia, Pavel descrie înfruntarea sa cu Petru, iar pana îi tremură încă de o indignare abia stăpânită: „Iar când Chefa a venit la Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare” (Ga 2, 1). Acest incident pare să fi lăsat urme în viaţa primelor comunităţi. Oameni bine intenţionaţi s-au străduit să-l opună pe Petru şi Pavel {cf. 1 Co 3, 2). Nu-l tăgăduise oare Petru de trei ori pe Iisus?

Această polemică va reveni de multe ori în istoria Bisericii: Sfântul Augustin şi Sfântul Ieronim vor avea pe aceeaşi temă o dispută răsunătoare.

Se pare că, încă de pe acum, unele variante – circa douăzeci – care însoţesc textul grecesc al Faptelor Apostolilor (şi pe care le mai găsim uneori ca note de subsol în ediţiile franceze) pun în relief persoana lui Petru.

În primul rând, ele se străduiesc să scoată în evidenţă paralelismul pe care povestirea Faptelor îl stabileşte între Petru şi Pavel: amândoi au întreprins călătorii misionare (9, 32 şi 13, 12), de-a lungul cărora au convertit oameni de vază (10, 48 şi 13,12); le-a fost dat să întâlnească magi (8, 9 şi 13, 6); amândoi au fost aruncaţi în temniţă şi eliberaţi în chip minunat (12, 1 şi 16, 26); amândoi au tămăduit bolnavi (5, 15 şi 19, l-l2), au ridicat ologi (3, 6-8; 9, 34 şi 14, 10), au înviat morţi (9, 36-43 şi 20, 7-l2). Aceste variante sunt închinate deopotrivă şi persoanei lui Petru, adău-gându-li-se detalii care să-l explice lucrarea.

Un rol de prim rang Prin urmare, la „sinodul de la Ierusalim”, Petru se socoteşte plin de Duh Sfânt (15, 7; cf. 4, 8; 15, 28), în timp ce Iacov nu vorbeşte decât în nume propriu (15, 19). Se are grijă să ni se spună că preoţii erau de acord cu Petru (15, 12). În ziua Cincizecimii, Petru vorbeşte primul (2, 14), în numele celor Doisprezece. În mod vădit, Petru este mânat de Duh Sfânt: el este un martor ales al acestui Dumnezeu care acţionează cu hotărâre în comunităţi: „Iar ei auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis.” (4, 24). Drept aducere-aminte a ceea ce s-a petrecut în faţa Sinedriului (care nu a putut face nimic împotriva lui Petru şi Ioan: 4, 14) şi prevestire a ceea ce se pregăteşte întemniţarea şi eliberarea sa miraculoasă. În 5, 29, Petru singur, nu şi ceilalţi apostoli împreună cu el, proclamă că trebuie ascultat mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Acest spirit de iniţiativă al lui Petru şi independenţa lui apar şi după botezul lui Corneliu. Departe de a se reîntoarce deîndată la Ierusalim pentru a da socoteală şi a sta departe de această obşte păgână, el nu se grăbeşte deloc: „După destul de îndelungă vreme, Petru a hotărât aşadar să purceadă la drum spre Ierusalim. Le-a grăit fraţilor spre a-l întări, apoi a pornit, ţinând dese cuvântări prin sate şi învăţând poporul. Când s-a suit [la Ierusalim], el le-a vestit harul dăruit de Dumnezeu. Dar credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau” (1, 2).

Nu trebuie să exagerăm în favoarea lui Petru importanţa acestor note; altele, într-adevăr, subliniază lucrarea lui Pavel. Este vorba deci de un ansamblu de texte care, aducând precizări, detalii, dezvăluie interesul şi veneraţia pe care le nutreau deja primele comunităţi creştine faţă de marii apostoli.

Oricum ar sta lucrurile, textul Faptelor arată că Petru joacă un rol de Prim rang în organizarea primelor comunităţi creştine. Lucrarea lui este hotărâtoare în ziua Cincizecimii, ca şi în ziua botezului lui Corneliu. Faptele şi gesturile sale constituie urzeala primelor capitole ale Faptelor Apostolilor, care sunt, practic, „faptele lui Petru”, anticipând „faptele lui Pavel”. Lucrările celor doi apostoli sunt complementare; ele sunt revelatoare pentru intensitatea şi seninătatea Duhului.

Paul-Lrenee Fransen Petru în Cezareea maritimă Povestirea din capitolul 10 al Faptelor Apostolilor, reluată sub formă uşor prescurtată în capitolul 1, versetele 5-l8, constituie în această carte apogeul carierei apostolului Petru. Prezentat în capitolele l-5 ca întâistătătorul unei Biserici locale, acesta joacă în capitolele 8 (versetele 14-25) şi 9 (versetele 32-43) un rol de inspector al comunităţilor din Samaria şi din câmpia de coastă a Iudeii, spre a deveni în capitolele 10 şi 1 un mare novator în materie de misionarism. Dar, chiar de la începutul capitolului 1, soarta lui se îngreunează: contestat de Biserica din Ierusalim (1, l-4), este întemniţat în capitolul 12 (versetul 3 şi urm.) şi obligat să fugă din capitală, în ciuda eliberării lui miraculoase, lăsând cârmuirea Bisericii în seama lui Iacov (12, 17). De atunci, nu-şi mai face decât o apariţie fugară în naraţiune, la capitolul 15 (versetele 7-l) şi pare a-şi pierde orice importanţă pentru restul istoriei Bisericii şi al misiunii, cel puţin în ochii lui Luca.

O întorsătură capitală După cum se ştie, cadrul cronologic şi topografic în care Luca a inserat, atât în Evanghelia sa, cât şi în cartea Faptelor Apostolilor, micile unităţi de tradiţie pe care le-a cules, ţin mai mult de construcţia teologică decât de reconstrucţia istorică. Aici, ca şi cu alte ocazii, Luca se străduieşte mai mult să arate cum Dumnezeu şi-a înfăptuit planurile decât să scrie o biografie exactă a eroului său principal, care este Petru. Dacă această povestire din capitolul 10 creionează apogeul carierei apostolului, este pentru că, aici, acesta din urmă este instrumentul privilegiat folosit de Dumnezeu pentru a le deschide paginilor calea spre mântuire, eveniment capital în opinia lui Luca. Curba care descrie, în cartea Faptelor, activitatea lui Petru este ascendentă atât timp cât Dumnezeu îl pregăteşte să-l aducă pe păgâni în Biserică; ea coboară vertiginos de îndată ce Pavel devine principala unealtă a Proniei în continuarea acestei lucrări. La fel de bine am putea spune că povestea convertirii sutaşului Corneliu şi a prietenilor săi ne informează în primul rând despre gândirea lui Luca. Amploarea ei excepţională – pe care comparaţia cu o naraţiune analoga, cea a convertirii famenului etiopian (FA 8, 26-39), o pune bine în evidenţă – dovedeşte că Petru este purtătorul unui mesaj capital şi că reprezintă una din cheile interpretării întregii opere adresate de Luca lui Teofil. Putem rezuma ideile pe care evanghelistul-lstoric le ilustrează aici în modul următor: fără nici o altă contribuţie omenească în afară de ascultarea oarbă a instrucţiunilor primite de la Dumnezeu, acesta din urmă deschide larg porţile mântuirii pentru păgâni; Petru este instrumentul pe care şi l-a ales pentru acest scop, iar această alegere constituie încununarea carierei acestui mare apostol; şocată la început, Biserica din Ierusalim se înclină în faţa hotărârii luate de Dumnezeu.

Această întorsătură capitală pe care o ia istoria mântuirii pregăteşte toată continuarea cărţii Faptelor Apostolilor, precum şi concluzia ei (28, 28-30), caracterizată prin transmiterea definitivă a mesajului mântuirii către păgâni, mesaj pe care iudeii l-au respins. Punând în valoare rolul privilegiat al lui Petru în această mare schimbare de direcţie din capitolul 10, Luca realizează în plus o triplă operaţie în acord cu proiectul general al Faptelor: înlătură ideea că evanghelizarea paginilor ar fi fost o iniţiativă mai mult sau mai puţin contestabilă a lui Pavel; subliniază cu putere continuitatea între slujirea lui Petru şi cea a lui Pavel; face din criticile pe care Iacov şi grupul acestuia i le adresează lui Pavel (cf. Ga 2, 12; FA 21, 18-25) nu apărarea unei vechi tradiţii, ci o supărătoare întoarcere în urmă, contrară voinţei divine clar exprimate. Pe scurt, Petru este prezentat aici ca veriga intermediară care îl leagă pe Iisus de Pavel.

Adaosurile lui Luca Satisfăcătoare din punct de vedere teologic, îl mulţumeşte oare această schemă şi pe istoric? În această privinţă se pun diverse probleme. Luca a avut, fără îndoială, o contribuţie redacţională substanţială în dubla naraţiune din capitolele 10 şi 1, 5-l8: repetarea povestirii; procedeul literar al celor două viziuni simetrice (10, 3-6 şi 10, 10-l6; 1, 5-l0 şi 1, 13-l4; cf. 9, 10-l6 şi 9, l-l2); discursul misionar al lui Petru, foarte apropiat de cele din capitolele 2 şi 3 (10, 36-43); relaţia între darul Duhul Sfânt şi botez (10, 4-48; 1, 15-l7); trimiterea la făgăduinţa Duhului Sfânt (Le 3, 16 şi FA 1, 5) şi la povestea Cincizecimii (FA 2, 1 şi urm.) etc. Este îndoielnic totuşi că va fi creat el însuşi până şi cel mai mărunt episod semnificativ, căci ar fi contravenit obiceiurilor sale literare.

Şi atunci, reproduce el oare vreo sursă ori vreo tradiţie unică, pe care s-ar mulţumi să o parafrazeze de două ori la rând, în capitolul 10, apoi în 1? Se pare, mai degrabă, că două elemente care se integrează defectuos în povestire provin din tradiţii independente: viziunea lui Petru (10, 10-l6 şi 1, 5-l0) – care este, într-un caz, de prisos – ca şi indicaţiile pe care i le dă Duhul (10, 19-20 şi 1, 12) şi care nu se referă exact la acelaşi aspect ca restul naraţiunii, fiindcă este vorba aici despre alimente curate Şi necurate şi nu despre accesul paginilor la mântuire; al doilea element este discursul lui Petru (10, 36-43), care dispare din a doua naraţiune cf. 1, 15) şi nu face să înainteze povestirea din cea dintâi. Viziunea lui Petru aduce un răspuns divin la problema mesei luate în comun cu creştinii de origine păgână, deci necuraţi, în Bisericile cu majoritate iudeo-creştină {cf. Ga 2, 12). Discursul se sprijină pe kerigma care redă sumar viaţa, moartea şi învierea lui Hristos, cum se întâmplă şi cu alte discursuri misionare din cartea Faptelor Apostolilor, toate inserate artificial de Luca în naraţiuni provenite din alte tradiţii.

O dată despovărată de aceste două adaosuri de mare întindere, precum şi de un număr crescut de mici notaţii redacţionale risipite pe ici, pe colo, povestirea principală apare în starea ei primordială. Este povestea, bună să slujească la lămurirea credincioşilor, excepţiei făcute de însuşi Dumnezeu, în favoarea unui păgân pios, de la regula care interzicea intrarea în Biserică a celor necircumcişi. Este tradiţia unei Biserici iudeo-creştine în sânul căreia problema comuniunii de masă cu fraţii de origine păgână încă nu se pune serios, din cauza, desigur, numărului foarte mic de cereri de botez din partea celor necircumcişi. Ne putem gândi la Biserica din Ierusalim, în momentul în care chiar începeau să apară în Palestina câteva mici comunităţi instalate în afara Oraşului Sfânt. Rolul lui Petru în această povestire primară nu are caracterul decisiv pe care îl dobândeşte în naraţiunea Faptele Apostolilor. Apostolul nu este aproape nimic altceva decât un catalizator pasiv şi un martor.

Existenţa tradiţiilor narative şi kerigmatice al căror personaj principal este Petru nu are nimic surprinzător. Ea este atestată de numeroase pasaje din capitolele l-l5 ale Faptelor. Importanţa pe care Luca i-o atribuie lui Petru nu provine aşadar doar din opţiunile redacţionale pe care le face acest autor. Ea este şi reflectarea locului de seamă pe care tradiţia i-l rezerva apostolului. La rândul său, această tradiţie nu se putuse constitui decât pentru că Petru era, sau fusese, tot ceea ce spusese ea: cap al Bisericii, propovăduitor iluminat, vindecător, misionar.

Sutaşul Corneliu Ce ne transmit, prin urmare, despre Petru ca personaj istoric cele trei elemente de tradiţie utilizate de Luca în redactarea Faptelor Apostolilor de la 10, 1 la 1, 18? Nu mare lucru despre gândirea lui teologică, întrucât discursul său din capitolul 10, 36-43 nu este decât un ecou al kerigmei constituite foarte devreme la Ierusalim şi nu prezintă nici un caracter personal. Se poate spune cel mult că primul dintre apostoli şi-a adus cu siguranţă o contribuţie importantă la elaborarea enunţurilor hristologice. Dar este cu neputinţă de stabilit în ce constă ea propriu-zis1. Cronologia carierei lui Petru nu este deloc lămurită nici de tradiţiile izolate, care nu 1. S-a încercat uneori decelarea acestei contribuţii: cf., de exemplu, O. Cullmann, Saint Pierre, disciple, apotre, martyr, Neuchâtel şi Paris, Delachaux-Niestle, 1952, pp. 57-60. Rezultatul nu este numai dezamăgitor, ci şi fragil.

Conţin nici o referinţă cu privire la istoria generală. Pomenirea cohortei „Italica” în FA 10,1 ca unitate în care slujea sutaşul Corneliu nu ne ajută în demersul nostru, căci cohors Italica civium Romanorum, despre care ar putea fâ vorba, nu a staţionat în Cezareea decât abia din 69 până în 157, după cunoştinţa noastră. Aceasta nu înseamnă neapărat că sutaşul Corneliu este un personaj legendar, cum s-a spus uneori, fiindcă pot fi avute în vedere numeroase alte explicaţii pentru a justifica prezenţa acestui personaj în Cezareea, capitala Iudeii romane, între anii 30 şi 60 ai erei creştine. Menţiunea cohortei „Italica” nu ne aduce aşadar nici o indicaţie cronologică. Până la noi ordine, la fel stau lucrurile şi cu numele sutaşului, pe care nici o inscripţie nu ni-l face cunoscut.

Propovăduitorul din Saron?

Pentru topografia carierei lui Petru, tradiţiile subiacente capitolelor 10 şi 1 din Faptele Apostolilor sunt, poate, mai instructive, mai ales dacă le apropiem de cele de la sfârşitul capitolului 9 şi chiar de cele din 8, 14-25. Într-adevăr, toate locurile pe care aceste tradiţii le menţionează sunt situate în partea de centru-vest a Palestinei: „cetatea (sau «o cetate a») Samariei”, fără îndoială Sevasta, antica Samarie modernizată de Irod cel Mare (8, 5); „multe sate ale samarinenilor” (8, 25); Lida (9, 32) şi Saronul (9, 35); Iope (9, 36.38.42-43; 10, 5.8.23); Cezareea (10, 1.24). Acest fapt sugerează că Petru a avut la un moment dat legături speciale cu acest ţinut, îndeosebi cu partea centrală a regiunii de coastă a Palestinei. Ne-am putea chiar întreba, reluând o ipoteză ingenioasă a lui Harnack, dacă nu cumva casa din Iope, în care Simon Petru i-a primit pe trimişii lui Corneliu şi le-a oferit găzduire (10, 23), nu era cumva, dată fiind amplasarea ei pe malul mării (10, 6), locuinţa apostolului, despre care ne amintim că era pescar (Mc 1, 16 şi loc. paralele) şi că i s-a întâmplat să meargă la pescuit după învierea învăţătorului său (In 21, 3 şi urm.). Dacă ar fi aşa, Luca ar fi cel care, combinând povestea viziunii de la tăbăcarul Simon cu povestea convertirii lui Corneliu, a confundat cele două „case ale lui Simon”, căci, pentru el, Petru nu putuse locui decât la Ierusalim, până în ziua în care, către 43-4, Irod Agripa I l-a alungat de acolo (12, 17). Şi atunci, trebuie oare să ne gândim că, între momentul în care conducea Biserica din Ierusalim şi cel în care îi găsim urmele la Antiohia (Ga 2, 1 şi urm.), Petru a fost „propovăduitorul din Saron”, cam cum a fost elenistul Filip pentru populaţia elenofonă din Cezareea (8, 40 şi 21, 8 şi urm.)?

Oricum, acel Petru pe care ni-l fac cunoscut aceste tradiţii se bucură de o autoritate excepţională în regiune, ca taumaturg (9, 35.38.42) şi, deopotrivă, ca trimis al lui Dumnezeu (10, 2.25.3.48). Acest personaj este unul din martorii vieţii, morţii şi învierii Mesiei Iisus (10, 4l-42). În afară de aceasta, este iluminat (10, 19-20) şi vizionar (10, 10-l6). Pe scurt, seamănă mult cu acel Petru descris de tradiţiile subîntinse de i capitolele l-6 din Faptele Apostolilor, cu excepţia faptului că aici nu mai are trăsăturile unui cap al Bisericii, cum vedem în 1, 15-26, în 5, l-l şi în 8, 14-24.

Om al tranziţiei în sfârşit, povestea vedeniei din casa tăbăcarului ne dezvăluie un Petru totodată îndrăzneţ în atitudinea faţă de regulile purificării rituale şi oarecum chinuit de propria-l cutezanţă, adică exact acelaşi om cu cel de care s-a ciocnit Pavel la Antiohia (Ga 2, l-21). Temeritatea lui este vădită în faptul că a acceptat ospitalitatea unui om cu o îndeletnicire pricinuitoare de gravă necurăţie rituală în ochii rabinilor şi că, apăsat de foame (10, 10), este pe punctul de a lua o masă pregătită de mâini necurate, în ce priveşte zbuciumul său lăuntric, el este subliniat apăsat de povestire: Petru refuză de trei ori să mănânce animale spurcate (10, 14-l6); rămâne nedumerit cu privire la înţelesul vedeniei (10, 17-l9), extrem de limpede totuşi pentru cadrul în care are loc. Faţă de Iacov, care se instalează pe poziţiile iudaice tradiţionale şi faţă de Pavel, care se face „toate pentru toţi” şi care nu poate suporta ideea unei deosebiri între creştini în virtutea originii lor iudaice ori păgâne, Petru apare ca omul tranziţiei, dar şi al şovăielii.

Nu este el oare fratele foarte apropiat al multor creştini din secolul al X-lea, care cântăresc scăderile tradiţionalismului în lumea de azi, dar nu cutează să se arunce nebuneşte într-un mod de viaţă şi de mărturisire cu totul noi, în pofida chemărilor pe care le adresează unii temerari?

Etienne Trocme Corneliu, primul păgân convertit O lectură atentă a povestirii despre convertirea lui Corneliu la Cezareea dezvăluie o construcţie foarte minuţioasă din partea lui Luca: cititorul sesi-sează aici importanţa pe care o reprezintă pentru autorul cărţii Faptele Apostolilor prima convertire a unui păgân la începutul creştinismului1.

Povestirea poate fi uşor decupată în scene prin jocul locurilor de desfăşurare şi al personajelor de faţă.

În FA 10, l-8, după prezentarea personajului Corneliu, păgân „temător de Dumnezeu”, adică apropiat iudaismului, dar netăiat împrejur, povestirea începe printr-o viziune destinată sutaşului. Acestuia i se cere să trimită oameni la Iope (Jaffa) spre a-l aduce pe Petru.

În 10, 9-l6, asistăm la o viziune paralelă adresată lui Petru, prin care i, se porunceşte să sacrifice şi să mănânce animale de orice specie. În faţa refuzului lui Petru, glasul îi tâlcuieşte: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate”.

În 10, 17-23a, Petru, tot sub efectul vedeniei sale, îi întâlneşte, îndemnat de Duh, pe oamenii lui Corneliu, care îi istorisesc viziunea acestuia din urmă.

În 10, 23b-3, Petru se porneşte la drum, îl întâlneşte pe Corneliu. Petru îi povesteşte viziunea sa, iar Corneliu pe a lui.

În 10, 34-43, Petru se adresează paginilor, binevestindu-li-l pe Iisus Hristos. O face fără să citeze Scriptura, întrucât se adresează unor păgâni.

În 10, 4-48, asistăm la o „Cincizecime” -surpriză asupra paginilor. Petru desluşeşte din aceasta că trebuie să-l boteze pe păgâni: Încă pe când Petru vorbea [.], Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi, pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru: «Poate oare cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?». Şi a poruncit ca

*• Comentatorii au ezitări în legătură cu famenul etiopian din FA 8, 26-40: era oare vorba de un prozelit sau de un „temător de Dumnezeu”? În acest din urmă caz, el ar fi atunci primul păgân convertit la creştinism în Faptele Apostolilor. Aceasta este ipoteza pe care o preferă M. Quesnel, Baptises dans lEsprit, Le Cerf, Paris, 1985, p. 3, nota 5; el vede în botezul eunucului o pregătire pentru evenimentul central din FA 10-l, 18.

Aceştia să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos. Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile”.

În 1,l-l8, Petru, întors la Ierusalim, îşi justifică fapta povestindu-şi viziunea şi cele întâmplate la Cezareea. Acei care-l ascultă conchid: „Aşadar şi paginilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă”.

Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început La prima lectură, suntem uimiţi să vedem importanţa pe care o capătă viziunile în această povestire: ele sunt reamintite de cinci ori. De atunci începând, funcţia lor este evidentă: reamintirea lor permanentă semnifică faptul că botezul lui Corneliu şi al apropiaţilor săi nu este rodul întâm-plării, nici al vreunei iniţiative personale a lui Petru, ci este lucrarea Duhului care îşi ocârmuieşte Biserica. Dumnezeu este cel care îl îndeamnă pe Corneliu să pornească în căutarea lui Petru; Petru îl întâlneşte pe Corneliu după ce a fost ridicată piedica necurăţiei care îi desparte pe iudei de păgâni. Pentru viitorul Bisericii, convertirea paginilor este atât de încărcată de urmări, încât este uşor să sesizăm de ce Luca stăruie atât asupra inspiraţiei divine care a dus la botezul lui Corneliu: doar Dumnezeu putea deschide Biserica lumii păgâne.

Iisus înviat a trimis Duhul pentru a-l continua lucrarea. Căci chiar el este cel care lucrează în convertirea lui Corneliu. Povestirea face referire la aceasta în permanenţă: el este cel care îl împinge pe Petru să-l urmeze pe trimişii lui Corneliu1; Petru, în discursul său, reaminteşte că Iisus a primit ungerea Duhului: Duhul vine asupra paginilor într-o nouă Cincize-cime; uimire în rândul credincioşilor circumcişi: peste neamurile păgâne s-a revărsat acum Duhul; Petru îi botează pe „aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi”; în sfârşit, la Ierusalim, Petru spune că Duhul este cel care i-a poruncit să meargă la Cezareea; povesteşte că Duhul Sfânt „a căzut peste ei, ca şi peste noi la început”; reaminteşte că Domnul a spus: „vă veţi boteza cu Duh Sfânt”. Dacă există, prin urmare, opt menţiuni ale Duhului Sfânt, este tocmai pentru a afirma că cele ce se împlinesc pentru păgâni sunt lucrarea lui şi nu o iniţiativă personală a lui Petru.

Problema mesei comune între numeroasele obstacole care se ridicau împotriva intrării păgânilor în Biserică exista una majoră, care ne este descoperită prin viziunea lui Petru: problema mesei luate în comun. Să reamintim că pentru un iudeu, un temător de Dumnezeu cum e Corneliu, chiar acceptând monoteismul, 1. Un înger îl întâlneşte însă pe Corneliu în 10, 3: Duhul nu îi va fi dat decât în 10, 4.

Frecventând sinagoga şi respectând şabbat-u rămânea totuşi un străin fiindcă nu era circumcis. Iudeii riscau prin urmare, în contact cu aceştia, o necurăţie rituală; de aceea, era pentru ei în afara oricărei discuţii să se amestece cu păgânii, fie ei şi „temători de Dumnezeu”, cu atât mai puţin să împartă aceeaşi masă. Un iudeu nu poftea niciodată un străin la masa lui, chiar dacă acesta păzea aceleaşi rânduieli alimentare: masa comună era cu neputinţă. Pentru iudeii proveniţi din mişcarea baptismală, problemele mesei comune erau, fără îndoială şi mai pregnante, fiindcă nu mâncau carne; pentru ei, imperativele alimentare erau mai presus de cele ale circumciziei: la masă, în jurul învăţătorului, se plămădea coeziunea grupului.