Originile creştinismului



Yüklə 1,45 Mb.
səhifə17/39
tarix18.01.2019
ölçüsü1,45 Mb.
#100665
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39

Claude Tassin Ioan Botezătorul şi Iisus mama. I) în Evangheliile sinoptice Ioan Botezătorul şi Iisus: două personaje ale căror legături istorice sunt neîndoioase. Iisus s-a alăturat mişcării lui Ioan Botezătorul, spre a purcede apoi cu de la sine putere să-şi răspândească propriul mesaj. Unii din primii ucenici ai lui Iisus s-au aflat, se pare, în cercul lui Ioan Botezătorul. Concentrându-şi operele asupra lui Iisus, cum au ştiut primii trei evanghelişti să-l încorporeze în structura acestora pe Ioan Botezătorul? Ce loc i-au acordat ei?

Departe de a vedea în Ioan pe adversarul lui Hristos, cum se va întâmpla în cazul comunităţii mandeenilor, primii creştini l-au salutat în el pe înaintemergător: chiar din clipa în care a fost vorba să fie povestite şi scrise viaţa şi lucrarea lui Iisus, nu putea lipsi din ele ceea ce fusese leagănul lor. În jurul prorocului de la Iordan şi-a ales Biserica punctul de plecare. Fără îndoială, o anumită concurenţă între cele două mişcări a suscitat o reacţie de apărare vizând să minimalizeze rolul lui Ioan Botezătorul, dar, spre deosebire de Evanghelia după Ioan, această perspectivă nu transpare decât discret în Evangheliile sinoptice.

Un vestitor prorocit din timpuri străvechi Nu fusese slujirea lui Ioan Botezătorul prezisă în Scripturi? Marcu 1, 2-3 ne oferă în acest sens un amestec de texte biblice: prorocirii din Maleahi 3,1 („Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele.”) i se adaugă o reminiscenţă din Ieşirea 23, 20 („Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu, ca să te păzească în cale”) şi un citat din Isaia 40, 3 („Un glas strigă: în pustiu gătiţi calea Domnului.”). Vestitorul al cărui glas răsună în pustie nu este altul decât Ioan Botezătorul, prorocind pe Mesia Şi pregătind venirea lui. Cadrul geografic este acela unde, de când lumea israelită, Dumnezeu îşi întâlneşte poporul spre a-l duce în Ţara făgăduită. Hrana lui Ioan – alimente de beduin – ne menţine în aceeaşi perspectivă. Portul său este cel al prorocilor (Za 13, 4), evocând veşmântul lui Ilie (4 Rg 1, 8).

Acest simbol al lui Ilie, prezent în filigran în textul lui Maleahi, revine aici în forţă. În mod tradiţional, Ilie este înaintemergătorul lui însuşi Dumnezeu, sau al Mesiei, la sfârşitul timpurilor. Aici, Ioan-Llie (continuarea Evangheliilor va confirma identificarea unuia cu celălalt) pregăteşte venirea lui Iisus. După Marcu şi ceilalţi evanghelişti, orizontul foarte apropiat este mesianic.

O ambiguitate întreţinută Dar Ioan Botezătorul vorbeşte şi acţionează. Vestirea unui „mai puternic” decât el nu lasă să plutească nici o îndoială: în Evanghelii, nu poate fi vorba decât de Iisus, faţă de care Ioan se recunoaşte nevrednic să îndeplinească sarcini mai degrabă slugarnice (Mc 1, 7; şi loc. paralele). „Botezul cu Duh Sfânt”, ce va fi atunci administrat, desemnează darul Duhului Sfânt după înviere. „Botezul cu foc” despre care vorbesc Matei (3, 1) şi Luca (3, 16) poate vesti judecata celor ce vor fi respins harul lui Hristos. Cu toate acestea, mulţi autori se gândesc, în ce-l priveşte pe Luca, la limbile de foc ale Cincizecimii.

Evangheliştii evoluează, într-un fel, pe o coardă întinsă, atunci când caută să-l „păstreze” pe Ioan Botezătorul în scrierile în care Iisus ocupă locul central, ca să nu spunem unic. Desigur, ei îl „creştinează” pe Ioan, incluzându-l în planul mântuirii; dar au grijă să nu impieteze asupra celui pe care Botezătorul îl prevesteşte şi pregăteşte.

Precauţii pentru delimitarea clară a rolurilor Aceste precauţii sunt vizibile la Marcu, unde Ioan însuşi îşi subliniază inferioritatea faţă de Iisus. Tot în această Evanghelie, cele două slujiri sunt bine demarcate: Iisus nu intră în scenă decât după ce Ioan a părăsit-o (1, 14-l5). Nu e mai puţin adevărat că, pentru Marcu, slujirea lui Ioan constituie „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”: deşi mai prejos, ea este totuşi inclusă în lucrarea pe care o prevesteşte (Mc 1, l-8).

Aceeaşi tensiune sau, dacă vrem, aceeaşi complementaritate se manifestă în celelalte două Evanghelii sinoptice, mai cu seamă la Luca, dacă facem abstracţie de primele sale două capitole. Are multă grijă ca, exal-tându-l pe înaintemergător, să nu-l prejudicieze pe Iisus. Aşa se face că îl va elimina pe Ioan din povestirea sa, înainte ca Iisus să-şi facă apariţia pentru un botez despre care cititorul ştie totuşi că fusese administrat de Ioan (3, 19-2).

Cu toate acestea, rolul lui Ioan, depăşindu-l pe cel de înaintemergător care îi este încredinţat la Marcu, uzurpă şi faza terminală a mântuirii. Atunci când scrie: „Legea şi prorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (16, 16), departe de a-l exclude pe Botezător din vârsta mântuirii, Luca îl include în ea. În această Evanghelie este limpede că Ioan Botezătorul inaugurează perioada hotărâtoare al cărei început este solemn reliefat prin inserarea lui în istoria contemporană: „în al cincisprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii [.], a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan” (3, l-2). Pentru Luca, precum şi pentru Marcu, Ioan se află chiar la începutul Evangheliei.

Mai mult decât atât, mesajul său e deja o „binevestire” (3, 18), iar acţiunea lui îl asimilează viitorilor propovăduitori creştini: îl vedem parcurgând „toată împrejurimea Iordanului”, răspândind o învăţătură etică adaptată diverselor îndeletniciri ale vieţii şi susceptibilă de a fi actualizată în viitoarele comunităţi (3, 3; 3, 10-l4). Ioan este, hotărât lucru, „mai mult decât un proroc” (7, 26). În primul său discurs din Faptele Apostolilor, Petru o confirmă atunci când fixează începutul vremii când „a petrecut între noi Domnul Iisus” la botezul lui Ioan (FA 1, 2l-2).

Aspectul contradictoriu este întărit de Matei Echilibrul pe care Marcu şi Luca au grijă să-l păstreze între privilegiile incomunicabile ale lui Hristos şi rolul Botezătorului nu este rupt la Matei. Acesta chiar întăreşte hotarele între cele două personaje şi misiunile lor. În timp ce, la Marcu şi Luca, botezul lui Ioan dobândeşte iertarea păcatelor, Matei îl văduveşte de această finalitate, spre a face din el doar un botez „spre pocăinţă” (3, 1). Numai sângele lui Hristos are puterea iertării păcatelor, după cum o aminteşte Matei, modificând cuvintele întemeierii euharistice (26, 28; cf. Mc 14, 24). Inferioritatea botezului lui Ioan şi chiar a persoanei sale sunt subliniate, cu riscul alterării surselor. O dovedeşte fraza: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine”, unde Matei îl rescrie pe Marcu 1, 7. Şi mai elocventă este libertatea cu care Matei a tratat scena botezului, introducând în ea un dialog cum nu se poate mai semnificativ. Ioan protestează, invocându-şi nevrednicia: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?”. Se supune totuşi, dar la o poruncă a lui Iisus, care aici joacă în realitate rolul principal şi se Poartă ca un stăpân (Mt 3, 13-l4).

Totuşi, în mod paradoxal, tocmai la Matei „încreştinarea” lui Ioan Botezătorul este mai palpabilă. Căci aici înaintemergătorul propovă-duieşte „împărăţia cerurilor” (3, 2) şi în aceiaşi termeni ca Iisus (4, 17). Insă, în timp ce, potrivit lui Marcu 1, 15, Iisus declară că „s-a împlinit vremea”, Matei omite această frază: pentru el, zorii mântuirii au mijit deja o dată cu lucrarea Botezătorului, cu toate că lumina deplină nu se revarsă decât o dată cu Iisus (4, 14-l6). Este adevărat că între cei doi există corespondenţe. În rândul celor ce-l ascultă pe Botezător, se găsesc oWulţi din farisei şi saduchei” (3, 7), duşmani recunoscuţi ai lui Iisus, mai cu seamă aceştia din urmă. Atunci când îi mustră (12, 34; 23, 3), Iisus împrumută de la Ioan Botezătorul apostrofarea „pui de vipere” (3, 7; şi loc. paralel Le 3, 7), pentru a o aplica propriilor săi adversari.

Relaţiile dintre baptismali şi creştini Ca şi Luca (7, 28), Matei conservă datele sursei în care „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan”, mai prejos totuşi de „cel mai mic în împărăţia cerurilor” (Mt 1,1). Însă această rectificare şi-a pierdut ascuţişul polemic. În timp ce sursa sublinia apartenenţa Botezătorului la vechea ordine, versiunea lui Luca şi Matei se mulţumeşte să delimiteze rolurile: Ioan inaugurează vremea mântuirii, dar singur Iisus îi pune temeliile. Nu mai mult decât Marcu, Matei şi Luca nu urmăresc să condamne postul ioaniţilor; de altminteri, după mărturia celor doi evan-ghelişti, creştinii postesc (Le 5, 35; Mt 6, 16). Alianţa între mişcarea lui Ioan şi cea a lui Iisus se confirmă atunci când îi vedem pe ucenicii celui dintâi dându-l de ştire celui de-al doilea despre martiriul învăţătorului lor (Mt 14, 12). Pe scurt, pentru evanghelişti şi cititorii lor, Ioan Botezătorul şi adepţii săi nu reprezentau nici o ameninţare şi nici măcar o problemă. Documentaţia este folosită aici în favoarea lui Hristos, dar fără a se eluda persoana şi rolul înaintemergătorului.

Martiriul lui Ioan Botezătorul, luminat de chipul lui Ilie Povestirea populară a martiriului lui Ioan (Mc 6, 17-29; Mt 14, 3-l2) nu intervine decât ca un flash-back provocat de însemnarea precedentă despre minunile lui Iisus. Irod Antipa e tulburat la auzul lor şi, superstiţios, declară: „Este Ioan căruia eu am pus să-l taie capul; el s-a sculat din morţi”. Marcu introduce atunci povestea martiriului. În sine, ea nu ne învaţă mare lucru despre încărcătura acestei drame, dar nu la fel stau lucrurile dacă recurgem la alte pasaje din Evanghelie. La coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă, ucenicii îi pun pe neaşteptate o întrebare lui Iisus: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?”. Avem aici tema tradiţională a întoarcerii lui Ilie, odinioară ridicat la cer şi socotit a reveni la sfârşitul zilelor. Iisus nu răspunde cu adevărat la întrebare, dar, aliniindu-se aceleiaşi credinţe, evocă viitoarea lui pătimire, pentru a se întoarce tot la Ilie: în realitate, acesta nu mai trebuie aştepat, căci „a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el”. Am văzut mai sus despre veşmântul lui Ioan Botezătorul (1, 6) ca amintea de personajul Ilie. Nu încape îndoială că Iisus îl identifică pe Ioan cu profetul de odinioară, care avea şi el să se întoarcă pentru „a aşeza iarăşi toate”, adică pentru a pregăti poporul să facă faţă judecăţii lui Dumnezeu. Este tocmai ceea ce a făcut Ioan Botezătorul, cu toate că nu este numit şi cu toate că Marcu îl plasează în penumbră (pentru ucenici nu se va lămuri totul decât după înviere). Dar el putea fi ghicit încă de la primele rânduri ale Evangheliei: după cum Iisus avea să fie prins”, spre a muri în chinuri, „prins” este şi Ioan Botezătorul (1, 14). Se ştie acum că nu numai menirea, dar şi martiriul său se înscrie în ordinea lui Dumnezeu, cea conturată în Scripturi (9, 13). La fel se întâmplă şi cu Iisus (9,12; 14, 21). Astfel, umbra Crucii se întinde, cu titlu de prevestire şi de prefigurare, asupra lui Ilie redivivus. Această noutate din punctul de vedere al perspectivelor apocaliptice iudaice (ele nu au conceput nici-când ideea unui Ilie pătimitor) este ultima tuşă aplicată intrării lui Ioan Botezătorul în taina creştină.

În vreme ce Luca trece în întregime sub tăcere acest episod, consi-derându-l lipsit de interes pentru cititorii săi greci, Matei îl reţine şi îl explicitează (Mt 17, 10-l3). Ceea ce Marcu doar dă de înţeles în vorbe ocolite este aşternut aici slovă cu slovă: la aluzia încă învăluită a lui Iisus, ucenicii răspund printr-o conştiinţă clară asupra a ceea ce ascunde ea şi înţeleg că este vorba de Ioan Botezătorul. Este adevărat că, mai sus (1, 14), Ioan i-a pregătit el însuşi pentru această tâlcuire imediată, dându-le în acelaşi timp de înţeles că era la mijloc o chestiune de credinţă şi nu una de vădire: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el [Ioan] este Ilie, cel ce va să vină”. Această identificare decurge, într-adevăr, din alta, care constă în a-l recunoaşte pe Iisus ca Mesia şi care, la rândul ei, ţine de credinţă şi nu de un dar al Domnului (16, 17).

De aceea, cei care nu cred într-unui nu cred nici în celălalt, chiar dacă din motive diferite (Mt 1,16-l9). Această menire a lui Ioan Botezătorul -un Ilie incognito – faţă de Iisus-Mesia, adversarii nu au înţeles-o (17, 12-l3); ei i-au respins pe amândoi şi pe amândoi i-au condamnat la martiriu. Aceste vederi schematice, în care omorul imputabil doar lui Irod Antipa este pus pe seama iudaismului necredincios, nu face decât să confirme legătura indestructibilă care, în ochii evanghelistului, îl uneşte pe înaintemergător cu Iisus, cel a cărui moarte „tot poporul” a luat-o asupra sa (Mt 27, 25). Astfel, pe deplin primit în creştinism, Ioan Botezătorul îi alimentează acestuia şi dogma şi controversele.

Simon Legasse Izvoarele literare ale vieţii lui Iisus Evangheliile canonice au reprezentat multă vreme singurele izvoare exploatate despre viaţa lui Iisus. Cercetările moderne au lărgit lista, adăugându-l îndeosebi documentele creştine apocrife, adică nereţinute de canonul biblic. Valoarea istorică a acestora din urmă face obiectul unor dispute, axate cu precădere asupra datei de redactare care li se atribuie. Aceste dificultăţi de datare ne-au determinat să prezentăm documentele nu după o ordine cronologică, asupra căreia nu există un adevărat consens, ci clasându-le pe categorii.

Documentele canonice Noul Testament, în întregul său, este izvorul cel mai complet de care dispunem. Epistolele lui Pavel (redactate între 50 şi 65) sunt în general recunoscute ca fiind mai vechi decât Evangheliile, dar ele furnizează puţine informaţii despre existenţa pământească a lui Iisus din Nazaret. În forma lor actuală, Evangheliile datează după toate aparenţele din perioada 68-95 – prima redactată fiind cep. A lui Marcu – unii exegeţi considerându-le chiar mai vechi de atât. Părţile comune lui Matei şi Luca decurg, fără îndoială, dintr-un acelaşi document desemnat prin sigla Q (din germanul Quelle, „izvor”), o culegere de ziceri ale lui Iisus pe care unii biblişti au crezut că le pot reconstitui pornind de la textele canonice şi care ar proveni din anii 50.

Evangheliile apocrife Două Evanghelii apocrife vechi şi de o oarecare întindere, a căror existenţă era cunoscută de tradiţie, dar al căror text fusese pierdut, au fost regăsite în cursul săpăturilor arheologice. Celelalte Evanghelii apocrife sunt fără discuţie mai tardive sau nu ne sunt cunoscute decât din fragmente (le vom cita aici pe cele mai importante). Atribuirea lor unor apostoli este puternic contestată. Autenticitatea însăşi a unor editări ale acestora este şi ea discutată.

EVANGHELIA LUI PETRU”. Textul îi fusese pierdut până la descoperirea unui manuscris grec de şaizeci de versete, datând din secolul al VUI-lea sau al IX-lea, adus la lumină la Akhmim, în Egipt. Începând la mijlocul frazei şi deteriorat la final, fragmentul descoperit prezintă o povestire originală a procesului lui Iisus, pătimirea şi învierea lui. Este general recunoscut că apostolul Petru nu este autorul ei. Cea mai mare parte a cercetătorilor datează redactarea acestui text în jurul anului 130. Unii, puţin luaţi în considerare, încearcă să o facă să urce în anii 50.

EVANGHELIA SECRETĂ A LUI MARCU”. O scrisoare atribuită lui Clement Alexandrinul (mort în 215), publicată pentru prima oară în 1973, pretinde că Marcu ar fi alăcuit o a doua evanghelie, păstrată de Biserica Alexandriei şi conţinând pasaje ce nu figurează în Evanghelia canonică. Scrisoarea citează povestirea unei învieri care şi-ar găsi locul în capitolul 10 din Marcu şi care ar putea fi apropiată de învierea lui Lazăr, relatată în capitolul 1 din Ioan. Autenticitatea acestei scrisori, ce ar data din preajma anului 20, nu este în nici un fel dovedită. Manuscrisul original nu a fost până acum niciodată oferit vederii. Ar putea fi vorba de o şarlatanie ticluită în secolul al X-lea!

PAPIRUSUL EGERTON. Publicat pentru întâia oară în 1935, un papirus fragmentar din colecţia Egerton (Egerton 2), compus din patru fragmente scrise pe o parte şi pe alta, retranscrie câteva fapte şi ziceri ce pot fi apropiate de Evanghelia după Ioan şi de episodul leprosului din Evanghelia după Marcu. O bucată de papirus provenită dintr-unul din respectivele fragmente şi conservată în altă parte (n Koln 25) a fost publicată în 1987. În momentul publicării lor, aceste texte mutilate au fost citite ca alcătuind un ansamblu de citate evanghelice reproduse din memorie, aşternute în scris în jurul anului 150. Unii biblişti consideră totuşi că dispun în acest caz de un document anterior redactării Evangheliilor canonice.

EVANGHELIA LUI TOMA”. Fragmente ale acesteia erau cunoscute din trei papirusuri descoperite la Oxyrhynchos, în Egipt, la sfârşitul secolului al XlX-lea. Cercetările efectuate în 1945 la Nag Hammadi, tot în Egipt, au permis descoperirea unei traduceri complete ale ei în limba coptă. Este o culegere de 14 sentinţe atribuite lui Iisus, figurând uneori în cadrul câte unui scurt dialog al său cu vreun ucenic. Circa jumătate din aceste ziceri figurează şi în Evangheliile canonice, sub o formă apropiată sau uşor diferită. Atribuirea ei apostolului Toma este larg respinsă de cercetători. Contemporană cu Evanghelia lui Petru, lucrarea ar putea data, ca redactare finală, din anii 125-l30, ceea ce nu exclude ca anumite sentinţe ale ei să urce către o dată cu mult mai îndepărtată (există încercări de datare a ansamblului în anii 60-70).

Izvoarele patristice Canonul Scripturilor creştine nu a reţinut un anumit număr de scrieri care, deşi datând de la sfârşitul secolului I sau începuturile secolului al I-lea, nu au legătură directă cu generaţia apostolică. Unele dintre ele comportă totuşi mărturii de valoare despre viaţa lui Iisus.

DIDAHIA. Text grec anonim, aparţinând tradiţiei siriene, descoperit în 1875 la Constantinopol. Oferă îndrumări pentru viaţa creştinească, înfăţişate ca şi cum ar fi transmise apostolilor de către Iisus. Este datat în jurul anului 95.

EPISTOLA LUI CLEMENT ROMANUL CĂTRE CORINTENI. Scrisoare adresată de episcopul Romei comunităţii creştine de la Corint, fără îndoială în preajma anului 95.

EPISTOLELE LUI IGNATIE AL ANTIOHIEI. Ansamblu de şapte scrisori alcătuite în greceşte, expediate de Ignatie, episcop al Antiohiei Siriei, către Bisericile pe care avea să le viziteze în drum spre Roma, unde urma să îndure martiriul în jurul anului 15.

ALTE MĂRTURI PATRISTICE. Se întâmplă ca Părinţii Bisericii, în special Eusebiu de Cezareea (mort în 340) şi Sfântul Ieronim (mort în 420), să citeze fragmente din Evangheliile apocrife, în general pentru a le pune la îndoială valoarea. Multe din aceste texte, astăzi pierdute, trebuie să fi fost redactate de-a lungul secolului al I-lea. Să cităm Evanghelia evreilor, Evanghelia ebioniţilor, Evanghelia egiptenilor, Evanghelia nazoreenilor.

Izvoarele iudaice SCRIERILE LUI FLAVIUS JOSEPHUS. În scrierile lui Josephus, marele istoric iudeu din secolul I (mort în jurul anului 10), Iisus este numit în două rânduri. Prima dată, în legătură cu moartea lui Iacov din Ierusalim, care a fost lapidat în anul 62 al erei noastre. Personajul este descris ca fiind „fratele lui Iisus, cel numit Hristos” (Antichităţi iudaice X, 197-203). A doua oară, într-un pasaj mult mai dezvoltat, despre Iisus însuşi (Antichităţi XVI, 63-64): „La vremea aceea a trăit Iisus, un om ieşit din comun, căci împlinea lucruri nemaivăzute. Învăţător al oamenilor, care erau dispuşi să facă o bună primire unor învăţături de soi şi-a câştigat de partea lui mulţi iudei, ba până şi elini. Atunci când, pârât de dregătorii noştri, Pilat l-a ţintuit pe cruce, cei care de la început îi dăruiseră iubirea lor nu au încetat să-l iubească, fiindcă le-a apărut în a treia zi, viu din nou, după cum prevestiseră dumnezeieştii proroci, precum şi mii de alte minuni în legătură cu el. Şi nici în zilele noastre nu s-a stins spiţa celor care, din pricina lui, sunt numiţi creştini”. Acest pasaj, cunoscut sub numele de Testimonium flavianum, a făcut obiectul a numeroase studii. Majoritatea comentatorilor consideră că, în forma în care ne-a parvenit, a fost retuşat de mâini creştine. Ceea ce nu exclude faptul ca Josephus să fi alcătuit el însuşi o însemnare despre Iisus, mai scurtă şi pe un ton mai puţin entuziast! Puţin după această însemnare, Josephus îi închină, în plus, un pasaj destul de lung lui Ioan Botezătorul (Antichităţi XVI, 16-l9).

TALMUDUL DIN BABILON. Este martor al unei tradiţii referitoare la moartea lui Iisus ce ar putea data din secolul al I-lea (Sanhedrin 43a). Tradiţia relatează: în ajunul Paştelui, Iisus a fost spânzurat (pe cruce). Un crainic a mers înaintea lui timp de patruzeci de zile, spunând: „va fi omorât cu pietre, fiindcă s-a dedat la vrăjitorie şi a înşelat şi rătăcit Israelul. Cei care cunosc chipul în care poate fi apărat să vină şi să mărturisească pentru el”. Dar nu s-a găsit nimeni care s-o facă şi deci a fost spânzurat în ajunul Paştelui.

SCRISORILE LUI PLINIU CEL TÂNĂR. Într-o scrisoare către Traian (cartea a X-a, scrisoarea 96), Pliniu cel Tânăr, pe atunci guvernator al Bitiniei, îi explică împăratului rezultatele unei anchete pe care a trebuit să o întreprindă asupra creştinilor, ca urmare a acuzaţiilor împotriva acestora, ajunse până la el: „Toată vina sau toată greşeala lor, au mărturisit ei, se mărginise la a se aduna în general la dată fixă, înainte de a se crăpa de ziuă şi a-l intona între ei un imn lui Hristos, ca unui zeu; se mai legau prin jurământ nu să făptuiască vreun rău sau altul, ci să nu săvârşească deloc hoţii, tâlhării sau adulter, să nu se abată nicicum de la credinţa pentru care s-au legat, să nu tăgăduiască vreun tezaur ce-l au în păstrare, când le este cerut”.

Vieţile celor doisprezece Cezari, scrise de istoricul Suetoniu, includ şi ele câteva menţiuni despre activităţile creştinilor (Viaţa lui Nero XVI; Viaţa lui Claudiu XV), din care ultima citată îl pomeneşte explicit pe Hristos: „Cum evreii se răzvrăteau necontenit, întărâtaţi de Chrestos, îi alungă din Roma”.

Istoricul face aluzie la un edict al lui Claudiu, promulgat fie în 4l-42, la începutul domniei sale, fie în 49 – istoricii încă dezbat chestiunea – care viza expulzarea evreilor din Roma. Dezordinile din comunitatea iudaică proveneau, fără îndoială, din faptul că unii dintre ei, tulburaţi de propovăduirea evanghelizatorilor ajunşi în capitala Imperiului, se alăturaseră Bisericii şi erau, din acest motiv, atacaţi de ceilalţi. Insuficient informat, Suetoniu pare să prezinte lucrurile ca şi cum Iisus însuşi ar fi venit la Roma.

ANALELE LUI TACIT. Ele povestesc cum Nero, învinuit de a fi pus el însuşi focul care a pârjolit Roma în 64, s-a zbătut să găsească nişte incendiatori şi i-a acuzat pe creştini (cartea a XV-a, 4): „Nero căută’ vinovaţi şi îi supuse la cazne perverse pe cei pe care ticăloşiile lor îi făceau nesuferiţi şi pe care mulţimea îi numea creştini. Numele acesta le vine de la Hristos, pe care, sub principatul lui Tiberiu, procuratorul Ponţiu Pilat l-a dat pradă chinurilor. Înăbuşită pentru moment, această scârbavnică superstiţie se iţea din nou, nu numai în Iudeea, unde fusese izvodit răul, ci şi la Roma, unde tot ce este mai respingător şi mai de ruşine pe lume năvăleşte şi îşi află o clientelă numeroasă”.

Izvoarele musulmane Iisus, profet al Islamului, este de mai multe ori numit în Coran, ca şi alte personaje ale tradiţiei biblice, fie ea iudaică ori creştină. Pasajele referitoare la Iisus se inspiră din tradiţii pe care le putem apropia de textele canonice şi, deopotrivă, de evangheliile apocrife. Forma pe care au îmbrăcat-o acestea în Coran este, evident, mult mai târzie decât scrierea celorlalte izvoare pomenite până aici: ea datează din secolul al VH-lea.

Michel Quesnel VOT? – ‘n Hv:; >,» A.

Iisus şi mărturia Evangheliilor Evangheliile au reţinut din viaţa lui Iisus un anumit număr de scene şi ziceri care sunt în primul rând mărturisiri de credinţă şi a căror istori-citate poate fi, cu drept cuvânt, pusă sub semnul întrebării. Istoria şi credinţa se întrepătrund aici în asemenea măsură, încât este cu neputinţă a le despărţi fără a distruge povestea care le leagă.

Pornind de la toate textele existente – cele mai complete şi mai vechi sunt Evangheliile canonice – trebuie încercat să precizăm cum se înscrie povestea lui Iisus din Nazaret într-un cadru care să îi confere o consistenţă istorică. Vom ţine seama de limitele istoriei ca ştiinţă, căci ea nu dispune, inevitabil, de mijloacele de a capta toate evenimentele reale ale trecutului.


Yüklə 1,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin