Originile creştinismului

Naşterea şi moartea Elementul cel mai cert din viaţa lui Iisus este, în mod paradoxal, moartea sa. Ea îl aduce în scenă pe Ponţiu Pilat, guvernator roman al Iudeii între 26 şi 36, un personaj cunoscut de altminteri de la istoricii antici. Creştinii nu neagă răstignirea lui Iisus (spre deosebire de musulmani), ba chiar se întemeiază pe ea pentru a da trup învierii, punctul de sprijin al credinţei lor. Poate fi datată cu un bun grad de probabilitate, ştiindu-se că izvoarele scrise atestă în unanimitate faptul că Iisus a murit la Ierusalim, într-o vineri (Mc 15, 42; În 19, 31).

O discrepanţă există totuşi între mărturiile Evangheliilor canonice. Potrivit celor trei Evanghelii sinoptice, acea zi de vineri ar corespunde însuşi Paştelui evreiesc, 15 ale lunii nisan, întrucât Iisus luase parte la masa pascală cu ucenicii săi, în seara de ajun (Mc 14, 12). După mărturia lui Ioan, dimpotrivă, Iisus ar fi murit în după-amiaza care preceda sărbătoarea, în 14 (In 18, 28), căreia îi corespund datele furnizate de Talmudul din Babilon (Sanhedrin 43a). În pofida studiilor întreprinse pe baza calendarelor epocii, aceste date sunt greu de conciliat. Se poate ca Ioan să aibă, din punct de vedere istoric, dreptate: într-adevăr, executarea a trei condamnaţi iudei în ziua celei mai mari sărbători a anului ar fi fost o greşeală politică majoră din partea ocupantului roman. În consecinţă, Iisus a murit vineri, 14 nisan, iar ultima cină pe care a luat-o cu ucenicii săi nu a fost, fără îndoială, masa pascală propriu-zisă, cu toate că se scălda deja în atmosfera sărbătorii foarte apropiate. Iar dintre zilele de 14 nisan care au căzut într-o vineri în timpul mandatului lui Pilat, cea mai plauzibilă pentru execuţia lui Iisus corespunde zilei de vineri, 7 aprilie, a anului 30, după computul actual.

Mai dificilă este stabilirea anului naşterii lui Iisus, un om din popor neştiind îndeobşte, la vremea aceea, când era născut. Dacă este să dăm crezare lui Matei şi lui Luca (Mt 2, 1; Le 1, 5), Iisus s-a născut în timpul domniei lui Irod cel Mare, care a murit în anul 4 înaintea erei creştine. Dacă ţinem seama că Iisus avea aproximativ treizeci de ani când a început să predice (Le 3, 23) şi că Irod a murit la puţin timp după naşterea sa (Mt 2, 19), putem emite ipoteza verosimilă că Iisus s-a născut în jurul anului 5 sau 6 înaintea erei noastre şi că avea, când a murit, 34 sau 35 de ani.

Această aserţiune ridică două probleme. Prima este că Iisus s-a născut „înainte de Iisus Hristos”, ceea ce este cel puţin de mirare. Ne vom mira mai puţin aflând că socotirea anilor începând de la naşterea lui Iisus este un fapt de dată târzie (s-a impus treptat în Europa, puţin înainte de sfârşitul mileniului întâi) şi că se bizuie pe calculele unui călugăr din secolul al Vl-lea, Dionisie cel Mic (Exiguul), despre care nu s-a descoperit decât mult după moartea lui că se înşelase.

A doua problemă se referă la data propusă, greu de armonizat cu o indicaţie furnizată de Luca şi anume că deplasarea Măriei şi a lui Iosif la Betleem s-a petrecut cu prilejul recensământului comandat pe pământul iudeu de către Quirinius, legat al Siriei. Or, potrivit indicaţiilor oferite de Flavius Josephus, Quirinius nu a ocupat acest post decât cu începere din anul 6 al erei noastre, adică la zece ani după moartea lui Irod. Să fie indicaţia lui Luca eronată? Sau cea a lui Josephus? Sau cumva Quirinius, expert al Imperiului în materie de politică răsăritenă, va fi exercitat de două ori aceeaşi funcţie, la interval de câţiva ani? Semnele de întrebare se înmulţesc, iar istoricul trebuie să admită că este aproape cu neputinţă să facă a coincide toate datele. Data cea mai verosimilă a naşterii lui Iisus rămâne în cele din urmă cea pe care am avansat-o, în pofida aspectelor sale obscure: în jur de 5 sau 6 înaintea erei noastre. Cât priveşte locul acestei naşteri, Betleemul este atestat de doi evanghelişti, Matei şi Luca (Mt 2, 1; Le 2, 4), în timp ce Marcu şi Ioan nu specifică nimic în acest sens, cel din urmă stăruind mai degrabă asupra originii galileene a lui Iisus (In 7,4l-42). Indicaţia Betleemului, patria lui David, se poate să fi fost influenţată de titulatura de „Fiu al lui David”, aplicată în mod curent Mesiei. Istoricii ezită aşadar între Betleemul Iudeii şi Nazaretul Galileii, fără ca vreuna din cele două ipoteze să ajungă a se impune.

Anii copilăriei şi ai educaţiei Iisus şi-a petrecut toată tinereţea la Nazaret. Autorii care îl expediază în India, în Tibet, în Egiptul de Sus sau te miri unde pentru a-l explica ştiinţa construiesc aici ipoteze fără nici un temei. Cu toate că Evangheliile nu zic nimic referitor la aceasta, putem cu uşurinţă reconstitui condiţiile educaţiei sale, cele ale unui iudeu din Galileea, aparţinând unui mediu meşteşugăresc relativ înstărit. Ştia să citească – îl vedem la sinagoga din Nazaret (Le 4,17-l9); pe lângă limba lui maternă, aramaica, avea noţiuni de ebraică, limbă a Bibliei evreieşti şi, fără îndoială, de elină. Casa în care a crescut trebuie să fi forfotit de copii şi de oameni aflaţi în trecere, ca toate casele orientale.

Motivele pentru care a părăsit Nazaretul către treizeci de ani, vârsta unui bărbat în plină maturitate, rămân de nepătruns. Iradierea lui Ioan Botezătorul, predicator popular şi contestatar al cultului oficial, a cărui reputaţie se întindea în toată ţara, nu se poate să nu fi avut aici nici un amestec. Iisus i s-a alăturat pe malurile Iordanului şi a făcut, fără doar şi poate, parte dintre ucenicii lui, astfel îneît a primit de la el botezul de pocăinţă spre iertarea păcatelor, pe care Ioan îl administra celor care îi primeau cu bunăvoinţă mesajul. Fără îndoială că din mediile baptismale şi-a recrutat Iisus primii ucenici (In 1, 35-51), înainte de a lua el însuşi cârma unui mic grup în sânul căruia erau practicate botezuri asemănătoare celui al lui Ioan (In 3, 2-26; 4, l-3). Această perioadă, considerată de evanghelişti ca fiind a „începutului”, poate fi situată în jurul toamnei anului 27. Într-adevăr, bizuindu-ne pe Evanghelia după Ioan şi făcând o socoteală inversă, începând cu data ultimului Paşte (anul 30), textul Evangheliei a patra menţionează Pastele anului 29 (In 6, 4) şi pe cel al anului 28 (In 2, 13; 2, 23). Numărarea a circa şase luni înaintea acestuia din urmă pentru a situa începutul misiunii lui Iisus este o ipoteză nesigură, dar raţională.

O scurtă existentă, itinerantă şi de propovăduire Care era totuşi conţinutul esenţial al mesajului său? Evanghelistul Marcu îi face un rezumat pe care numeroşi biblişti îl consideră vârful de lance al acestei învăţături: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 15). Un asemenea mesaj pare într-adevăr să-l prelungească pe cel al lui Ioan Botezătorul şi să se înscrie în curentul febrei apocaliptice care a străbătut lumea iudaică în timpul secolului I al erei noastre. Numeroase texte contemporane stau mărturie în acest sens. Unii exegeţi sunt mai degrabă de părere că Iisus s-a impus în primul rând ca un învăţător de înţelepciune populară şi că stăruinţa asupra apropierii împărăţiei coincide cu o relectură posterioară vieţii sale, în lumina credinţei creştine. Pe acest teritoriu, este chiar foarte greu să ai certitudini. Şi, de altfel, chiar trebuie să ai? Mesajul instituit de Iisus pare a fi prea divers şi prea original pentru a se încadra în categorii socio-religioase prestabilite. Uimirea mulţimilor şi chiar a unor notabili care totuşi i-au mai ascultat şi pe alţii o arată: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om!” (In 7, 46).

Una din formele de discurs în care Iisus a excelat este parabola. Nu el e creatorul ei: învăţătorii iudei din epoca lui o practicau şi există chiar unul sau două splendide exemple de acest gen în Primul Testament (2 Rg 12, l-l0). Mai mult decât oricare altul, Iisus a făcut din parabolă resortul de căpătâi al pedagogiei sale. Este, într-adevăr, o formă de învăţare care, în loc să abordeze frontal auditorul, i se adresează din lateral, lăsându-l deplin liber în reacţiile lui. Ea merge mână în mână cu purtarea în general a lui Iisus, aşa cum o dezvăluie textele – atitudine binevoitoare, atentă la oameni şi în special la aceia pe care statutul lor personal sau social îi pune în situaţii defavorizate: leproşi, bolnavi, săraci, femei şi mai ales văduve, străini, păcătoşi notorii, vameşi. Armonia dintre cuvânt şi comportament făcea cu siguranţă parte din ceea ce omul le inspira celor care îl întâlneau.

Iisus a mai fost perceput de contemporani ca exorcist şi taumaturg. Această dimensiune a vieţii sale este, de bună seamă, cea care îi împarte cel mai mult pe istorici, după cum aceştia sunt sau nu deschişi faţă de supranatural. E dificil totuşi să nu fie luată în seamă. Ea este atestată atât de izvoarele creştine canonice, cât şi de apocrife, precum şi de Talmud, care vorbeşte în acest sens de „vrăjitorie”. Fără îndoială, mulţimile iudeilor din secolul I al erei noastre erau din cale-afară de credule; fără îndoială, Iisus nu era singurul taumaturg al vremii sale; fără îndoială, de asemenea, există minuni evanghelice pentru care un om de ştiinţă modern ar putea găsi explicaţii naturale. E adevărat că importanţa actului miraculos este o caracteristică marcantă a povestirilor din Evanghelii. Nararea lui este în general sobră, redactorii insistând cu mult mai mult asupra încrederii beneficiarului decât asupra detaliului mecanismelor, al modului de operare. Iisus însuşi nu întreprinde nimic pentru a-şi atribui vreun merit în săvârşirea miracolelor; dimpotrivă, el li se sustrage. Îşi prezintă minunile ca pe un semn al împărăţiei lui Dumnezeu, pe cale de a se naşte, un soi de anticipare a accesului la veşnica fericire căreia îi este sortită întreaga omenire, inclusiv săracii. Unor trimişi ai lui Ioan Botezătorul, întemniţat, care îi pun întrebări cu privire la persoana sa, el le-a răspuns citându-l pe prorocul Isaia: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi recapătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţi înviază şi săracilor li se binevesteşte (Mt 1, 4-5).

Această formă itinerantă de existenţă va dura, probabil, în jur de doi ani şi jumătate. Evenimentele nu pot fi uşor situate în succesiunea lor cronologică, evangheliştii, singurii redactori ai unei povestiri închegate despre Iisus, neavând această grijă. Totuşi, un moment poate fi sesizat cu mai multă precizie cronologică decât altele şi anume episodul în cursul căruia Iisus le-a pus ucenicilor săi problema încrederii. Modul său de a fi atrăgea inevitabil numeroşi admiratori, cu un entuziasm adeseori trecător şi provoca simultan mişcări de ostilitate. Acesta este destinul obişnuit al marilor oameni. Intuiţiile lui Iisus rămâneau într-o oarecare măsură neînţelese. Bunăvoinţa lui faţă de persoanele dispreţuite şi faptul de a pune în discuţie orice formă de minciună şi de făţărnicie s-au aflat la originea mişcărilor declarate de opoziţie împotriva lui. Unii dintre ucenicii săi, dezamăgiţi sau temători, au încetat a-l mai urma. În preajma Paştelui din anul 29 – circa un an şi jumătate de la începutul slujirii lui – Iisus i-a consultat pe cei care încă îl mai întovărăşeau. Întrebarea lui ia o formă diferită, în funcţie de evanghelist. La sinoptici, ea e de tipul: „Cine zic oamenii că sunt?” (Mc 8, 27 şi loc. paralele). La Ioan, are un ton mai dramatic: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (In 6, 67). Atunci Petru ia cuvântul în numele tuturor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”, îl face să spună Ioan (6, 68), în timp ce Marcu îi aşterne pe buze o mărturisire mesianică: „Tu eşti Hristosul” (8, 29). Într-adevăr, în vreme ce Iisus nu apucase încă pe căile puterii care, pentru mulţimi, făceau parte din programul Mesiei lui Israel, ansamblul purtării sale îi putuse face pe unii să ajungă la convingerea că el era totuşi acel trimis aşteptat al lui Dumnezeu.

Arestat şi răstignit A stabili cine poartă răspunderea morţii lui Iisus implică repercusiuni politice, religioase, ideologice. După ce multă vreme au fost învinuiţi evreii, istoricii sunt astăzi adeseori ispitiţi să atribuie iniţiativa omorârii lui Iisus exclusiv romanilor, prin persoana lui Pilat. Mai delicată decât alte chestiuni legate de Iisus, această problemă trebuie să fie studiată de cercetători, făcându-se cât se poate de mult abstracţie de presupoziţiile lor.

Iisus a murit răstignit. Romanii nu erau singurii care practicau această formă de supliciu. Se pare că părţii au folosit-o şi ei, poate chiar sunt cei care au inventat-o. În vremea aceea, în Imperiu, acesta era supliciul prevăzut pentru sclavi şi pentru oamenii de rând. Prin urmare, Pilat a fost cel ce a rostit porunca de executare a lui Iisus şi a organizat omorul. Totuşi, Pilat nu ar fi auzit niciodată vorbindu-se de Iisus, dacă autorităţile evreieşti nu l-ar fi adus în faţa lui. Putem, de altfel, observa că rabinii iudei din perioada talmudică nu negau deloc responsabilitatea conducătorilor poporului lor în această poveste: Talmudul pretinde într-adevăr că Iisus era cât pe ce să fie lapidat, un supliciu tipic evreiesc {Sanhedrin 43a).

Iudaismul din veacul I, totuşi, nu este o realitate omogenă, iar termenul de „autorităţi evreieşti” merită a fi precizat. Evenimentul care i-a făcut pe iudei să ia hotărârea de a-l suprima pentru totdeauna pe Iisus a fost, fără îndoială, scandalul pe care l-a iscat la Templu, cu puţin înainte de Pastele anului 30 (Mc 1, 15-l9 şi loc. paralele). Cu învăţătura sa deschisă către Tora, destul de apropiată de cea a fariseilor, Iisus s-a aflat dintotdeauna la antipodul saducheilor, medii preoţeşti conservatoare. Răvăşirea Templului a fost hotărâtoare. Acest om, reputat totuşi pentru blândeţea sa, tocmai arătase că poate fi şi violent, riscând aşadar să rupă echilibrul şubred între lumea iudaică, mereu gata să se răzvrătească şi ocupantul roman. Clasele sacerdotale superioare şi, în fruntea lor, marele Preot în funcţie, erau adevăratele partenere ale guvernatorului roman şi chezaşele unei relative stabilităţi. Dincolo de o ostilitate personală – despre care nu putem şti dacă a existat – faţă de Iisus, hotărârea de a-l suprima ţinea deci cel puţin de prudenţa politică. Ea a fost luată în cursul unui simulacru de interogatoriu, viaţa unui om neavând, în epocă, până şi în lumea iudaică, preţul care i-a fost acordat după aceea.

Moartea lui Iisus a avut totuşi consecinţe mai grele decât ar fi putut prevedea contemporanii lui. Învierea a schimbat totul. Pentru credincioşi, ea este un eveniment real şi unul din obiectele majore ale credinţei lor. Pentru necreştini, ea nu este decât iluzie şi, pentru unii, chiar o primejdie ce trebuie combătută. Indiciile care i-au călăuzit pe ucenici să creadă în ea nu au, desigur, o obiectivitate care să permită perceperea realităţii evenimentului prin metode pur istorice. Şi totuşi, învierea nu aparţine mai puţin istoriei, fie chiar şi numai prin efectele pe care le-a generat.

Michel Quesnel Iisus în faţa puterii politice în calitate de galilean, Iisus este supus al lui Irod Antipa, dar de mult timp adevărata putere politică este exercitată de Roma. Mai mult, Ierusalimul, inima vieţii iudaice, se află sub administrarea directă a Romei. Într-adevăr, în 64-63 î. Hr., „Pompei a silit Ierusalimul să plătească bir romanilor” 1. Ocupaţia romană pune capăt speranţelor de autentică independenţă ale poporului iudeu. Dar acesta nu este sfârşitul nenorocirilor sale. Domnia favorabilă a lui Irod cel Mare (37 î. Hr. – 4 d. Hr.) încă mai permitea să se tragă nădejde. Situaţia a devenit cu totul alta când, în anul 6 era noastră, Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.) instituie provincia romanăa Iudeii.

De acum începând, poporul iudeu resimte apăsarea Romei până în străfundul vieţii sale de zi cu zi, păgânii se prevalează de atotsuveranul pontificat roman şi pot interveni în viaţa iudaică atunci când socotesc de cuviinţă2. Marile familii sacerdotale se deprind destul de lesne cu situaţia, întrucât marele preot este protejat al guvernatorului roman. În ochii concetăţenilor săi, el se justifică lăsând de îi; ţeles că, datorită politicii sale, instituţiile evreieşti şi în special Templul, funcţionează. Membri ai familiei lui Irod îi fac curte împăratului şi intervin atunci când libertăţile evreilor se vădesc prea ameninţate.

Frământări în rândul poporului Cu excepţia câtorva familii care profită de situaţie, evreii resimt prezenţa Romei în pământul lui Israel ca pe expresia unei neorânduieli şi aspiră la eliberarea de sub jugul roman. Conştienţi de istoria lor, sunt vigilenţi faţă de orice gest care apare ca o inovaţie din partea guvernatorului şi, tocmai de aceea, ca o extindere a stăpânirii abuzive romane. Între anii 27 şi 36, au loc mai multe incidente atunci când Pilat inovează sau purcede la construcţii noi. Totuşi, analiza cauzelor situaţiei diferă, iar soluţiile propuse sunt variate. Recensământul operat de Quirinius a iscat tulburări în 1. Flavius Josephus, Antichităţi iudaice XIV, 74.

2. Cf. J.- P. Lemonon, Pilate et le gouvernement de la Judee, 6tudes bibliqui Gabalda, Paris, 1981, pp. 98-l0.

Ies.

Rândul poporului, unii situându-se în linia lui Iuda Galileanul: plata impozitului este semn al unei atârnări de nesuportat pentru un popor odinioară dezrobit de Dumnezeul său. Către anul 27, fără a constitui un partid care să vizeze expulzarea romanilor, ei provoacă răscoale1. Fariseii reprezintă un alt punct sensibil: ocupaţia romană este o osândă iscată de păcatul lui Israel; ei se refugiază în evlavia individuală, cheamă la pocăinţă şi aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu: unsul său va repune Israelul în drepturile lui şi îl va curăţa de venetic şi de străin, izvoare de întinare2.

Ucenicii lui Iisus nu sunt scutiţi de acest climat şi, sub diverse forme, Evangheliile trădează această speranţă de izbăvire, legată de o mişcare de curăţire3. Şi Iisus îşi îndeamnă ucenicii la răbdare (Mt 13, 24-30, Le 17, 23; 19, 1). Prin învăţătura sa, el împărtăşeşte năzuinţa poporului său; cu toate acestea, nu se afirmă cu nici un chip ca un rival al puterii romane. Distanţându-se de reprezentările mesianice curente, el complică în voie exegeza cărturarilor care îl prezintă pe mesia lui Israel ca fiu al lui David (Mc 12, 35-37), căci el cunoaşte ambiguitatea unei atare filiaţii. La fel, reţinerea lui Iisus faţă de intuiţiile mesianice ale celor care-l ascultă exprimă rezervele sale cu privire la o interpretare a menirii lui în termeni naţionalişti. Câţiva iudei au putut pecepe primirea vameşilor (colectori de impozite) ca pe o acceptare de fapt a puterii romane. Într-adevăr, Iisus nu pune la îndoială în mod radical această putere, ci invers, prorocul din Nazaret nu manifestă nici o simpatie faţă de mediile preoţeşti apropiate autorităţii romane.

Birul către Cezar: un răspuns derutant Concepţia potrivit căreia Iisus are putere (Le 2, 24-27) şi alegerile pe care le-a făcut în vederea îndeplinirii misiunii sale îi explică atitudinea. Prorocul din Nazaret nu are motiv să intre în concurenţă cu puterea guvernatorului, cum ar face-o unsul izvorât din aspiraţiile contemporanilor săi. Cu prilejul unei polemici pe care i-o impun adversarii lui, Iisus îşi dezvăluie opinia despre puterea romană şi despre cum trebuie judecată orice stăpânire (Mc 12, 13-l7). Iniţiatorii polemicii diferă în funcţie de Evanghelie; toate patru însă mărturisesc loialitatea lui Iisus, care „cu adevărat învăţa calea lui Dumnezeu”.

1. Continuatorii lui Iuda Galileanul nu sunt, cum s-a afirmat prea adesea, zeloţii, ci sicarii. În vremea lui Iisus nu există un partid organizat care să lupte împotriva romanilor, ci un anumit „spirit” zelot. Vezi H. Cousin şi J.- P. Lemonon, în Le monde ou vivait Jesus, Le Cerf, Paris, 198, pp. 70-705.

2. Cf. Psalmii lui Solomon 17 şi 18 în H. Cousin, „Vies d’Adam et Eve, des patriarches et des prophetes”, supl. Cahiers Evangiles nr. 32, 1980, pp. 84-8.

3. Mc 10, 37; Le 24, 21; FA 1, 6. Aşteptarea lui Ilie care pune toate la locul lor trebuie înţeleasă, în sensul său primar, ca redobândirea de către Israel ‘ demnităţii sale (Mc 9, 12).

Întrebarea pusă lui Iisus este una clasică în mediile evreieşti, de la recensământul operat de Quirinius: „Se cuvine a da bir Cezarului sau nu?”. Aşa cum procedează şi în alte împrejurări, Iisus îi întreabă la rândul său pe cei care îi pun întrebarea şi îi obligă să ia atitudine. El nu răspunde direct la întrebare, ci oferă principiul care comandă răspunsul şi orice reflecţie asupra puterii: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Iisus nu delimitează două domenii paralele care ar avea fiecare principiile lui, modul lui de funcţionare fără a interacţiona unul cu celălalt. Într-adevăr, întrebarea cere un răspuns care se referă la bunurile Cezarului (Tiberiu, care a domnit din 14 până în 37 d. Hr.). Or Iisus replică printr-o frază compusă din două părţi1; între cele două secvenţe ale frazei se află o legătură intrinsecă, asigurată de menţionarea chipului (tradus, de cele mai multe ori, prin „efigie” în bibliile franţuzeşti). „Cele ale lui Dumnezeu” relativizează puterea şi drepturile Cezarului. Cezarul nu dispune de o independenţă absolută. Moneda îi revine Cezarului, căci îi poartă chipul, or omul poartă chipul lui Dumnezeu (Fc 1, 26-27) şi, prin urmare, „cele ale lui Dumnezeu” sunt el însuşi. Recunoscând drepturile Cezarului, Iisus reaminteşte limitele pe care le semnifică omul, chip al lui Dumnezeu.

Iisus refuză să se zăvorască într-un cadru naţionalist. Procedând astfel, se delimitează de năzuinţele evreieşti, marcate de o legătură cu pământul lui Israel şi de aşteptarea unei împărăţii mesianice. El limitează drepturile Cezarului definindu-le în relaţie cu orice muritor. Sentinţa din Marcu 12, 17 despre birul Cezarului trebuie atribuită lui Iisus; este inedită şi face parte din galeria acelor rostiri ale lui Iisus derutante pentru auditoriul său şi care dau prilejul unor nedumeriri asupra persoanei sale. De altminteri, versiunea ioaneică a patimii lui Hristos nu ignoră această versiune. Lui Pilat, care îşi afirmă autoritatea, Iisus îi reaminteşte relativitatea acestei puteri (In 19, 1): „Dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” presupune un joc de cuvinte. Puterea lui Pilat nu este decât una delegată de împărat, dar această putere este mărginită în virtutea originii sale ultime.

Faţă cu regişorul Irod Antipa Atitudinea lui Iisus este la fel de critică faţă de puterea exercitată de Irod Antipa (4-39 d. Hr.): îi subliniază acestuia neînsemnătatea, el nu reprezintă o mare primejdie. În miezul unei pericope extrem de compozite, Marcu (8, 15) include o pomenire stranie a lui Irod Antipa. Iisus îşi previne ucenicii să se păzească de aluatul fariseilor2. Marcu menţionează şi aluatul lui Irod, în timp ce Matei îl evocă pe al saducheilor. La Marcu.

Cele două segmente sunt legate prin kai şi nu prin alia, care ar putea lăsa să se presupună o independenţă a celor două domenii unul faţă de celălalt. 2. Cele trei evanghelii sinoptice au interpretări diferite asupra „aluatului”.

Iisus le reproşează fariseilor şi lui Irod respingerea semnelor arătate: în cazul lui Irod, este vorba de semnul pe care-l reprezintă Ioan Botezătorul. Ucigaş al acestuia, tetrarhul n-a ştiut să priceapă înţelesul activităţii lui Ioan şi să recunoască în el un proroc. Ucenicii vor şti oare să înţeleagă semnele ce li se încredinţează? Pomenirea lui Irod ţine, fără îndoială, de Iisus, căci ne imaginăm anevoie vreun interes oarecare al comunităţii primare pentru acest personaj.

În Luca 13, 32a, Iisus pune în evidenţă relativitatea puterii lui Irod. Scena este amplu redacţională şi nu se regăseşte decât la Luca. În plus, de la Bultmann încoace, exegeţii sunt rezervaţi în ceea ce priveşte autenticitatea rostirilor lui Iisus care-l anunţă Patimile. Este totuşi greu să i se refuze lui Iisus orice luciditate în conflictul său cu autorităţile iudaice. Pe de altă parte, aşa cum se interesase de activitatea lui Ioan Botezătorul, Irod Antipa trebuie să se fi preocupat şi de propovăduirea şi gesturile prorocului din Nazaret (Mc 6, 14-l6). Legăturile pe care Iisus le-a întreţinut cu mişcarea baptismală fac foarte verosimil interesul lui Irod pentru Iisus. După moartea Botezătorului, Iisus a cântărit pericolul pe care îl reprezenta Irod: era neînsemnat în comparaţie cu ameninţarea ce venea de la marii preoţi. Omul nu este primejdios; nu are posibilitatea de a răsturna demersul lui Iisus. Dacă este să-l dăm crezare lui Luca, Irod şi Iisus s-au aflat faţă în faţă în timpul condamnării acestuia din urmă (Le 23, 6-l2). Iisus nu contestă dreptul lui Irod de a-l face să compară în faţa lui, însă domină situaţia. Tetrarhul nu obţine nici cel mai mic răspuns la întrebările pe care i le pune. În faţa unui regişor care inspiră teamă supuşilor săi, Iisus primeşte provocarea; el vorbeşte despre tetrarh fără ascunzişuri, nu-l uită atitudinea faţă de Botezător.