Originile creştinismului

Dacă fotografiile făcute cu lumină infraroşie ne ajută mult în descifrarea textului, reconstituirea materială necesită multe informaţii despre grosimea, culoarea şi liniatura fragmentelor (adeseori invizibilă în fotografii), care în general nu sunt indicate în ediţii. Iar uneori, amprentele unui fragment pe spatele altuia permit calcularea distanţei exacte dintre unul şi celălalt.

Reconstituirea materială a unui text conservat aduce aşadar informaţii importante despre succesiunea fragmentelor, dimensiunea coloanelor şi, de multe ori, despre înălţimea şi lungimea sulului, care la Qumran variază de la marele manuscris-model până la sulul de buzunar. Cel mai bun mijloc de a verifica dacă o asemenea reconstituire nu este eronată constă în a citi textul care rezultă în urma ei. Pentru aceasta, cercetătorul trebuie să descifreze cu grijă fragmentele, cu ajutorul originalului şi al fotografiilor. Un microscop este adeseori util, pentru a citi urmele infime de cerneală sau ductus-ugrafiei.

Fragmente pe veci misterioase Metoda Stegemann este aplicată mai cu seamă textelor sfărâmate şi necunoscute. Imnurile din grota 1 au fost recompuse prin acest procedeu de către E. Puech şi H. Stegemann. De multe ori este binevenit ca ea să se aplice şi textelor deja cunoscute prin intermediul altor copii, întrucât există uneori recenzii diferite – mai lungi sau mai scurte – ale anumitor compoziţii (a se vedea, bunăoară, diferenţele dintre manuscrisele Regulii Comunităţii din grota 1 sau din grota 4 şi dintre Imnurile din grota 1 şi câteva exemplare ale acestui text culese din grota 4). Metoda se poate, de asemenea, dovedi de folos pentru textele biblice: 4Q Regi este un exemplu. Ea nu este însă relevantă pentru toate textele; conţinutul câtorva manuscrise este totuşi mult prea fragmentar şi va rămâne, fără îndoială, enigmatic pentru totdeauna.

Muncă de benedictin, reconstituirea manuscriselor se dovedeşte a fi şi încărcată de consecinţe, fiecare reconstituire reprezentând o creaţie. Un exemplu de reconstituire materială pe cât de înţeleaptă şi prudentă, pe atât de rodnică este aceea propusă de Emile Puech pentru Apocalipsa mesianică (4Q521). Ea a permis recuperarea unei secvenţe de şase coloane, textul datorându-şi celebritatea menţiunii cu privire la înviere, pe care o conţine.

Annette Steudel Marile bătălii în jurul Qumranului Potrivit primelor indicii, o întreagă bibliotecă de texte religioase contemporane celui de-al doilea Templu era pe cale de a fi recuperată şi fiecare piesă achiziţionată de la beduini sau descoperită de arheologi aducea o lumină nouă asupra acestei perioade. Epoca de redactare a respectivelor documente era anterioară celui de-al doilea Templu şi toate manuscrisele erau conservate în limba lor de origine, fără modificările (ca să nu spunem tergiversările) pe care le presupune în mod implicit trecerea într-o altă cultură, neatinse aşadar de vreo intervenţie din partea ortodoxiilor ulterioare.

Aceste documente promiteau să surprindă pe viu marile transformări, până atunci rămase enigmatice, ale gândirii religioase din acea perioadă-cheie. Şi pentru că se socotea că manuscrisele sunt anterioare procesului prin care au fost statornicite scrierile sfinte ale celor două mari religii, ele aveau să ne permită să şi înţelegem de ce anumite scrieri au fost alese mai degrabă decât altele, cum a fost stabilit textul sacru, cum s-a format canonul Bibliei. În fond, aceste manuscrise înlesneau rescrierea gândirii religioase a Occidentului, deoarece puteau duce la redescoperirea obârşiei creştinismului şi la regăsirea iudaismului originar dinainte de catastrofă. Iar pentru statul care tocmai se năştea, după atâtea secole, ca moştenitor al vechiului Israel, ce cadou putea fi mai nimerit decât aceşti martor’ nemijlociţi ai unei epoci anterioare distrugerii statului evreu de către romani? Nu este de mirare aşadar ca, în faţa amplorii mizelor nou-apărute, istoria cercetării qumraniene din aceşti ultimi cincizeci de ani să fie citită ca un şir de bătălii între savanţi, ca un război în care orice lovitură este permisă.

De când datează manuscrisele?

Problema autenticităţii manuscriselor a fost destul de repede rezolvată. Amintirea cazului Sapira (un negustor de antichităţi din Ierusalim care aproape reuşise să vândă către British Museum un fals manuscris biblic Şi care, o dată dat în vileag, a sfârşit prin a se sinucide) era încă prea Proaspătă în mintea oamenilor pentru ca noile manuscrise să fie întâm-PUiate fără rezervă. Destul de curând însă, o dată cu prima campanie de săpături în peştera 1 (1951), au fost oferite primele dovezi de autenticitate: cercetări arheologice controlate din punct de vedere ştiinţific permiteau atunci descoperirea câtorva fragmente provenind din aceleaşi manuscrise cu cele care fuseseră cumpărate de la beduini, probând astfel autenticitatea pieselor achiziţionate de la aceştia.

Bătălia datării lor, în schimb, a fost mai greu de câştigat. Foarte devreme, o primă dovadă a vechimii în general a manuscriselor fusese furnizată de arheologie, care avansase vârsta ceramicii asociate lor (ulcioare, lămpi cu ulei etc) şi de analiza cu carbon 14 a reziduurilor organice ale ruinelor de la Qumran, precum şi a ţesăturilor care înveleau anumite documente.

Manuscrisele în sine erau prea preţioase pentru a fi supuse acestei analize, care ar fi implicat distrugerea lor. Datarea acestora se sprijinea în principal pe analiza paleografică, a cărei precizie era contestată de un anumit număr de cercetători. Abia începând din 1987, o dată cu dezvoltarea unor noi tehnici de analiză spectrometrică – acestea nereclamând decât examinarea unei cantităţi infinitezimale de materie – s-au făcut noi teste. Investigaţiile efectuate de laboratoarele din Zurich şi Tel Aviv (în 191) şi de Universitatea din Arizona (în 194) asupra a peste cincizeci de manuscrise au confirmat cu o precizie uimitoare datarea propusă de paleografie şi au dovedit fără putinţă de tăgadă vârsta manuscriselor: toate fuseseră copiate înaintea distrugerii Ierusalimului de către romani, iar marea lor majoritate proveneau din secolele al I-lea şi I î. Hr.

Cui să fie atribuite?

O bătălie mai lungă şi încă nu de tot încheiată, a fost cea a originii manuscriselor. Numeroase identificări de primă oră (cu cârâiţii medievali, cu zeloţii, chiar cu iudeo-creştinii) au fost definitiv abandonate după ce datarea manuscriselor s-a dovedit incompatibilă cu aceste asimilări. Este adevărat că unii campioni ai identificării lor cu grupurile creştine (ca R. Eisenman sau B. Thiering) continuă să postuleze această teză (mai mult cu imaginaţie decât cu rigoare ştiinţifică), dar evidenţa este de neocolit: cadrul istoric al protagoniştilor evenimentelor despre care ne vorbesc manuscrisele de la Qumran nu este acela al revoltei împotriva Romei din veacul I al erei creştine, ci secolele al I-lea şi I î. Hr.

Munca de pionierat a lui Dupont-Sommer, ca şi a altor savanţi din anii ‘50, a făcut ca balanţa să încline în mod decisiv în favoarea ese-nienilor, ca fiind grupul evreiesc cu care comunitatea de la Qumran prezenta cele mai multe afinităţi. Aceste lucrări trasaseră o feerie impresionantă de paralele între descrierile esenienilor făcute de autori clasici (precum istoricul iudeu Flavius Josephus şi filosoful iudeu Filon din Alexandria) şi elementele caracteristice ale comunităţii, aşa cum apar descrise în manuscrise.

Forţa demonstraţiei era atât de copleşitoare încât, timp de treizeci de ani, ipoteza eseniană a fost considerată aproape o dogmă şi se menţine şi astăzi cea mai răspândită. Această ipoteză, care permitea explicarea datelor furnizate de primele manuscrise publicate, în special cele din grota 1, nu a mai fost însă suficientă pentru a explica ansamblul datelor atunci când comorile din grota 4, cu marea ei diversitate de manuscrise, au devenit accesibile.

N. Golb a încercat să rezolve problema evitând să stabilească vreo legătură a manuscriselor atât cu ruinele de la Qumran (pe care îl asociază cu un soi de fortăreaţă), cât şi cu obştea de la Qumran (a cărei existenţă o neagă). Pentru el, manuscrisele ar proveni din diverse biblioteci ale Ierusalimului şi ar fi fost depozitate aici, în siguranţă, din calea înaintării armatei romane, păstrându-se astfel scrierile tuturor curentelor aparţi-nând iudaismului din perioada celui de-al doilea Templu. În opinia lui, aceste texte ar reprezenta ansamblul producţiei literare a iudaismului vremii.

Această interpretare se ciocneşte de o serie de dificultăţi insolubile şi a fost, pe bună dreptate, respinsă de majoritatea cercetătorilor: Qumranul nu este o fortăreaţă, iar tipul său de construcţie nu seamănă prin nimic cu fortăreţele haşmonee sau irodiene din zonă; legătura dintre peşteri (îndeosebi grota 4) şi ruinele de la Qumran a fost dovedită de arheologie; grote diferite conţin acelaşi tip de manuscrise, adeseori aceleaşi compoziţii, copiate de aceiaşi scribi; şi, în ciuda diversităţii reale a conţinutului manuscriselor, nu există printre ele măcar unul care să poată fi identificat drept o lucrare fariseică, gruparea cea mai puternică şi mai numeroasă în iudaismul epocii.

L. Schiffman, la rândul său, a subliniat cu tărie înrudirile anumitor prescripţii legale din documente provenind din peştera 4 cu halaha sadu-cheilor şi postulează o origine saducheică şi nu eseniană a comunităţii. Obştea ar fi fost întemeiată de preoţi saduchei disidenţi, care dezaprobau modul în care era celebrat cultul Templului din Ierusalim. Aceste afinităţi, reale, dar foarte rare şi limitate la domeniul purificării şi al halahei rituale, nu explică însă alte poziţii halahice nesaduchee mult mai numeroase şi nu confirmă elementele de organizare obştească ce apar în scrierile comunităţii de la Qumran. Ele sunt contrazise şi de unele idei teologice din manuscrise, cum ar fi credinţa în predestinare şi în îngeri, negate explicit de saduchei, după spusele lui Flavius Josephus.

În ceea ce mă priveşte, consider că ipoteza care permite cel mai bine avansarea unei explicaţii, ţinând seama de toate datele cunoscute azi, este aceea desemnată ca „ipoteza Groningen”. Ea face o distincţie clară intre originile esenienilor şi originile comunităţii de la Qumran. Ale esenienilor trebuie căutate în tradiţia apocaliptică palestiniană din secolele I-L î. Hr., în timp ce originile comunităţii de la Qumran se găsesc în interiorul mişcării eseniene, spre sfârşitul secolului al I-lea î. Hr. Comunitatea s-ar fi născut dintr-o ruptură în sânul mişcării, iar protagonistul acestei sciziuni ar fi personajul pe care textele îl numesc „învăţătorul Dreptăţii”, urmat de un mic grup de adepţi, printre care se află un număr mare de preoţi.

Motivele rupturii, aşa cum apare ea în textele qumraniene, au fost pe o parte o interpretare diferită a normelor Torei cu privire la calendar, la Templu şi la Oraşul Sfânt, ca şi a regulilor de curăţie referitoare la cult, persoane şi lucruri; pe de altă parte, o intensă aşteptare eshatologică, în care prezentul este perceput ca „sfârşitul zilelor”. Această ipoteză permite explicarea numeroaselor elemente eseniene din textele qumranite şi, deopotrivă, a numeroaselor diferenţe – la nivelul organizării obşteşti, al interpretării textului biblic, la nivelul halahic şi la cel teologic.

Cine are acces la manuscrise?

Ultima bătălie răsunătoare a fost cea a accesului liber la toate materialele. Dacă aceste, controverse pe care le-am evocat adineauri s-au desfăşurat în domeniul restrâns al publicaţiilor de cercetare specializată, această din urmă bătălie a fost purtată în paginile ziarelor de mare acoperire. Ea se referă în principal la materialele din grota 4 şi a fost, la rândul ei, de curând câştigată.

La 21 octombrie 191, autorităţile arheologice ale Israelului au decis să acorde liber acces la manuscrise, inclusiv la cele care erau încă inedite. Această hotărâre devenise inevitabilă după ce, în ziua de 2 septembrie a aceluiaşi an, Huntington Library decisese să pună la dispoziţia publicului copiile manuscriselor pe care le deţinea, precum şi după publicarea în Statele Unite, tot în 191, a unei ediţii „pirat” a majorităţii fotografiilor de manuscrise.

Rezultatele deciziei israeliene au fost pe de o parte apariţia unei ediţii complete, în microfişe (193), a tuturor fotografiilor manuscriselor (şi CD-Rom în 197) şi, pe de altă parte, accelerarea publicării textelor în seria oficială Discoveries în the Judaean Desert: şapte volume au fost editate în doar trei ani (194-l96), faţă de şapte volume apărute în douăzeci şi şapte de ani de cercetare (între 195 şi 1982).

Pentru a înţelege mizele acestei ultime bătălii, să lămurim problema proprietăţii materialelor. Un principiu fundamental al arheologiei în Orientul Mijlociu prevede ca descoperirile arheologice să fie împărţite, după negocieri, între stat şi instituţia care realizează şi finanţează cercetările. Acest principiu a fost aplicat săpăturilor de la Qumran şi din peşteri, săpături efectuate de Departamentul Arheologic de Stat iordanian, prin Muzeul Arheologic Palestinian (MAP) şi prin Şcoala biblică şi arheologică franceză din Ierusalim, dar şi manuscriselor cumpărate de MAP şi Şcoala biblică de la beduini. Or, pentru a le cumpăra, MAP şi Şcoala biblică solicitaseră contribuţia mai multor instituţii din diverse ţări, ca Vaticanul, Franţa, Germania, Ţările de Jos, Marea Britanie sau Statele Unite. În contrapartidă, o parte proporţională a manuscriselor cumpărate graţie acestor fonduri deveneau proprietatea instituţiilor contri-butoare şi, după publicarea lor, trebuiau să le fie transferate. Acesta este motivul pentru care, potrivit acestor acorduri, materialele din grota 1 se găsesc astăzi împrăştiate, o parte la muzeul din Amman, o parte la MAP, i alta la Biblioteca Naţională a Franţei; dintre materialele din grota 4, publicate în 1968, Peşerul [Comentariul] la Naum se află la biblioteca Universităţii din Heidelberg, iar Femeia nebună la Universitatea din Chicago.

La rândul său, în 1961, statul iordanian declarase proprietate naţională toate manuscrisele provenite de la Qumran care se mai găseau în custodia MAP şi interzisese ieşirea lor din ţară. În schimb, le acorda instituţiilor proprietare drepturile exclusive de publicare a materialelor. Aceste drepturi au fost încredinţate membrilor echipei internaţionale de editare, formată din cercetătorii trimişi la Ierusalim de instituţiile implicate, pentru a pregăti publicarea manuscriselor ce le aparţineau. În 196, Iordania a naţionalizat MAP, care, ca şi partea de est a Ierusalimului, a căzut în mâinile Israelului în timpul războiului de şase zile. De atunci, autorităţile arheologice israeliene administrează MAP şi sunt garantele drepturilor dobândite anterior, precum şi ale drepturilor exclusive de publicare a manuscriselor de la Qumran.

Aceste probleme de exclusivitate a publicării decurgeau aşadar din drepturile precedente de posesie, care rezervau accesul la manuscrisele rămase încă inedite cercetătorilor din echipa internaţională, însărcinaţi cu publicarea lor. Nerăbdarea publicului în faţa întârzierii publicării integrale a textelor, frustrarea anumitor cercetători de a nu avea acces la nişte manuscrise a căror existenţă era cunoscută, precum şi o campanie de presă abil condusă de Biblical Archaeology Review au ajuns să înduplece autorităţile israeliene să autorizeze liberul acces la toate manuscrisele. Rezultatele acestei decizii nu s-au lăsat mult aşteptate: pentru prima oară în cincizeci de ani, au fost publicate în mai multe limbi traduceri mai mult sau mai puţin complete ale tuturor manuscriselor, oferind o viziune de ansamblu asupra extraordinarei biblioteci adunate de comunitatea de la Qumran în timpul celor două veacuri de existenţă a sa. Este adevărat că nimeni nu poate pretinde că dispunem de întreg fondul acestei biblioteci. Cunoştinţele noastre vor fi întotdeauna limitate şi parţiale. Recenta accesibilitate a tuturor manuscriselor recuperate permite însă o viziune globală şi o lumină nouă asupra textelor qumraniene, inclusiv asupra celor care sunt de mult timp cunoscute: această vedere de ansamblu a schimbat deja perspectiva din care citim astăzi scrierile sectare, cele mai caracteristice grupului qumranian. Şi a modificat, deopotrivă şi greutatea relativă a acestor scrieri sectare în raport cu ansamblul colecţiei.

O ideologie sectară?

Elementele apocaliptice conţinute în scrierile sectare continuă să fie esenţiale pentru înţelegerea comunităţii de la Qumran. Ideea că universul I1 oamenii au fost creaţi după un plan predeterminat, ideea împărţirii lnţregii lumi şi a inimii fiecărui individ în două fracţiuni opuse, Lumina Şi întunericul, ideea luptei crâncene care le confruntă în istorie şi cea a Actoriei finale a forţelor binelui continuă să definească orizontul ideologic al comunităţii, precum şi viaţa sa de fiecare zi: conştiinţa elecţiunii, separarea de restul poporului, despărţirea de cultul Templului, pregătirea pentru lupta finală. Dar textele de curând disponibile ne arată limpede că aplicarea concretă a legii, în conformitate cu exegeza proprie a comunităţii, este şi mai importantă decât eshatologia în viaţa grupului şi că păzirea legii este într-adevăr centrul vieţii comunităţii. În ansamblul scrierilor sectare, secţiunile referitoare la lege sunt mai întinse şi au mai multă greutate decât secţiunile apocaliptice. La Qumran, ca în iudaism în general, halaha prevalează asupra teologiei.

Raportul dintre textele de origine comunitară şi textele care nu prezintă nici o caracteristică sectară devine acum altul. Dacă înainte manuscrisele descoperite puteau fi împărţite în două categorii – manuscrise biblice şi texte eseniene sau qumraniene, cu, eventual, o mică marjă de texte a căror atribuire este incertă – ştim astăzi că mai mult de o treime din manuscrisele recuperate (proporţie care cu greu ar putea fi pusă pe seama accidentelor de transmitere) nu cuprinde nici un element care să permită definirea conţinutului lor ca sectar. Aceste texte, desemnate ca „apocrife şi pseudoepigrafe” sau, mai general, ca literatură „parabiblică”, erau înainte (cu doar câteva excepţii) complet necunoscute. Ele dezvăluie 0 surprinzătoare bogăţie şi varietate de gândire. Pe de o parte, prelungesc mai multe linii ale tradiţiei biblice, inclusiv tradiţia sapienţială, acum amplu reprezentată de mai multe „texte de înţelepciune”, iar pe de altă parte, anticipează diverse idei despre care se credea că sunt dezvoltări proprii iudaismului ulterior sau chiar creştinismului. Acest ansamblu de scrieri non-sectare ne dovedeşte că obştea de la Qumran este moştenitoarea unei tradiţii mai bogate şi mai variate decât am îndrăznit noi să ne închipuim. Şi ne arată, totodată, că ideologia sectară nu este decât o parte a gândirii qumraniene. Biblioteca, pe care accesul la totalitatea textelor ne-o descoperă, se vădeşte a fi o bibliotecă foarte specială: este o bibliotecă de literatură religioasă în care majoritatea operelor, sectare şi non-sectare, pot fi considerate literatură de interpretare biblică. Această bibliotecă este departe însă de a fi un amalgam de texte adunate la întâmplare. Absenţa anumitor compoziţii scrise în această perioadă, ca 1 Macabei sau Psalmii lui Solomon, după cum şi absenţa totală a scrierilor conţinând idei contrare gândirii qumraniene (îndeosebi idei ale fariseilor) ne dovedesc că această bibliotecă nu reprezintă ansamblul iudaismului din epocă, ci că ea aparţine întru totul comunităţii de la Qumran. Dar ponderea, în ansamblu, a scrierilor non-sectare ne demonstrează şi că obştea de la Qumran este un fenomen mai puţin izolat şi marginal decât se voia a crede. Studiul legăturilor exacte între textele sectare şi cele non-sectare, precum şi a legăturii fiecăreia din aceste categorii cu textele biblice rămâne încă în stadiu de şantier.

Care sunt perspectivele de cercetare?

După cincizeci de ani, cercetarea asupra Qumranului se află, în realitate, la începuturile ei. Dacă elementele pe care ni le-au furnizat manuscrisele găsite aici au transformat deja complet modul nostru de a înţelege creşterea şi dezvoltarea textului biblic şi fixarea lui în colecţiile „canonice”, evaluarea contribuţiei textelor „parabiblice” şi ale textelor sectare rămâne încă în mare parte de realizat. Adevărata muncă de interpretare nu putea începe decât după ce se vor fi publicat toate mărturiile fiecărei lucrări, adesea foarte diferite unele de altele. Analiza detaliată a compoziţiilor parabiblice ne va arăta bogăţia şi varietatea gândirii iudaismului din perioada celui de-al doilea Templu. Studiul transformărilor dezvăluite de diversele copii ale textelor sectare ne vor edifica în ceea ce priveşte evoluţia gândirii şi modificarea structurilor sectei qumraniene, dar şi cu privire la raporturile ei cu puterile politice de la Ierusalim şi cu alte grupări din interiorul iudaismului. Însă istoria comunităţii şi’ suportul sociologic al textelor nu vor putea fi pe deplin descoperite decât atunci când materialul arheologic va fi fost şi el publicat integral. De la rapoartele preliminare asupra săpăturilor, publicate de părintele Roland de Vaux, inevitabil sumare şi limitate şi de la strălucitoarea lui sinteză a rezultatelor, încă se mai aşteaptă publicarea integrală a materialelor: ceramică, monede, ţesături, sticlă, stratigrafie etc. Doar un prim volum, cu fotografii şi extrase din carnetele de însemnări ale lui De Vaux, a fost oferit publicului. Fără datele arheologiei, studiul textelor rămâne văduvit de suportul său istoric cel mai important. Publicarea recentă a unui cadran solar este un bun exemplu de îmbogăţire pe care obiectele regăsite o pot aduce cunoştinţelor noastre. Publicarea completă a cercetărilor de la Khirbet, din cimitire şi din peşteri, este elementul care ne mai lipseşte Pentru a putea aprecia „cea mai mare descoperire arheologică a secolului al X-lea”.

Florentino Garcia Martinez Khirbet Qumran: un sit enigmatic Nicicând Qumranul nu a făcut obiectul unor dezbateri atât de pătimaşe ca în zilele noastre. Cercetătorii propuseseră o interpretare a vestigiilor care nu lămurea totul şi, patruzeci de ani mai târziu, multe întrebări rămân neelucidate, cu precădere în ceea ce priveşte cultul. Este vorba, într-adevăr, de un aspect esenţial: erau esenienii cei mai religioşi dintre toţi iudeii?

Ruina de la Qumran se prezintă ca un mare patrulater, flancat de dependinţe şi de un cimitir întins. Vestigiile aflate la vedere ascund o construcţie care datează de la sfârşitul epocii flerului (secolele al VUI-lea -al Vll-lea). Cercetătorii au crezut că desluşesc, pornind de la elemente răzleţe, un plan care însă nu este convingător. Părintele de Vaux propusese o identificare a locului cu Irha-Melah (Oraşul Sării), construit în timpul regelui Ozia (Azaria) al Iudeii (78l-740 î. Hr.); dar Qumranul nu este un oraş, iar data este, poate, prea îndepărtată. Din interpretarea părintelui de Vaux vom reţine că era, probabil, vorba de o mică fortăreaţă ce străjuia trecătoarea Wadi-Qumran. Situl ar fi un element al sistemului de control al deşertului din Iuda în secolul al Vll-lea î. Hr.

Reşedinţă de iarnă sub regii haşmonei?

După cinci sute de ani de părăsire, Qumranul este refăcut sub dinastia Haşmoneilor, însă nu neapărat de către esenieni. Opinia mea este că ar fi vorba mai degrabă de o vilă: reşedinţă de iarnă sau loc de vilegiatură ţinând de fortăreaţa Hircania, cu izvoare, domeniu agricol şi grădini de palmieri.

Începând cu domnia lui Ioan Hircan (135-l04 î. Hr.), bazinul Mării Moarte este, într-adevăr, locuit din nou. Alexandru Ianeu (104-76 î. Hr.) a consolidat cele trei fortificaţii: Alexandreion (în valea Iordanului), Machaerus (de cealaltă parte a Mării Moarte, avanpost în calea naba-teilor) şi, în fine, la o încrucişare de drumuri către Ierusalim, Hircania. Aceasta din urmă nu se află decât la trei ceasuri de mers de Qumran, pe drumul care urmează în pantă lină albia unui curs de apă. Cele două situri sunt, în ciuda aparenţelor, legate prin geografie. Celelalte fortăreţe haşmonee erau şi ele unite prin vilegiaturi de iarnă: Machaerus îşi avea domeniul pe malul Mării Moarte, cu băile sale de la Callirhoe*, cu grădinile şi vilele sale. Alexandreionul domină frumoasele pământuri irigate de la phasaelis. La fel, în această perioadă, ţărmul de la Qumran şi cel de la Ain Feshkha s-au aflat, cu siguranţă, cu grădinile şi plantaţiile lor, în subordinea Hircaniei.