Originile creştinismului

Importanţa capitală a elementului religios în sinagogă a fost întărită şi mai mult prin faptul că rugăciunea obştească s-a înscris de atunci în cadrul sinagogal, în liturghiile sabatului şi ale zilelor de sărbătoare deja existente. În plus, slujbele zilnice de rugăciune s-au dezvoltat şi ele tot în această epocă. Înainte, după cum am văzut, slujba religioasă din sinagogă gravita aproape integral în jurul lecturii din Tora.

Un alt factor care a contribuit neîndoios la caracterul religios al sinagogii în Antichitate, pe tot cuprinsul Imperiului din acea perioadă (secolele al H-lea şi al I-lea), a fost tendinţa generală de dezvoltare a spiritualităţii într-o direcţie religioasă mai pronunţată. Înălţarea unor monumentale temple romane în provinciile romane din Siria, Palestina şi Arabia a influenţat, fără nici o îndoială şi atitudinea şi practica iudeilor.

Bisericile numeroase: o provocare pentru iudei în sfârşit, avântul creştinismului în veacul al IV-lea şi, mai târziu, poziţia sa dominantă au avut repercusiuni adânci asupra multor aspecte ale vieţii comunitare iudaice. Astfel, este mai presus de orice îndoială faptul că ridicarea a zeci de biserici în toată Palestina a reprezentat o provocare pentru comunitatea iudaică, oferindu-l modele accesibile de aşezăminte religioase, pe care aceasta le putea imita sau adapta. Putem constata că majoritatea sinagogilor din acea vreme urmează îndeaproape tiparele arhitecturale şi artistice creştine – inclusiv atriumul, nartexul, nava, naosurile laterale, absida şi balustrada care înconjoară sanctuarul (ca, de exemplu, la Beth-Alpha). Chiar ornamentaţia a numeroase sinagogi constituie copia schemelor îndeobşte folosite în societatea bizantină: clădiri publice, locuinţe particulare şi în special biserici. Cum elementul religios era precumpănitor în biserică, acesta nu putea să nu ocupe un loc central şi în sinagogă.

Un centru vital pentru un popor lipsit de putere Totuşi, această accentuare a dimensiunii religioase nu trebuie să ne facă să uităm că sinagoga a continuat să adăpostească, la fel ca în trecut, un întreg spectru de activităţi sociale şi obşteşti. Talmudul a păstrat o sumedenie de povestiri în care vedem sinagoga slujind de şcoală, tribunal, loc de găzduire, loc de adunare etc. În acest sens, în Antichitatea târzie sinagoga îmbrăţişa activităţi mai cuprinzătoare decât biserica. În vreme ce societatea creştină avea la dispoziţie numeroase instituţii – imperiale, urbane şi particulare – comunitatea iudaică depindea aproape în totalitate, pentru o întreagă seamă de activităţi sociale, religioase şi obşteşti, de propriile sale instituţii, între care cea dintâi era sinagoga. Astfel, de pildă, în codurile legislative bizantine (Codex Theodosianus, Codex Justinianus), sinagoga este singura instituţie iudaică de obşte menţionată (cu excepţia, poate, a Patriarhatului, care a dispărut către 425 d. Hr.).

În concluzie, pe durata întregii Antichităţi, sinagoga a reprezentat centrul vital în jurul căruia se organizau toate elementele activităţii acestei comunităţi.

Lee I Levine Ce limbi se vorbeau în timpul

^,: iuwf^Jum: ^’ lui Iisus? J- #.%

A Nefiind o revelaţie ezoterică, Evanghelia a fost vestită în limbile pe care le vorbeau cei cărora li se adresau „slujitorii Cuvântului”. Pentru iudei, ebraica era limba sfântă, limba sanctuarului, în care erau intonaţi Psalmii şi în care era citită Scriptura. Totuşi, lectura din Scriptură era însoţită de un targum aramaic, în scopul tâlcuirii înţelesului ei pentru aceia care nu mai înţelegeau ebraica. În diaspora elenistică, iudeii din Alexandria traduseseră Tora în greceşte, cu încuviinţarea autorităţilor Templului; fuseseră însă tălmăcite şi celelalte cărţi sfinte.

În epoca începuturilor creştinismului, două mari limbi „vehiculare” îşi împărţeau lumea apuseană şi cea răsăriteană, suprapunându-se graiurilor locale: aramaica în Siria şi în Orient, elina în tot cuprinsul mediteranean şi până la Roma. La iudei, aramaica era vorbită în Galileea şi cuprinsese, probabil şi satele din Iudeea: cuvintele citate de Ioan ca „evreieşti” sunt în realitate aramaice (In 5, 1; 19, 13-l7; 20, 16) şi multe din ele desemnează locuri situate la Ierusalim (Vitezda, Gabbata, Golgota). Dar elina pătrunsese şi în Iudeea, pornind de la coastă şi de la oraşele ei elenistice (Cezareea). Iudeii elenişti din diaspora aveau sinagogi la Ierusalim (FA 6, 9).

Primul eveniment care a vădit lumii existenţa Bisericii ţine de domeniul lingvistic: în ziua Cincizecimii, „bărbaţi cucernici” de toate naţiile îi aud pe apostoli propovăduind lauda Domnului în propriile lor limbi. Nu mai există aşadar „limbă sfântă”: Evanghelia va fi vestită în toate limbile, iar acestea vor putea în egală măsură să dea glas rugăciunii creştine.

Iisus vorbea ebraica sau aramaica?

De fapt, cum s-au petrecut lucrurile? Iisus binevestise împărăţia lui Dumnezeu în dialectul aramaic vorbit de ţăranii din Galileea. Se putuse sluji de ebraică, pe care o cunoştea din liturghia sinagogală, în discuţiile sale cu scribii. Apostolii au urmat tradiţia lui Iisus, adresându-li-se oamenilor în limba populară. Vorbeau oare ebraica, în curs de evoluţie spre o formă dialectală? Problema nu este simplă, întrucât este legată de cea a situaţiei limbilor din Palestina în epoca începuturilor creştine. Grupul închis de la Qumran nu poate fi luat ca exemplu în această privinţă, deoarece trăia în afara zonelor populate, retras într-un conservatorism radical, rupt de Templul din Ierusalim. Ne putem gândi însă că întrebuinţarea ebraicii în liturghia Templului şi în sinagogi îi menţinuse vitalitatea în familiile legate de preoţie şi în mediile cultivate. Aramaica era totuşi precumpănitoare, iar cei care nu o vorbeau o puteau înţelege. Ucenicii lui Iisus, galileeni, au putut deci binevesti Evanghelia la Ierusalim în aramaica. Se aflau oare printre ei unii care vorbeau ebraica, pentru a o vesti în această limbă? Este lucru îndoielnic, dacă ar fi să ne încredem în reputaţia pe care o aveau în rândul membrilor Marelui Sfat: „oameni fără carte şi simpli” (FA 4, 13). Să fim atenţi: nu analfabeţi, neştiutori de carte, ci oameni care nu primiseră învăţătura specializată a viitorilor „învăţători” iudei.

Ne putem bizui deci pe o primă vestire – orală – a Evangheliei în aramaica din Galileea, recognoscibilă după accent (cf. Mt 26, 73), dar uşor de înţeles în Iudeea şi la Ierusalim.

Vorbeau unii ucenici elina?

Se aflau între primii ucenici unii care vorbeau elina? Ne putem pune întrebarea în cazul a doi dintre ei, care poartă nume greceşti: Filip şi Andrei. Îi putem vedea slujind ca mijlocitori între „elini” (iudei elenişti sau prozeliţi?) şi Iisus (In 12, 20-2). Totuşi nu este cert că stăpânirea acestei limbi – însuşite, probabil, în scopuri comerciale – era de ajuns pentru a vesti Evanghelia. În schimb, exista un număr suficient de ucenici bilingvi pentru a pătrunde în mediul „elenist” (vorbitor de greacă) chiar de la Ierusalim. Aceasta s-a întâmplat foarte curând. Alegerea grupului celor şapte [diaconi] care să-l „înregimenteze” pe elenişti (FA 6, l-5), predica elină a lui Ştefan, reacţiile pe care le stârneşte, precum şi martiriul propovăduitorului (6, 8; 7, 60) se situează înainte de convertirea Sfântului Pavel. Or, dacă ne bazăm pe cronologia Epistolei către Galateni şi dacă plasăm sinodul de la Ierusalim în anul 49, această convertire trebuie să fi avut loc fie cu paisprezece (Ga 2, 1), fie cu 14 + 3 = 17 ani mai devreme (Ga 1, 18), ceea ce o plasează către anul 35 sau 32. Prin urmare, comunitatea din Ierusalim a devenit foarte repede bilingvă. Adunările, în biserică”, în măsura în care presupuneau o lectură din Scriptură, o predică şi o rugăciune comună – cu cântări provenite din iudaism şi reinterpretate sau cu compoziţii creştine – nu se puteau face decât separat pentru grupul lingvistic semitic şi pentru cel grec. Trebuie aşadar să avem în vedere, încă din această epocă, o traducere greacă a materialelor evanghelice fundamentale, sub forme adaptate pentru iudeii „evrei” şi Pentru cei „elenişti”. Traducerea nu constituia decât o problemă minoră, într-un mediu iudeu în care nu puţine erau persoanele bilingve. „Ele-niştii”, dispersaţi după moartea lui Ştefan, au împins binevestirea până în Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia Siriei (FA 8, 4-40; 1, 20).

Îndreptare scrise pe papirusuri?

E limpede că aceşti misionari plini de sârg aveau la dispoziţie materiale evanghelice indispensabile, fie sub o formă orală, memorată cu grijă (dar nu lipsită de variante de detaliu), fie sub formă de îndreptare scrise, care nu puteau presupune decât file de papirus uşor de transportat. Aceste îndreptare existau, după toate aparenţele şi în comunităţile de limbă aramaică (sau, eventual, ebraică); nu ni s-a păstrat însă nimic din ele. Cele de limbă elină, transpuse în scris la date diferite, au pregătit viitoarele sinteze evanghelice ale celor patru cărţi de care dispunem azi. Nu trebuie excluse însă nici circulaţia materialelor între cele două grupuri lingvistice, nici dezvoltarea lor separată şi paralelă, în vederea unei evanghelizări fidele, adaptate şi eficace. Comentariilor asupra Evangheliilor le revine să studieze această chestiune, caz cu caz, pentru fiecare tradiţie evanghelică în parte, ţinând seama – dacă este posibil – de conexiunile dintre cele două limbi.

Pierre Grelot Un iudaism de expresie greacă Până la cuceririle lui Alexandru cel Mare, la sfârşitul secolului al IV-lea î. Hr., iudeii şi elinii îşi erau aproape necunoscuţi unii altora. Circulă pe trasee diferite, cu puţine şanse de a se întâlni. O dată cu Alexandru, totul se schimbă însă: iudeii se află în sfera de influenţă elină.

O legendă iudaică, menţionată de istoricul Flavius Josephus, descrie o vizită a lui Alexandru la Ierusalim, în timpul marşului său spre Egipt prin Siria-Palestina, în 32 î. Hr. Marele preot Iadus îi vine în întâm-pinare, la poarta Oraşului Sfânt. Alexandru îngenunchează în faţa acestuia şi le confirmă iudeilor dreptul de a trăi după „legea lor strămoşească”, Tora lui Moise. Unii evrei se alătură armatei lui. Îl vor urma în Egipt şi se vor număra printre primii locuitori ai cetăţii pe care Alexandru avea să o întemeieze la începutul lui 31 î. Hr. pe îngusta fâşie de pământ ce desparte Mediterana de lacul Mariut. Aceasta va fi prima diasporă iudaică din Apus şi o primă „vârstă de aur” a iudaismului din diasporă, înainte de cea a iudeilor din Spania, sub imperiul Islamului şi din Italia, în vremea Renaşterii. O dată cu fundarea Alexandriei, începe o nouă epocă în istoria iudeilor din Egipt şi o nouă experienţă în istoria iudaismului: iudaismul alexandrin, un iudaism „nerabinic” (sau „prerabinic”).

Locuitori, dar nu cetăţeni Exista la Alexandria un cartier iudeu, care se numea „Delta”. În secolul I d. Hr., era situat în nord-est, pe coastă, la oarecare distanţă de porturi. Pentru duşmanii iudeilor, nu reprezenta decât un colţ prăpădit de peri-lerie, însă locuitorii lui socoteau că poziţia pe malul mării şi apropierea de palatul regal îl făceau deopotrivă plăcut şi respectabil (Contra lui Apion I, 3 şi urm.). De altfel, iudeii locuiau şi alte părţi ale oraşului: o aglomerare iudaică este atestată în nord-vest, aproape de portul vestic, unde va fi înălţată mai târziu Biserica Sfântul Theonas, iar filosoful Filon ne semnalează locuri de adunare ale iudeilor alexandrini în fiecare cartier. În ciuda numărului lor – circa 180 0 de suflete, după estimările recente, adică o treime din totalul populaţiei capitalei – iudeii nu erau, cu rarisime eXcepţii, cetăţeni ai Alexandriei. Astfel, în a sa Epistolă către alexandrini (P. Lond VI, 1912 = CPJud I, 153; noiembrie 41 d. Hr.), împăratul Claudiu spunea că „trăiau într-o cetate care nu era a lor”. Puţin însemna faptul că se stabiliseră acolo cu mai bine de trei veacuri în urmă!

Iudeii din Alexandria îşi aveau „bătrânii” şi „liderii” lor, cum era etnarhul („conducătorul poporului”), care administra treburile evreieşti şi rezolva pricinile pe cale de arbitraj. În mod eronat au postulat unii savanţi existenţa unei comunităţi autonome a iudeilor alexandrini {poli-teuma) care ar fi năzuit la egalitatea în drepturi cu pătura cetăţenilor (aşa-numitulpolis elin). Cadrele instituţionale care le permit iudeilor din Egipt să-şi păstreze o identitate proprie, în armonie cu cultura lor greacă, nu ţin de o organizare obştească după modelul cetăţii eline; ei se structurează pe baza practicii sinagogale, în jurul rugăciunii şi citirii din Tora.

Lectura din Tora în sinagogile din Alexandria, ca şi în toate casele de rugăciune evreieşti din Egiptul greco-roman, se făcea în elină, după traducerea numită „Septuaginta”. Pentru unii istorici, iniţiativa traducerii Torei în limba greacă ar fi venit din partea suveranului lagid. Pentru alţii, ea ar trebui căutată în practica sinagogală: iudeii care nu mai înţeleg ebraica au nevoie de o versiune a Scripturilor pe înţelesul lor. Versiunea greacă a Torei ar fi fost la început un soi de targum, adică o traducere ce însoţeşte lectura din Tora. Ceea ce numim „Biblia Septuaginta” nu ar fi decât o redactare ulterioară, unificată şi oficializată.

Septuaginta, „Legea civică” a iudeilor din Egipt Studiul documentelor conservate de papirusurile greceşti din Egipt ne permite să eliminăm această alternativă, dezvăluindu-ne în acelaşi timp un aspect important, dar puţin cunoscut, al Bibliei de la Alexandria: locul său în realitatea instituţională a monarhiei lagide. Ataşamentul iudeilor faţă de Legea lor coincidea cu obiectivele politicii Lagizilor, care j tindea să garanteze respectarea tradiţiilor naţionale ale locuitorilor rega-l Tului. Tora lui Moise nu este singura „carte sfântă” tradusă în greceşte la Alexandria, sub domnia lui Ptolemeu al I-lea Filadelful: „Tradiţia sacerdotală” egipteană, culegere de reguli şi reţete juridice adunate de preoţii autohtoni, a fost şi ea tradusă în elină în timpul lui Ptolemeu al I-lea, după cum o dovedeşte o copie a acestei traduceri, efectuată în epoca Antoninilor (P. Oxy XLVI, 3285).

Aceste tălmăciri aveau o mare însemnătate practică: făceau accesibile judecătorilor şi oamenilor regelui, care nu cunoşteau decât greaca, regulile unui sistem juridic, eventual aplicabil, consemnate la origine în alte limbi. Legea iudaică în versiune greacă putea fi de acum invocată de pledanţii iudei în faţa tribunalelor înfiinţate de monarhie pentru populaţia eleno-fonă. Septuaginta şi-a primit astfel consfinţirea oficială ca „lege civică” a iudeilor din Egipt.

Pentru înţelepţii Talmudului, traducerea Torei în greacă a reprezentat o întreprindere întru totul permisă şi chiar inspirată, în pofida erorilor; imputate traducătorilor. Rabinul Simon ben Gămăliei*, admirator al înţelepciunii greceşti, va merge până la a proclama privilegiul elinei ca singura „altă limbă” îngăduită pentru Scriptură (b.” Meghilah 8 b-9 b). Opinia adversă, care nu admite decât „ebraica pătrată” (ktav aşuri) pentru Scriptură şi pentru care „ziua când a fost tradusă Tora în greceşte pentru regele Ptolemeu este la fel de nefastă ca aceea în care Israel a zămislit viţelul de aur” (Maschet Soferim 7-l0), trebuie reaşezată în contextul său istoric: ea exprimă o rezervă cu privire la Septuaginta, începând din momentul în care această traducere, efectuată de iudei pentru iudei, a devenit, după prăbuşirea iudaismului alexandrin, la începutul secolului al I-lea, exclusiv Biblia creştinilor.

Scriitori iudei din Alexandria Tora Septuaginta este primul – şi cel mai ilustru – reprezentant al literaturii iudeo-alexandrine: o întreagă literatură în limba greacă, dar care rămâne iudaică prin conţinut şi prin obiectivele pe care şi le propune. Două opere se leagă direct de Tora Septuaginta. Prima, Scrisoarea lui Aristeu către Filocrat, ne propune o povestire romanţată a traducerii. Povestea este scrisă de un iudeu pentru care, potrivit formulei lui Victor Cerikover, „iudaismul nu e altceva decât un elenism îmbogăţit cu ideea unui Dumnezeu unic”. Lucrarea este greu de datat; poate că ar trebui plasată în a doua parte a domniei lui Ptolemeu al VUI-lea Evergetul I (către 146-l6 î. Hr.). Autorul Scrisorii se face apărătorul tezei de a i se atribui lui Ptolemeu al I-lea iniţiativa traducerii.

Aceeaşi teorie este susţinută şi de filosoful iudeo-alexandrin Aristobul, autor al unei lucrări exegetice dedicate regelui Ptolemeu al V-lea Filometor, către 176-l70 î. Hr. Dezamăgit să nu găsească nici o urmă din Tora în gândirea elină clasică, de care e pătruns, Aristobul atribuie această tăcere „furtişagului” grecilor şi nu ezită să afirme că Pitagora şi Platon s-ar fi inspirat deja la vremea lor din Biblia iudaică; el postulează, prin urmare, ideea unei traduceri greceşti, parţiale cel puţin, anterioare Septuagintei. Teoria este cu certitudine himerică, măcar că un papirus din Oxyrhinchos (P. Oxy XLI, 294) sugerează astăzi că teme biblice, în cazul de faţă faimoasa scenă a judecăţii lui Solomon (3 Rg 3, 16-28), erau cunoscute în Grecia înainte de moartea lui Platon. Cronograful Demetrios, care trăia la Alexandria în timpul lui Ptolemeu al IV-lea Filopator (2-205 î. Hr.),

* Simon ben Gămăliei (sau Gămăliei al I-lea, supranumit şi Gămăliei din Iabne) i-a urmat lui Iohanan ben Zakai la conducerea academiei din Iabne. Era nepot al faimosului Gămăliei cel Bătrân (cf. capitolul 36), de la care şi-ar fi primit Pavel educaţia de fariseu (FA 2, 3) (n.t.).

* b. este abrevierea de la beraitot („învăţături care au fost excluse”, „exterioare”, neincluse în Mişna şi Tosefta). Simon ben Gămăliei este autorul a sute de asemenea învăţături, care au făcut din el un rabin foarte controversat (n.t.).

Este primul istoric iudeu de limbă elină care ne este cunoscut. A scris o lucrare despre regii Iudeii, din care ni s-au păstrat şase fragmente. Sub influenţa lui Eratostene din Cirene, Demetrios raţionalizează la extrem istoria lui Israel, prezentând-o ca pe o înlănţuire de cifre, metodă pe care o consideră, fără nici o îndoială, forma supremă a discursului ştiinţific. El urmăreşte textul biblic în versiunea celor Şaptezeci [de traducători], unica lui sursă, căreia îi este şi primul martor istoric. Demersul său se vrea riguros ştiinţific, adică „filologic” în sensul croit de Eratostene. Este precursorul cronologiei evreieşti tradiţionale.

Literatura iudeo-alexandrină culminează cu opera filosofului Filon (către 20 î. Hr. – 40 d. Hr.). Doar o parte din tratatele sale strict filosofice, în greacă sau aramaică, au supravieţuit. Scrierile lui politice (Contra lui Flaccus, Solie lui Gaius) aduc lămuriri despre istoria iudaismului alexandrin din secolul I al Imperiului şi despre cea a sectelor iudaice (cum este cea a esenienilor şi terapeuţilor). Cea mai importantă secţiune a activităţii filoniene constă în exegeza Scripturilor (în versiunea greacă a Septuagintei), care năzuieşte să dovedească – prin intermediul unei demonstraţii alegorice – desăvârşita compatibilitate a Torei cu raţiunea greacă. Influenţa lui Filon asupra Părinţilor Bisericii şi rolul lui de intermediar între filosofia greacă şi teologia creştină sunt de netăgăduit, în timp ce înţelepţii Talmudului le trec sub tăcere. Cercetări recente se străduiesc totuşi să schiţeze paralele, dacă nu să stabilească legături, între Filon şi doctrina rabinică contemporană.

Universalism iudeu şi universalism roman O dată cu cucerirea romană a Egiptului în anul 30 î. Hr., de către Octavian, viitor împărat Augustus, pentru iudaismul alexandrin începe o perioadă de apogeu cultural, ilustrat cu strălucire de opera lui Filon şi, în acelaşi timp, de declin politic. Romanii nu au clintit cu nimic autonomia religioasă şi politică a iudeilor, dar cucerirea a distrus structura socială care le permitea acestora să împace păstrarea unei identităţi naţionale cu apartenenţa la un grup dominant. În Egiptul Lagizilor, iudeii făceau parte din comunitatea „elinilor”, grup dominant al cuceritorilor elenofoni. După cucerirea romană, microsocietatea „elinilor” s-a dezagregat, iar descendenţii acestora au fost distribuiţi în ordinele notabililor provinciali, cu ajutorul unei politici fiscale corespunzătoare. Din motive rămase misterioase, iudeii au fost îndepărtaţi din rândul acestora. Astfel, reducerea Egiptului la statutul de provincie romană a însemnat pentru ei începutul unei epoci de dizgraţie.

Violenţa înfruntărilor dintre iudei şi greci în Alexandria secolului I al erei noastre stă sub semnul acestor frământări. O primă explozie s-a produs în cursul anului 38, sub guvernarea lui A. Avilius Flaccus, prefect al Egiptului, binecunoscut pentru excesele sale graţie mărturiei lui Filon (In Flaccum). Cu ocazia soliei în fruntea căreia se deplasează la Roma,

Filon se lansează, în faţa împăratului Caligula, într-o luptă pentru apărarea „drepturilor politice” (politeiă) ale iudeilor (Legaţio ad Caium). Această luptă nu este una pentru emanciparea sau pentru egalitatea drepturilor civice, noţiuni anacronice pentru acea epocă. Politeiă revendicate de iudei nu sunt o „constituţie” sau o „cetăţenie” în sensul prim al cuvântului; sunt iudaitatea însăşi, ca statut individual şi ca mod de viaţă în conformitate cu preceptele Torei.

O dată cu înscăunarea lui Claudiu, la începutul lui 41 d. Hr., asistăm la un proces în care o ambasadă iudaică înfruntă la Roma o ambasadă greacă din Alexandria, în faţa tribunalului imperial (Caesariana cogniţio). Un anume universalism elin, al cărui purtător de cuvânt este gimnaziarhul alexandrin Isidoros, fiu al lui Dionysios, denunţă specificitatea iudaică, întruchipată în acel moment de regele Iudeii, Agripa I. Procesul, cunoscut din fragmente de papirus, se încheie cu o sentinţă capitală împotriva lui Isidoros şi colegului său, grefierul Lampon. Isidoros devine astfel arhetipul patriotului erou, al cărui exemplu va fi urmat de alţi „martiri” păgâni din Alexandria (Acta Alexandrinorum). Conflictul se înrăutăţeşte sub guvernarea lui Nero. În 6 d. Hr., o răscoală evreiască izbucneşte în oraş; este zdrobită fără milă de Tiberiu Iulius Alexander, nepot al lui Filon, care exercită în acea vreme funcţia de prefect al Alexandriei şi Egiptului. Flavius Josephus vorbeşte în acest sens de cincizeci de mii de victime evreieşti la Alexandria (Războiul I, 490-497); cifra este, fără îndoială, exagerată, dar este cert că anul 6 a fost o încercare aspră pentru iudeii alexandrini, tot pe atât cât pogromul din anul 38, dacă nu mai mult.

Aceste confruntări ajung, la începutul secolului al I-lea d. Hr., la o ultimă probă de forţă, care se încheie cu distrugerea comunităţilor iudaice din Alexandria şi Egipt. Timp de peste doi ani, din vara lui 15 d. Hr., sfârşitul domniei lui Traian, până în august-septembrie 17 d. Hr., începutul stăpânirii lui Hadrian, un război crâncen îi ridică pe iudei împotriva romanilor în Cirenaica şi în Egipt. Bilanţul este dezastruos pentru iudaismul alexandrin: nimicirea totală. Evenimentele, cauzele şi consecinţele lor pot fi astăzi reconstituite mulţumită luminii pe care arheologia, în cazul Cirenaicii şi papirologia, în cazul Egiptului, o proiectează asupra rarelor texte literare – păgâne, iudaice şi creştine – de care dispuneam până acum. Cel mai important dintre aceste texte este o însemnare a lui Eusebiu de Cezareea, care se face ecoul autorilor păgâni din secolul al I-lea sau al I-lea, greu de identificat pentru noi (Istoria bisericească IV, 2, l-5). Sursa lui Eusebiu vorbeşte despre grecii care se refugiază la Alexandria, fugind de răsculaţi şi care îi acuză pe iudeii alexandrini, împiedicându-l sa se alăture „tovarăşilor lor de arme”. Papirusurile ajută la urmărirea escaladării acestei răzmeriţe schiţate de sursa lui Eusebiu. Frământările se înmulţesc în toată ţara. Foarte curând, ceea ce nu era la început decât 0 tulburare locală devine un adevărat război. Marcius Turbo, trimis special al împăratului, masacrează cu miile iudeii răzvrătiţi. În Mesopotamia, o misiune asemănătoare i-a fost încredinţată lui Lucius Quietus, al cărui nume s-a păstrat în „războiul lui Quietus” (polemos şei Qitos) din textele rabinice.

Posteritatea spirituală a iudaismului alexandrin Sfârşitul tragic al iudaismului elenizat din Egipt contribuie la înţelegerea misterului care învăluie originile creştinismului din această ţară. Primele două veacuri sunt obscure. Abia la sfârşitul secolului al I-lea îi întâlnim primul reprezentant cunoscut din punct de vedere istoric, episcopul Demetrius, un contemporan al lui Clement Alexandrinul şi al lui Origen, care trece drept a fi fost întemeietorul Didascalionului, renumită şcoală de cateheză. Această neaşteptată şi relativ târzie apariţie a Bisericii alexandrine i-a intrigat mult pe istorici şi a iscat reacţii diverse.