Originile creştinismului

31: Octavian triumfă asupra lui Antoniu în bătălia navală de la Actium.

29: Octavian – împărat (începând din 27, sub numele de Augustus) până în anul 14 d. Hr.

Siria – provincie imperială.

24: Irod primeşte în custodie Trahonitida, Bataneea şi Auranitida, apoi Paneas.

Sfârşitul anului 4 î. Hr.: Augustus confirmă testamentul lui Irod, dar fără titlul de rege pentru Arhelau. 4 î. Hr. – 6 d. Hr.: Arhelau – etnarh al Iudeii şi Samariei.

4 î. Hr. – 39 d. Hr.: Irod Antipa – tetrarh al Galileii şi Pereii. 4 î. Hr. – 34 d. Hr: Filip – tetrarh al Gaulanitidei, Bataneii şi Auranitidei, precum şi al districtului panean (Itureea).

Istorie religioasă 63: Pompei cucereşte Ierusalimul. Profanarea Templului: soldaţii masacrează preoţii pe altar, iar Pompei pătrunde în interiorul sanctuarului. 50: situaţie tulbure în Palestina: Hircan al I-lea este mare preot, însă ministrul său Antipater (idumean) e cel care conduce ţara.

40: invazie partă: Antigon, fiu al lui Aristobul al I-lea, este rege şi mare preot; lupte interne. 37: Irod cel Mare, fiu al lui Antipater, cucereşte Ierusalimul şi domneşte până în anul 4 î. Hr.

Iarna lui 20-l9: începe reconstrucţia Templului.

Către 13: naşterea lui Filon din Alexandria.

Către 7-6: naşterea lui Iisus.

În anul 4, sfârşitul lui martie-începutul lui aprilie: moartea lui Irod la Ierihon.

4, de Paşte (1 aprilie): Arhelau reprimă o răzmeriţă la Ierusalim, apoi merge la Roma pentru a primi învestitura din partea lui Augustus. Revolta lui Iuda Galileanul Uf. FA 5, 37) şi a fariseului Sadoc (Ţadoc) (originea zeloţilor, potrivit lui Flavius Josephus).

Istorie generală 6 d. Hr.: Augustus îl destituie pe Arhelau şi îl exilează la Vienna (Galia). 6-41: Iudeea – provincie condusă de un procurator (cu capitala la Cezareea). 19 august, anul 14: moartea lui Augustus; Tiberiu – împărat: 14-37. 26-36: Ponţiu Pilat – prefect.

Filip moare fără moştenitor şi Tiberiu adaugă tetrarhia acestuia la provincia Siriei.

Toamna lui 36: chemarea lui Ponţiu Pilat la Roma.

Caligula – împărat.

37: Caligula îi încredinţează lui Agripa I, fiu al lui Aristobul, tetrarhiile cetăţilor Filipi şi Lisinias, o dată cu titlul de rege (37-4).

Claudiu – împărat. Îi acordă lui Agripa I Iudeea şi Samaria. Fratele acestuia, Irod, devine rege al Calcisului (4l-48) şi o ia în căsătorie pe Berenice (fiica lui Agripa).

Primăvara anului 4: la moartea lui Irod Agripa I, Iudeea redevine provincie procuratoriană (4-46).

Vendidius Cumanus – procurator. 48-53: Agripa al I-lea, fiul lui Agripa I, rege al Calcisului.

49: Claudiu „îi alungă din Roma pe iudeii care freamătă la întărâtarea lui Chrestos” (Suetoniu). Cf. FA 18, 2. 50-60: Antonius Felix – procurator; frate al libertului Pallas. O ia în căsătorie pe Drusila, sora lui Agripa al H-lea, fostă soţie a lui Aziz, regele Emesului (cf. FA 24, 24).

Istorie religioasă între 5 şi 10 d. Hr.: naşterea lui Pavel, la Tars.

Toamna lui 27: propovăduirea lui Ioan Botezătorul şi începutul slujirii lui Iisus (cf. Le 3, 2).

Pastele anului 30 sau 31, 14 ori 15 nisan: Iisus este omorât.

Martiriul lui Ştefan şi dispersarea creştinilor elenişti. Convertirea lui Pavel. Pavel în Arabia.

Către 39: Pavel fuge de la Damasc (2 Co 1, 32 şi urm. Şi face o primă vizită capilor Bisericii (Ga 1, 18 şi urm.). Către 43: Pavel şi Barnaba la Antiohia, care devine centrul creştinilor elenişti.

43 sau 4, înaintea Paştelui, Agripa I dispune decapitarea lui Iacov, fratele lui Ioan.

Între 45 şi 49: prima misiune a lui Pavel, FA 13, 1.

Către 47: moartea lui Filon din Alexandria, a cărui bogată operă a fost scrisă în prima jumătate a secolului I.

Către 48: foamete în Iudeea.

Sinodul (Adunarea) de la Ierusalim, FA 15, 5 şi urm.

58: al doilea Sinod de la Ierusalim?).

52: a doua misiune a lui Pavel. Iarna lui 50-vara lui 52, la Corint: în 51, prima Epistolă către Tesaloniceni. În primăvara anului 52, Pavel compare în faţa lui Galion (FA 18,12). Vara TABEL CRONOLOGIC Istorie generală 52: Galion, frate al lui Seneca, proconsulul Ahaiei.

53: Claudiu îi oferă lui Agripa al I-lea, în schimbul Calcisului, tetrarhiile cetăţilor Filipi şi Lisinias (53-93). 54-68: Nero – împărat.

5: Nero adaugă regatului lui Agripa o parte din Galileea şi Pereea.

Porcius Festus – procurator.

Lucceius Albinus – procurator.

Iulie 64: incendierea Romei şi prigonirea creştinilor. 64-6: Gessius Florus – procurator.

Nero îi desemnează pe Vespasian şi pe fiul acestuia, Titus, să restabilească ordinea în Palestina.

Aprilie 68: Galba – împărat.

Istorie religioasă lui 52: Pavel se duce la Ierusalim (FA 18, 2), apoi la Antiohia.

58: a treia misiune a lui Pavel (FA 18, 23). Apollo la Efes, apoi la Corint.

57: venit prin Galatia şi Frigia, Pavel rămâne doi ani şi trei luni la Efes (FA 19, 10). În 56 (?), Epistolele către Corinteni şi Epistola către Galateni.

Epistola către Filipeni. Iarna 57-58 (?): la Corint, FA 20, 3 (cf. 1 Co 16, 6). Epistola către Romani. Pastele din 58: la Filipi (FA 20, 6), apoi pe mare, la Cezareea. Vara lui 58: la Ierusalim. Iacov, fratele Domnului, în fruntea comunităţii iudeo-creştine.

Cincizecimea din 58: întemniţarea lui Pavel la Templu şi înfăţişarea în faţa lui Anania şi a Sinedriului. Dus la Cezareea, compare în faţa lui Felix. 58-60: Pavel – captiv în Cezareea. 60: Pavel compare în faţa lui Felix şi face apel la Cezar. Îşi pledează cauza în prezenţa lui Agripa al I-lea şi a surorii acestuia, Berenice. Toamna 60: călătoria lui Pavel la Roma. 6l-63: Pavel la Roma, sub pază militară. 62: marele preot Anan pune să fie lapidat Iacov, fratele Domnului. Simon îi urmează lui Iacov în fruntea Bisericii Ierusalimului (Eusebiu). 64 (sau 67): martiriul lui Petru, la Roma.

Între 65 şi 70: Evanghelia Sfântului Apostol Marcu.

Vara lui 6: la Ierusalim, Florus îi răstigneşte pe iudei. Tulburări la Cezareea: represiunea face mii de victime. Septembrie 6: guvernarea insurecţională de la Ierusalim. La Alexandria, răscoala iudeilor – crâncen înăbuşită. 67: Vespasian recucereşte Galileea.

68: Vespasian ocupă câmpia maritimă şi valea Iordanului (distrugerea Qumranului).

Istorie generală Istorie religioasă Iunie 68: sinuciderea lui Nero. 68-69: Vespasian – împărat; îl însărcinează pe Titus cu asediul Ierusalimului.

Sfârşitul lui 70: Iudeea – provincie imperială. Cezareea – colonie romană.

Lucilius Bassus – legat al Iudeii. 73: Flavius Silva – legat al Iudeii.

Titus – împărat.

Domiţian – împărat. Frate al lui Titus.

Nerva – împărat. 98-l7: Traian – împărat.

Hadrian – împărat.

Antonin – împărat. 16l-l85: Marc Aureliu – împărat.

70: Vespasian supune Iudeea; răsculaţii opun rezistenţă la Ierusalim, dar şi la Irodion, Masada şi Machaerus (Macheronte).

Pastele anului 70: Titus încercuieşte Ierusalimul cu patru legiuni. 29 august 70: cucerirea pieţei interioare a Templului şi arderea acestuia. 70-l0: Flavius Josephus îşi scrie opera: Războiul iudeilor (76-79) Antichităţi iudaice (după 93) Contra lui Apion (93-96) Autobiografie (către 10). Vara lui 71: la Roma, triumful lui Vespasian şi Titus. Arcul lui Titus. Pastele din 73: asediul Masadei de către F. Silva. Eleazar şi partizanii lui preferă să-şi taie gâtul unii altora decât să se predea.

Rabinul Iohanan ben Zakai fondează academia de la Iabne (Iamnia). Către 80: Evanghelia Sfântului Apostol Matei, Evanghelia Sfântului Apostol Luca, Faptele Apostolilor (?). Între 80 şi 90: Evanghelia Sfântului Apostol loan şi Epistolele aceluiaşi. Către 95: Apocalipsa.

Clement Romanul, Epistola către Corinteni.

15: scrisorile lui Ignatie al Antiohiei.

17: revoltă iudaică în Cirenaica şi la Alexandria.

135: revolta iudaică din Iudeea, condusă de Bar-Kokhba, zdrobită de Iulius Sever. Ierusalimul este rebotezat Aelia Capitolina. Iudeilor le este interzis să mai intre în cetate. Este construit aici un sanctuar păgân.

Către 135-l4: Marcion propovăduieşte la Roma.

Către 140: gnosticul Valentin îşi expune învăţătura la Roma.

165: martiriul lui Iustin, autor a două Apologii şi al Dialogului cu Trifon.

Partea întâi UNITATE ŞI DIVERSITATE i i 1 Iudaismele în secolul I Iudaismul secolului I nu este tocmai o religie – acest termen, în sensul său modern, nu este cunoscut de izvoarele noastre – ci un popor a cărui particularitate se exprimă în practici şi simboluri. Regula rămâne valabilă şi atunci când străinii vin să se asimileze de bunăvoie poporului evreu: sunt socotiţi după descendenţa din Avraam, din Isaac şi Iacov (strămoşul celor douăsprezece triburi). Doar ei sunt obligaţi să trăiască după Legea lui Moise, un fapt recunoscut (deşi negustat) de administraţia romană.

Vechimea Legii lui Moise reprezintă mândria iudaismului, însă ea atrage şi o mare diversitate în ceea ce priveşte practicile concrete. Printre simboluri figurează mai cu seamă cărţile Torei, prezente în fiecare sinagogă, menora, amintind de interiorul Templului din Ierusalim, lulabul (un mănunchi conţinând şi o ramură de palmier) şi etrogul (chitra), care aparţin ornamentaţiei de Sărbătoarea Corturilor. Ele alcătuiesc o legătură destul de puternică, ce pune în relaţie cultul sinagogilor, aceste lăcaşe de rugăciune răspândite în lumea întreagă şi cultul unic şi exclusiv al Templului. Sanctuarul era în curs de consolidare şi de extindere, la iniţiativa lui Irod I cel Mare şi a succesorilor săi.

După ruptura cu samaritenii şi respingerea violentă a tendinţelor de elenizare şi de adaptare la politeism care au zguduit al doilea sfert al secolului al I-lea î. Hr, refuzul oricărui compromis cu religia greacă, până şi în interpretarea ei cea mai filosofică, a întărit definiţia etnică a iudaismului. Este, cel puţin, cazul Iudeii; ceva mai departe, vom evoca şi diaspora iudaică.

Tensiunile identităţii iudaice În pământul Iudeii, tulburările în jurul elenizării Ierusalimului mar-caseră o ruptură în chiar sânul clasei sacerdotale. Un mare preot legitim, destituit din motive politice, se refugiase în Egipt, unde, cu acordul regelui Ptolemeu al Vl-lea, ridicase la Leontopolis, în Deltă, un templu iudeu schismatic, care a supravieţuit chiar doi ani în plus faţă de cel de la Ierusalim; locul este şi acum cunoscut sub numele de Teii el-Lahudieh. La Ierusalim, între timp, ungerea marilor preoţi, prevăzută de Tora, a fost înlocuită cu o învestitură.

Autonomia politică de care se bucura Iudeea – de la victoriile macabeice şi până în anul 63 î. Hr., când Pompei a pus capăt unui război fratricid care făcea ravagii – compromisese rolul marilor preoţi. Regii şi-l arogaseră, transformându-l într-un titlu politic (1 Mac 10, l-21). Mai târziu, Irod I, vasal al romanilor, va numi mari preoţi şi-l va destitui după bunul său plac. Această practică va fi prelungită de către prefecţii romani şi după dispariţia lui (4 î. Hr.).

Fariseii pătrund pe scena istoriei tocmai contestând oficial legitimitatea unuia dintre regii-preoţi, Alexandru Ianeu (Flavius Josephus, Antichităţi iudaice XI, 28-298; cf. Războiul iudeilor I, 67; Talmud, Kiduşin 6 a). În vremea lui Iisus, totuşi şi-au avut partea lor de foloase din starea lucrurilor şi le-au lăsat esenienilor rolul de „protestanţi”. Secolul I este prin urmare o epocă de tensiuni puternice şi persistente. Până în perioada de preeminenţă rabinică, nu va mai exista uniformitate iudaică.

A vorbi despre diversitatea iudaismului din acea vreme înseamnă a descrie diversele eforturi de a trăi Tora în noi circumstanţe, diferitele tentative de actualizare a comandamentelor mozaice. Pentru a-şi consolida influenţa, nobilii din familiile sacerdotale au fost înclinaţi să accepte compromisuri cu puterea străină. A fost cazul saducheilor. Fariseii, de provenienţă mai curând orăşenească, adoptau o linie mai rigidă, dar urmăreau reglementarea mai ales a vieţii private şi familiale. Cât priveşte populaţia, aceasta le putea urma sfaturile şi idealurile, putea rămâne indiferentă sau deveni radicală; au existat grupuri, îndeosebi în Galileea, care nu aveau nimic de pierdut (credeau ele) din declanşarea unui război mesianic: s-a întâmplat în cazul zeloţilor.

Curentele iudaismului palestinian, după Flavius Josephus Pentru a le desluşi cititorilor săi romani diversitatea iudaismului, Flavius Josephus, preot din Ierusalim refugiat la Roma, compune o schemă utilă, însă simplificatoare. El distinge în cadrul iudaismului din vremea sa trei „erezii”, deci trei „şcoli filosofice”, după sensul precreştin al termenului hairesis (cf. Antichităţi XI, 17l-l73; 18, l-2; Războiul I, 19-l6; Autobiografie 10-l2 etc.): saducheii, fariseii şi esenienii. Cititorul Noului Testament le cunoaşte pe primele două (cf. Mc 12, 13 şi urm. Şi, respectiv, 12, 18 şi urm. Şi loc. paralele; FA 23, 6-l0); esenienii, care se ţineau deoparte şi nu participau nici la sărbătorile Templului, nici la deciziile politice, nu contează pentru scriitorii Noului Testament.

Uneori, Josephus menţionează o a patra opţiune: radicalii violenţi. În ceea ce-l priveşte, el se declară un fariseu ales, ceea ce nu l-a împiedicat, în caz de conflict şi de ameninţare a propriei persoane, să adopte un punct de vedere tipic saducheu.

Saducheii alcătuiau nobilimea sacerdotală, numită astfel după descendenţa sa din familia aaronită a lui Sadoc (sau Ţadoc). Ea include mai cu seamă clanul marilor preoţi, din rândul cărora puterea politică alegea „marele” preot. De la frământările politice şi religioase din secolul al I-lea î. Hr., aceste familii erau cunoscute pentru compromisurile lor cu puterea în funcţie.

Josephus (Războiul I, 16) le atribuie moravuri mai puţin blânde decât cele ale fariseilor. Să observăm cu acest prilej paradoxul că figura centrală a iudaismului, marele preot, nu se remarca neapărat prin cucernicie ori prin împlinirea convingătoare a idealurilor constituţiei mozaice. O altă grupare, nu neapărat sacerdotală, dar compusă din simpatizanţi şi colaboratori ai politicii de elenizare şi de supunere faţă de Roma -pe care a dus-o dinastia irodiană – era desemnată ca „irodiană” (cf. Mc 3, 6 şi 12, 13; Josephus, Antichităţi XIV, 450). Cunoaştem în special familia unui oarecare Boethus, numit mare preot de către Irod I (Josephus, Antichităţi XV, 320-32) şi care în Talmud este defăimată ca numă-rându-se printre cei mai răi epicurieni.

Esenienii fac dovada unei rupturi iremediabile. Schisma din care provin urcă până în secolul al I-lea î. Hr., perioadă a reorganizării societăţii evreieşti în urma victoriilor macabeice. Se pare că un aaronit care năzuia la marea preoţia sau decăzut din acest rang, ar fi învăţătorul Dreptăţii din scrierile de la Qumran. În orice caz, el şi-a arogat dreptul de a-l critica în scris pe marele preot în exerciţiu şi a dorit să-l instruiască asupra adevăratelor sale îndatoriri. La originea esenianismului nu s-a aflat, prin urmare, o mişcare apocaliptică, ci o schismă survenită în interiorul cercurilor saducheice.

De la publicarea Scrisorii halaha de la Qumran (4QMT), dispunem în sfârşit de elemente cu privire la adevăratele motive ale acestei secesiuni, legate de chestiuni pur rituale şi juridice: de exemplu, cum să fie fixată ziua din săptămână în care trebuia să aibă loc culesul orzului pentru prinosul unui omer de făină; trebuia evitată prestarea acestei munci în ziua de sabat? Nu trebuia prevenit acest inconvenient prin validarea unui calendar lunar, preexilic? Împotrivirea fariseilor s-a tra dus în liturghie prin culesul sacru, de sabat, a chiar acestui mănunchi de orz (Mişna, Menahot 10, 3, unde multă vreme nu s-a mai înţeles insistenţa asupra acestui detaliu).

Publicarea practic încheiată a textelor de la Qumran ne obligă să corectăm teza, mult timp vehiculată, conform căreia mesianismul sau alte elemente apocaliptice ar fi stat la baza schismei eseniene. Suntem nevoiţi să constatăm că ideile sau tendinţele apocaliptice nu au caracterizat şi nici nu au divizat vreodată iudaismul, cel puţin pe timp de pace. În schimb, în anii războiului cvasi-mesianic care a confruntat Ierusalimul cu puternicii lumii, conflictul ideilor religioase între zeloţi şi aristocraţia sacerdotală a ajuns să influenţeze firul evenimentelor. Flavius Josephus pare să se ruşineze a vorbi despre aceasta cititorilor săi romani (vezi totuşi Războiul IV, 158-l61). Aceasta ne face să presupunem că separarea de creştini nu se va produce la nivelul chestiunii adevăratului Mesia, ci mai degrabă în problema adevăratului cult şi a jertfei desăvârşite şi valabile.

Flavius Josephus îi zugrăveşte „sectei” eseniene o imagine extrem de favorabilă; el îi acordă mai mult spaţiu decât altora (Războiul I, 19-l61). O compară cu pitagoreicii (Antichităţi XV, 371), aşa cum pe farisei îi aseamănă cu stoicii (Autobiografie 2). Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală V, 73) îi menţionează pe esenieni cu o simpatie pe care nici chiar războiul iudeilor (a cărui retrospectivă o face) nu a putut să o înăbuşe. Filon din Alexandria, la rândul său, îi tratează pe esenieni, care îi sunt cunoscuţi datorită prezenţei lor în apropierea lacului Mareotis (nu departe de Alexandria), drept model exemplar de comunitate religioasă. Interpretarea lui a făcut din această obşte o punte între pitagorism şi creştinismul ce avea să vină; tratatul său Despre viaţa contemplativă se află la originea legendei introducerii creştinismului în Egipt, de către Marcu.

O realitate religioasă şi mai variată Capitolul 12 din Marcu şi loc. paralele (Mt 2, Le 20) înfăţişează un Iisus convorbind cu reprezentanţii a diverse iudaisme: farisei, irodieni (în cazul de faţă, neînvrăjbiţi) şi saduchei. S-a pus întrebarea de ce esenienii lipsesc din Evanghelii, astfel că nu sunt pomeniţi niciodată. Se ştie că prezenţa lor nu era limitată la aşezarea de la Qumran; la Ierusalim exista chiar o „poartă a esenienilor”. Nu împărtăşea Iisus aceleaşi idei apocaliptice ca şi ei, cel puţin în parte, îneît „Apocalipsa sinoptică” (Mc 13 şi loc. paralele) poate fi comentată cu ajutorul profeţiilor rescrise, găsite la Qumran (4QpNah, 4QpHab etc.)? Nu împărtăşea uneori Iisus radicalismul eshato-logic care opune o împărăţie a luminii unei împărăţii a întunericului?

Unii autori americani s-au bucurat de un mare succes mediatic presu-punând că tăcerea Evangheliilor asupra esenienilor se datorează faptului că Iisus însuşi ar fi fost esenian. Pregnante idei eshatologice găsim însă şi la farisei, iar rigorismul cu care esenienii, cu mult mai mult decât fariseii, credeau că trebuie împlinită Legea lui Moise, nu era cu nici un chip împărtăşit de Iisus. În loc să adauge Torei, ca şi ei, precizări cu caracter de lege, Iisus o reduce practic la un soi de nucleu. La fel de nefondat, s-a dorit să se stabilească o paralelă între Ioan Botezătorul, ascetul care l-a botezat pe Iisus şi ascetul Banuş, învăţător al lui Josephus (Autobiografie 1), pentru a se trage concluzii privind „esenianismul” lui Iisus. Josephus, singura noastră sursă de informare cu privire la Banuş, nu îl prenumără nici o clipă printre esenieni. În plus, iudaismul din epoca lui Hristos este mai variat decât schema cvadripartită sugerată de Josephus.

Fariseii reprezintă mişcarea cea mai apropiată de Iisus – acesta e şi motivul pentru care se ciocneşte cel mai adesea de ei. Cercetarea îi consideră pe „asidei” (1 Mac 2, 42; 7,13 şi 2 Mac 14, 6), opoziţie „pietistă” la politica de elenizare, ca predecesori ai fariseilor. Autorul anonim al Cărţii lui Daniel ar fi purtătorul lor de cuvânt în epoca elenizării încercate la Ierusalim. Li se atribuie deopotrivă şi Cartea Iudiţei, cea a lui Tobit şi Psalmii lui Solomon, remarcabili îndeosebi pentru mesianismul politic exprimat în 18-l9.

1:’” ’” ’ S5

Fariseii vizau mai ales sfinţirea vieţii laice a iudeilor. Pentru a statornici ceea ce Tora lăsase în suspensie, nu şovăiau să fie nişte novatori: Josephus (Antichităţi XI, 408), de pildă, vorbeşte despre „rânduieli pe care le-au dat fariseii”, fapt mărturisit de Mişna în Maaser seni 5, 15; Sotah 9, 10 etc. Scopul acestor inovaţii pare să fie acela de a face din nou Tora practicabilă. Într-un fel, fariseii erau nişte umanişti. Se străduiau să pună Tora la îndemâna oamenilor din epoca lor. Înrăutăţind-o în numeroase detalii, au prevăzut o scutire formală de anul sabatic (prosbul-ul). Un alt soi de dispensă este criticată de Iisus în Mc 7, 1 şi loc. paralele (utilizându-se termenul corect, corban*). În general, Deuteronomul este modelul de cucernicie al fariseilor, în timp ce Legea sfinţirii (Lv 17-26) modelează evlavia esenienilor. Un exemplu: sabatul este făcut pentru om sau omul pentru sabat? Întrebarea retorică pusă de Iisus în Mc 2, 27 nu caracterizează defel fariseismul, aşa cum îl cunoaştem din propriile sale izvoare; esenianismul s-a arătat rigid asupra acestui aspect: a se vedea Documentul de la Damasc, text esenian (10, 13 şi urm.), pentru un răspuns explicit negativ.

Există o concurenţă remarcabilă între saduchei şi farisei cu privire la dreptul de a învăţa poporul cum să practice Tora: acest drept sau, mai degrabă, această datorie, menită preoţilor de însăşi Tora, a fost din ce în ce mai uzurpată de farisei, o mişcare laică.

Nu trebuie să-l considerăm totuşi pe farisei ca un monolit: Mişna ne avertizează în nenumărate rânduri despre disensiunile adânci dintre şcoala lui Hilel şi cea a lui Şamai. Mişna cere ca ambele opinii opuse să fie cinstite drept Cuvântul lui Dumnezeu, înlăturând-o aproape întotdeauna din practica propriu-zisă pe cea a lui Şamai, mai severă. Este de observat, în fine, că obiceiul fariseilor de a nu-şi redacta rânduielile (evocate în Noul Testament ca „datinile bătrânilor”) a fost continuat, până către 20 d. Hr., de către rabini. Poate că nu se dorea să se facă concurenţă Torei scrise.

În sfârşit, se aflau oare farisei şi în diaspora? Puţin probabil, în pofida versetului din FA 23, 6, care pare să fie un fel de neînţelegere a lui Flp 3, 5. Curăţia ieşită din comun pe care o impunea fariseismul nu putea fi aplicată în condiţiile compromisurilor ce erau necesare vieţuirii în mijlocul cetăţilor elenistice.

În rescrierea Războiului, inclusă în Antichităţi XVI-X, Josephus adaugă la schema celor trei „filosofii” o a patra, apărută în chiar anul recensământului roman – 6 d. Hr.

Când Iudeea a devenit provincie romană, iar Coponius – primul ei procurator (Războiul I, 17 şi urm.; cf. 43). El citează un anume Iuda din Galileea ca instigator al unei revolte. În 18, 23-25 în fine, i-l asociază pe fariseul Sadoc. În această ambianţă trebuie plasate evenimentele rezumate – cu un colorit autentic, în ciuda anacronismelor – în legendele de Crăciun din primele capitole ale lui Matei şi Luca. Romanii, desigur, nu au şovăit niciodată să înăbuşe neîntârziat orice scânteie de insurecţie apărută în provinciile lor. După Iuda Galileanul,

* Corban, în gr. dar sau ofrandă închinată Domnului (n.t.).

Mulţi alţi lideri ai rezistenţei armate vor veni din aceeaşi regiune. Cu toţii vor fi descendenţi ai aceleiaşi familii, cea a unui oarecare Iezechia. Acestea fiind spuse, ipoteza unei prezenţe continue a zeloţilor în Iudeea până la izbucnirea Marelui Război ar fi exagerată. Ca şi romanii, Josephus îi califică drept „tâlhari” pe numeroşii instigatori la rezistenţă armată. Istoria cunoaşte o lungă listă a lor. Ceea ce nu pomeneşte deloc Josephus sunt aşteptările mesianice legate de astfel de insurecţii.

Una din primele griji ale revoluţionarilor religioşi a fost suprimarea regimului saducheu: în anul 6 d. Hr., asasini specializaţi, denumiţi sicari (oameni cu pumnale), încep ostilităţile interne, ucigându-l pe marele preot (Josephus, Războiul I, 254). Ei reprezintă unul din cele două partide aflate în război; celălalt îl are de conducător pe Simon bar Ghiora, un gherasian (deci din Transiordania). Multă vreme opuse unul altuia, acestea vor avea în cele din urmă câştig de cauză asupra nobilimii sacerdotale. Atragerea oricărui nou-venit în războiul împotriva romanilor (Josephus, Războiul IV, 135-l37) poartă semnele unei ideologii a războiului popular. Un galilean, Ioan din Ghiscala, lider al zeloţilor, a triumfat asupra sfaturilor mai moderate ale aristocraţilor, printre care se număra şi Josephus. Marele preot a fost ales prin tragere la sorţi, iar nu după rang, ceea ce a provocat teribila indignare a lui Josephus, preot şi aristocrat totodată (Războiul IV, 15l-l57). Într-o situaţie mai prielnică şi-ar fi depus, fără îndoială, propria candidatură; ştia prea bine cum „se” procedează; doar el fusese păstrătorul Torei orale, nu „sanculoţii” veniţi din Galileea. Mesianismul politic se dovedea din ce în ce mai mult a fi o chestiune a păturilor celor mai populare (cf. Războiul I, 9, 2-4; 1, 1; 12, 3 şi urm.; 14, 2 şi urm.). De curând s-a deprins obiceiul de a numi „Marea Revoltă” ceea ce Josephus relatează sub titlul de Războiul iudeilor. Însă nici o măreţie şi nici un eroism nu pot oculta faptul că efortul de a rupe cu puterea de ocupaţie nu a instaurat unitatea în sânul poporului iudeu; s-a întâmplat mai degrabă contrariul.