Originile creştinismului

Era într-adevăr urmărit? Să ne inducă Faptele Apostolilor în eroare, menţionând alţi prigonitori? Erau iudeii din Damasc şi elenişti? Puţinul care s-ar putea spune este că Pavel, încă de la început, nu e bine primit, oriunde s-ar duce.

AUTOBIOGRAFIE. Epistola către Galateni e cea care ne oferă cele mai multe informaţii, nu întotdeauna uşor de interpretat. Mai întâi, convertirea lui Pavel la Damasc: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri.” (Ga 1, 15-l6). (în altă parte, Pavel exprimă această revelaţie în termenii unei viziuni: „Iar la urma tuturor [.] mi S-a arătat şi mie.”; „N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru?”.) Dincolo de rezerva asupra unui eveniment la fel de intim pe cât de decisiv, este de remarcat că Pavel îşi împinge debutul misiunii la chiar momentul în care i-a fost dăruită revelaţia. El continuă: „îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului”. La circa douăzeci de ani după întâmplări, această aducere-aminte are ceva înduioşător: din ceea ce a presupus singurătatea pe care Pavel o alesese de teamă că s-ar fi putut să nu fie acceptat de cei pe care îi urmărise cu „râvna” sa, el face acum un argument pentru galateni, spre a-şi sublinia totala independenţă faţă de autorităţile ierusalimitene. „După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.” Siria este, fără îndoială, Antiohia, unde a fost vestită Evanghelia pentru prima oară, unor greci, după cum afirmă Faptele Apostolilor. Cât priveşte Cilicia, trebuie să fie vorba despre Tars, unde Pavel rămâne preţ de trei ani, fără să avem vreo lămurire asupra a ceea ce a întreprins acolo.

REAPARIŢIA LUI PAVEL. Trimis de Ierusalim să se asigure că intrarea noilor credincioşi greci în Biserica din Antiohia nu provoacă dezordini, Barnaba vine să i se alăture lui Pavel în Tars. Lucrează împreună timp de un an, apoi sunt trimişi în misiune de Biserica din Antiohia. Pentru Pavel, acesta este începutul unei a’ctivităţi care nu va mai cunoaşte răgaz. Ar fi lipsit de interes să reluăm aici circuitele străbătute de Pavel, aşa cum le stabilesc Faptele Apostolilor. Să notăm că, vreme de douăzeci şi patru de ani, peregrinările lui îl vor duce din ce în ce mai departe de punctul de plecare, ca şi cum acest iudeu din diaspora ar fi măsurat de la bun început posibilităţile de deschidere oferite de lumea romană pentru vestea mântuirii, pe care Dumnezeul lui Israel tocmai o dăruia poporului său şi, dincolo de el, tuturor. Mai rămânea de lămurit cum şi de ce începea o epocă în care trebuia să cadă toate barierele care îi despart pe oameni unii de alţii, pe de o parte şi pe oameni de Dumnezeu, pe de altă parte. Lectura epistolelor pauline arată că Pavel lucrează la acest aspect fără încetare, chiar atunci când trebuie să răspundă unor probleme foarte concrete, ridicate de vreo comunitate, sau unor atacuri ce riscă să pună în cauză evanghelia „lui”. Epistola către Romani face un bilanţ al acestei reflecţii, elaborate de-a lungul întregii sale perioade de învăţătură. Pentru a duce la bun sfârşit acest uriaş proiect, Pavel avea nevoie de sprijinul Bisericilor şi, mai ales, de recunoaşterea misiunii sale de către Biserica Ierusalimului. El povesteşte cum, la întoarcerea dintr-o călătorie, urcă la Ierusalim, însoţit de Barnaba şi de Tit – un elin necircumcis – pentru a le expune mai-marilor Bisericii conţinutul propovăduirii sale către păgâni. În ciuda „fraţilor mincinoşi care veniseră, furişându-se”, Tit nu este obligat la circumcizie şi are loc o învoială: Petru va merge [să predice] la cei circumcişi, iar Pavel la cei necircumcişi (Ga 2, l-l0).

DESPĂRŢIREA. Pavel s-a întors mulţumit la Antiohia: avea mână liberă. Totuşi, la scurt timp după aceea (fără îndoială, în anul 50), Petru vine şi el la Antiohia, iar Pavel ia parte la o scenă pe care o relatează astfel: „Căci înainte de a veni unii de la Iacov, [Petru] mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor [.] am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?”. Aceasta este despărţirea de Petru, de Barnaba şi de Biserica Antiohiei, precum şi, inevitabil, de Iacov şi de Biserica Ierusalimului. Pavel se vede singur şi marginalizat. De acum, îşi va alege şi instrui tovarăşii, va întemeia, în provinciile Asiei, ale Galatiei, Macedoniei şi Ahaiei, în jur de zece Biserici de necircumcişi, care nu mai sunt legate de sinagogi. Socotind că nu mai are câmp de acţiune, plănuieşte să meargă în Spania, trecând prin Roma, după cum scrie în epistola pe care o adresează romanilor. Dar mai înainte, doreşte ca, în tovărăşia unei delegaţii a Bisericilor „sale”, să urce la Ierusalim pentru a duce fondurile colectei pe care a organizat-o şi, mai cu seamă, să încerce din nou a-şi face recunoscută lucrarea de către Biserica din Ierusalim. Urmarea nu ne e cunoscută decât prin intermediul Faptelor Apostolilor. Abia sosit în cetate (probabil în anul 58), este primit de Iacov şi de „bătrâni”, care îi cer să-şi manifeste ataşamentul faţă de Lege prin împlinirea unui rit de purificare la Templu. În ceea ce-l priveşte pe păgânii deveniţi credincioşi, nu e nimic însă de negociat: li s-au scris deja hotărârile luate la Ierusalim. Eşecul este total. Pavel merge la Templu, este recunoscut şi aproape linşat. Salvat de soldaţii romani, este întemniţat. Va ajunge la Roma doar ca prizonier. Acolo va şi muri (probabil către anul 64).

Trebuie să vedem oare în această ruptură indiciul unei despărţiri a mişcării creştine de iudaism? Cu siguranţă, nu. Îndepărtarea lui Pavel poate marginaliza o vreme Bisericile alcătuite doar din necircumcişi, dar nu le poate exclude din comunitatea frăţească. Aceste Biserici se pot şi supune somaţiei de aplicare a hotărârilor luate la Ierusalim, pentru a rezolva problema mesei luate în comun: înfrânarea de la cărnurile jertfite idolilor şi de la cele sugrumate; abţinerea de la contractarea unor însoţiri nelegitime (acesta e sensul probabil al interdicţiei de faţă).

Într-un cuvânt, aceste obligaţii nu sunt atât de împovărătoare. Nu Pavel le spusese corintenilor, în legătură cu cărnurile jertfite idolilor (1 Co 8, l-l3), că regula este ca mai bine să se înfrâneze decât să smintească un frate? Poate că Iacov s-a dovedit un fin diplomat, arbitrând între poziţii extreme pentru a evita impunerea circumciziei.

Trebuie să spunem din nou aici că existenţa variilor tendinţe şi a disensiunilor interne nu scoate „mişcarea lui Iisus” din spaţiul religios care este iudaismul. Nici Iacov, nici Petru, nici Pavel, nici ceilalţi iudei devotaţi credinţei nu se consideră altcumva decât iudei în toată regula, care „cred în Hristos”. Ei merg la Templu, iau cuvântul în sinagogi şi se adună în biserică, la fel cum fariseii merg la Templu şi se adună în sinagogă. Desigur, intrarea neamurilor în comunităţi ridică probleme: statutul ce urmează a li se hotărî este prilej de grave divergenţe. Dar sinagogile din diaspora au cunoscut, până şi ele, aceleaşi greutăţi. Oricum, poziţia consecventă a lui Pavel este că credinţa sa în Hristos se înscrie firesc şi necesar în fidelitatea faţă de Dumnezeul strămoşilor săi şi faţă de tradiţia iudaică şi că la fel se întâmplă şi în cazul celor pe care i-a călăuzit spre Hristos. O spune de mai multe ori, sub diferite forme: „Cei care cred sunt fii ai lui Avraam”. Este şi învăţătura pe care a dat-o tuturor Bisericilor întemeiate sau vizitate de el şi cu greu ne putem închipui că ele ar fi putut să o uite brusc. Venirea paginilor la credinţa în Hristos, intrarea lor într-o comunitate nu sunt posibile decât fiindcă mai întâi există iudaismul şi apoi fiindcă de la Israel a izvorât Hristos. Atunci când, în epistola sa către romani, Pavel îşi expune îndelung doctrina îndreptării prin credinţă – altfel spus, Dumnezeu acordă gratuit iertare oricărui credincios – face din aceasta obiectul însuşi al evangheliei pe care o vesteşte: „Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: Iar dreptul din credinţă va fi viu”. Într-un alt tablou al aceleiaşi epistole, Pavel chibzuieşte cum se face că Israel nu a primit Vestirea cea Bună şi explică: dacă Israel s-a poticnit, nu va fi lepădat. Poticneala lui deschide un interval de timp care le îngăduie paginilor să acceadă la Evanghelie. Dar la sfârşit, întregul Israel va fi mântuit: „cu privire la alegere, ei sunt iubiţi, din cauza părinţilor; căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”.

Biserici în disidenţă.

Neînţelegerile interne nu se află totuşi la originea tulburărilor pe care le vor suferi Bisericile în perioada care urmează.

ANI TRAGICI. Începând cu anul 58, Pavel este captiv, iar Bisericile pe care le-a fondat stau în aşteptarea unor veşti de la el. Vor afla într-o zi că a murit la Roma. Nu ştim în ce împrejurări, fără îndoială după procesul pe care îl solicitase, în anul 64 sau mai devreme. E încă în viaţă atunci când, în 62, Iacov, fratele Domnului, este lapidat în condiţiile pe care le-am pomenit. Biserica Ierusalimului este lipsită de conducătorul său. Să se fi risipit comunitatea îndată după moartea lui Iacov? Nu ştim, aşa cum nu ştim adevărata acuzaţie adusă acestuia: călcarea Legii, spune Flavius Josephus, ceea ce nu concordă cu reputaţia de mare pioşenie pe care i-o consemnează acelaşi Josephus. După Hegesip, i s-ar fi cerut lui Iacov să-l renege pe Hristos, iar el ar fi răspuns: „Pentru ce mă iscodiţi despre Fiul Omului? Stă aşezat în ceruri, la dreapta Puterii celei Mari.”, declaraţie care ar fi atras uciderea lui. În fine, Eusebiu, care reproduce povestirea lui Hegesip, are propria-l viziune asupra lucrurilor: după ce Pavel a scăpat din capcana întinsă de adversarii săi (răscoala din Templu şi tentativa de linşaj), aceştia din urmă „îşi îndreptară mânia împotriva lui Iacov şi, în faţa întregii mulţimi, îi cerură să se lepede de credinţa în Hristos”. Într-un cuvânt, atitudinile subversive ale lui Pavel i-ar fi ridicat pe iudeii zeloşi împotriva credinţei creştine în general, fie ea întrupată într-un iudeu atât de cucernic precum Iacov şi, prin urmare, contând mai puţin ce acuzaţie i se aducea. Stranie răsturnare de situaţie, sugerată de Eusebiu: aşadar Iacov, care s-a împotrivit lui Pavel, susţinând menţinerea practicilor iudaice în toate Bisericile, moare în locul acestuia. Se stinge la Ierusalim, în Templu (potrivit lui Hegesip) şi de mâna fraţilor lui iudei (să cutezăm a merge mai departe?), în timp ce Pavel sfârşeşte în capitala unui imperiu păgân, de mâna acelor păgâni către care se socotea trimis.

Iacov era unul din „stâlpii” Bisericii, cum scria Pavel. În toiul acestei crize, unde se află ceilalţi doi stâlpi, Petru şi Ioan? Despre Petru nu avem nici o informaţie precisă. Tradiţii ulterioare şi care coincid menţionează moartea lui Petru la Roma (în 64 sau în 67?). Petru s-ar putea afla aşadar în capitală încă din 62 (fără să ţinem deloc seama de legendele care îi atribuie o şedere de douăzeci şi cinci de ani la Roma). Despre Ioan nu cunoaştem nimic referitor la această perioadă. La sfârşitul veacului al I-lea, Irineu de Lyon, de origine asiată, semnalează o tradiţie potrivit căreia Ioan trăia încă la Efes în vremea domniei lui Traian (98-l7). Lipsită de apostoli şi confruntată cu gravitatea evenimentelor, Biserica din Ierusalim a fost atât de dezorientată încât, potrivit lui Eusebiu, care este aici singura noastră sursă, cei ce au scăpat teferi au aşteptat opt ani până să-l dea un succesor lui Iacov, în persoana lui Simon, considerat văr al Domnului.

Uciderea lui Iacov face parte dintr-un întreg context de violenţe care agită Ierusalimul de mai mulţi ani. După cum scrie Flavius Josephus, în vremea în care Felix era procurator al Iudeii (52-60), arhiereii (marii preoţi) ar fi iscat „tulburări împotriva preoţilor şi fruntaşilor poporului”, oraşul căzând pradă anarhiei. Gessius Florus, succesor al lui Felix, înăbuşă o răscoală, răstignindu-l pe iudei (6). Turbulenţele cuprind Cezareea, apoi întreaga ţară, iar în septembrie 6, la Ierusalim se instaurează o stăpânire insurecţională. Acesta este începutul „războiului iudeilor”, povestit pe larg de Flavius Josephus. Aproape trei ani îi sunt necesari lui Vespasian pentru a recuceri Galileea, apoi câmpia de coastă şi valea Iordanului (în care intra şi Qumranul, după cum o atestă arheologia locului) şi, în sfârşit, Iudeea. Răsculaţii îşi menţin poziţiile la Ierusalim şi în trei fortificaţii: Irodion, Masada şi Machaerus. Ierusalimul este asediat. Întrucât Vespasian devine împărat, lui Titus îi revine încercuirea Ierusalimului, în care intră patru luni mai târziu, în vara lui 70. Romanii nu vor pătrunde la Masada decât în anul 74, după sinuciderea ultimilor ei apărători. Ţara e vlăguită: morţi nenumăraţi, prizonieri cu miile, oraşul în ruină, Templul incendiat, odoarele sfinte mărturisind la Roma triumful învingătorilor (în 71), tezaurul prădat, satele pustiite.

Să remarcăm că Biserica din Ierusalim a stat la distanţă. Dacă a părăsit într-adevăr oraşul, cum spune Eusebiu, „înainte de război [.], astfel încât bărbaţii sfinţi au lăsat cu totul capitala regală a evreilor şi întreg ţinutul Iudeii”, înseamnă că credincioşii lui Hristos s-au desolidarizat de soarta poporului lor. Despre Biserica din Antiohia nu avem date care să ne arate cum s-a comportat în acele zile. Flavius Josephus relatează că, după insurecţie, în toată Siria, în fiecare oraş, populaţia iudee a fost masacrată. Este posibil ca obştea creştină, întemeiată de iudeii elenizaţi, să nu fi fost diferenţiată de restul populaţiei evreieşti. Care a fost reacţia în faţa acestui prăpăd general? Cu puţin înainte ca nenorocirea să ajungă la apogeu, un tana (maestru) fariseu, unul din învăţătorii tradiţiei orale, numit Iohanan ben Zakai, care dezaproba îndârjirea aducătoare de moarte a răsculaţilor, reuşeşte să părăsească Ierusalimul şi obţine de la Vespasian în calitate de „aliat” autorizaţia de a merge în oraşul Iabne, unde exista deja un centru de studiu. Iohanan îl transformă într-o academie pe care în câţiva ani izbuteşte să o dezvolte astfel încât să devină locul de supravieţuire al unei autorităţi în materie de Lege pentru întregul iudaism. Astfel ia naştere în pământul Iudeii un conciliu care preia în parte rolul Sinedriului şi care ajunge treptat să regleze practica religioasă iudaică după tradiţia fariseică, ce se revendică de la profeţi, prin Dreptul Simon şi Marea Adunare. Ulterior, numeroase academii, cu precădere galileene (Safed), vor lua parte la repunerea în ordine a tradiţiilor şi la fixarea prescripţiilor. La Iabne se va adera pentru totdeauna la interpretările mai suple ale lui Hilel în materie de halaha (ansamblu de reguli de conduită în viaţa obişnuită, religioasă şi juridică). Pe scurt, o dată cu iniţiativa lui Iohanan ben Zakai, iudaismul trece la refacerea cu răbdare a unităţii sale – Templul nemaifiind centrul prin excelenţă – în jurul predării şi practicării Torei, în special ale Torei orale.

Cum au făcut faţă noii situaţii comunităţile „mişcării lui Iisus”? Nici un document nu ne-o spune, deşi toate comunităţile sunt apropiate de sinagogile din diaspora (este suficient să aşezăm harta aşezărilor creştine peste cea a sinagogilor din epocă, pentru a vedea că ele se suprapun aproape în totalitate). Totuşi, un eveniment important a avut loc, departe de tulburările din Iudeea, poate la Roma şi înainte de anul 70: un om a început să pună în scris ceea ce ştia din mărturiile despre Iisus. Dispune de ce a auzit din învăţătura primită de fraţii săi creştini, de amintirile apostolilor care se aflau printre ei, poate chiar de vreo măruntă schiţă despre ultimele zile ale lui Iisus. Pune puţină ordine în toate acestea şi le povesteşte filă cu filă. Elina lui e aspră; nu compune ca un literat şi nu ştie că e pe punctul de a născoci o scriitură de tip nou, care nu ţine nici de roman, nici de istorie: simpla depozitare a unei memorii, cea a credinţei unei generaţii. O dată încheiat textul, se poate să fi fost modificat ici-colo, îndreptat, adăugit – puţin contează. Atunci când cărticica aceasta se va răspândi, i se va da ca titlu „Evanghelie”, potrivit conţinutului ei şi îi va fi atribuită lui Marcu, binecunoscut ca a fi fost tovarăşul lui Pavel şi al lui Barnaba, dar din care tradiţia a făcut şi secretarul şi tălmaciul lui Petru, până să vadă în el pe primul episcop al Alexandriei. Primirea şi difuzarea acestui opuscul au întâmpinat destul interes în rândul „sfinţilor” pentru ca şi alţii să preia proiectul.

TĂCERE, APOI ÎNFLORIRE LITERARĂ (70-l20). Ceea ce este într-adevăr izbitor în perioada care urmează sunt cei cincisprezece sau douăzeci de ani în decursul cărora comunităţile creştine nu au produs nici o operă cât de cât importantă. Singurele informaţii pe care le avem sunt de sursă tardivă şi se referă la succesiunile de episcopi în fruntea Bisericilor cunoscute. Nu putem, evident, trece cu vederea dispariţia unor lucrări, cum e cea a lui Papias, în cinci cărţi, intitulată Tâlcuiri la cuvintele Domnului, cunoscută lui Irineu şi lui Eusebiu. De asemenea, fără îndoială că Bisericile trebuiau mai întâi să se organizeze pentru a supravieţui evenimentelor şi pierderii întemeietorilor lor, să-şi continue lucrarea de „amintiri”, să-şi ţeasă legături interregionale şi să-şi reconsidere relaţiile cu sinagogile. Se află, desigur, într-o stare de disidenţă, dar de disidenţă iudaică, date fiind componenţa lor (mulţi dintre membrii acestor Biserici sunt iudei creştini) şi propovăduirea demonstrativă (care se întemeiază pe Scripturile iudaice): o problemă de identitate asupra căreia vom reveni. În unele locuri, creştinii s-ar fi putut chiar gândi că situaţia neaşteptată în care se găseau iudeii permitea atragerea unora dintre ei către Evanghelie.

Apoi, spre sfârşitul secolului şi la începutul celui următor, asistăm h apariţia a circa douăzeci de scrieri de mai mică sau mai mare însemnătate, izvorâte din diverse regiuni ale Imperiului. Cel puţin aşa reiese din studiile efectuate asupra originii, datei şi atribuirii fiecăruia din aceste texte vreunui autor, măcar că trebuie păstrate nu puţine semne de întrebare. Să luăm doar un exemplu extrem: Epistola întâi a lui Petru, rescrisă de Silvan, secretarul său, citat în scrisoare, ar proveni într-adevăr de la Petru însuşi, care ar fi expediat-o de la Roma, înainte de persecuţia neroniană (în 64). Este opinia unui anumit număr de critici, în vreme ce alţii văd în epistolă o scriere pseudoepigrafă, originară din mediile petrine, trimisă de la Roma în timpul domniei lui Domiţian (8l-96). Argumentele (pe care nu le expunem aici) unora şi ale celorlalţi au la fel de multă greutate şi fac ca problema datării să rămână nelămurită. S-ar putea ca autorul însuşi să fi dat scrisorii sale către Bisericile din provinciile Asiei Mici această turnură atemporală, potrivită unei enciclice. Să observăm doar în treacăt că, prea adeseori, critica asociază cea mai mică aluzie la injurii, calomnii, încercări şi suferinţe unor perioade de persecuţie: în timpul domniei lui Nero, când numai creştinii sunt învinuiţi de incendierea Romei, câtă vreme, de fapt, iudeii nu fuseseră neapărat diferenţiaţi de iudeii creştini; sub Domiţian (95), când iudaismul a fost vizat anume, fără ca autorităţile să discearnă între romanii convertiţi la iudaism sau la creştinism. Din fericire, nu la fel se întâmplă cu cea mai mare parte a scrierilor, cu toate că se păstrează o marjă inevitabilă de inexactitate (se propune, în general, „între anul. Şi anul.”), la care se adaugă dificultatea clasării în funcţie de cunoaşterea sau de citarea unei scrieri de către o alta. De exemplu, dacă un document citează Apocalipsa, trebuie oare să împingem înainte data Apocalipsei sau să o întoarcem în timp pe cea a documentului ce o citează, în condiţiile în care dispunem de bune indicii pentru o datare destul de exactă a respectivului document? Ajungem atunci la unele „ambuteiaje” pe cuprinsul unor perioade scurte, aşa cum vom vedea în cazul domniei lui Domiţian. În orice caz, iată un scurt tablou al acestei explozii literare, clasificată în funcţie de locul şi de mediul de origine ale scrierilor, urmând de cele mai multe ori poziţiile general reţinute de critică (menţiunea „pseudoepigrafă” indică faptul că scrierea este aşezată sub numele unui personaj care nu îi este autorul): Roma: Epistola întâi a lui Petru (posibil pseudoepigrafă, dată incertă); ansamblul Luca-Faptele Apostolilor (către 80-90, Roma fiind locul posibil al scrierii, mediul paulin); Epistola către Corinteni, atribuită lui Clement, episcop al Romei (către 95, cel mai devreme); A doua epistolă epigrafă a lui Clement (omilie din secolul al I-lea, autor necunoscut); Păstorul lui Herma (autor necunoscut; către 140).

Siria-Palestina: Evanghelia zisă după Matei (90-95; Siria, poate Antiohia); Epistola pseudoepigrafă a lui Iacov (80-90; poate Palestina); Didahia (sfârşitul secolului I; Siria apuseană); Epistola pseudoepigrafă a lui Iuda (către 90; poate Palestina); Epistola pseudoepigrafă a lui Barnaba (125-l50).

Asia: a doua şi a treia epistolă pseudoepigrafe ale lui Ioan (dată incertă); Epistola întâi pseudoepigrafă a lui Ioan (posterioară celor de dinainte; către 90); Apocalipsa zisă a lui Ioan (9l-96; Asia Mâcă); Evanghelia zisă după Ioan (10-l0; Asia Mică); scrisorile lui Ignatie al Antiohiei (alcătuire controversată a corpusului, posibilă intervenţie a unui corector, data propusă: 107-l08); scrisoarea lui Policarp din Smirna către Filipeni (puţin după precedentele).

Mediul eleniştilor palestinieni: originea posibilă a Epistolei către Evrei (între 86 şi 96).

Mediul paulin: Luca şi Faptele Apostolilor, vezi mai sus; epistole pastorale (către 85-90; locul necunoscut, mediul paulin; destinate Bisericilor pauline, a căror situaţie s-a schimbat începând de la Pavel); Epistola către Efeseni (către 85-90; moştenitoarea paulinismului, a cărui ecleziologie o dezvoltă).

În sfârşit, să mai menţionăm şi a doua epistolă pseudoepigrafă a lui Petru (către 125), care ar putea fi o reeditare revăzută şi adăugită a epistolei lui Iuda.

Ce observaţii putem extrage din acest mic catalog? Pe de o parte, un număr consistent de scrieri, reţinute mai târziu de tradiţie în colecţia care va alcătui Noul Testament, circulă în acelaşi timp cu altele care nu vor împărtăşi aceeaşi soartă. În orice caz, nimeni nu scrie la acea dată cu gândul de a intra într-un canon, a cărui existenţă nu era nici măcar întrezărită. Pe de altă parte, majoritatea acestor scrieri sunt opera celei de-a doua generaţii creştine şi se aşază sub patronajul unor figuri apar-ţinând generaţiei apostolilor, a căror autoritate este mai presus de orice discuţie şi asigură validitatea a ceea ce se scrie (pseudoepigrafia este o practică obişnuită în iudaism şi în Antichitate în general). În sfârşit, toate regiunile sau aproape toate sunt reprezentate (cu excepţia Ierusalimului -lucru de înţeles – şi a Egiptului, ceea ce subliniază şi explică în parte totala noastră lipsă de cunoaştere asupra începuturilor creştinismului egiptean, din care se vor ivi totuşi Părinţii alexandrini); toate regiunile şi, de asemenea, toate curentele care se făceau simţite în primele decenii: paulin, petrin, iudaizant (eleniştii, totuşi, lipsesc la apel; care le-au fost continuatorii?). Ele au moştenitori, dar adesea lipsiţi de vigoarea gândirii maeştrilor dispăruţi; unii îi repetă, răpindu-le din savoare, alţii tind să moralizeze cam strict, alţii se văd ameninţaţi din toate părţile de adversari de temut. Să lăsăm deoparte cele trei Evanghelii care se străduiesc asupra începuturilor istoriei lor şi care, cu trecerea timpului, înţeleg trecutul în lumina încleştărilor lor prezente. Lucrarea atribuită lui Luca se preocupă de cadrul teologic care trebuie conferit acestei istorii şi, fidel viziunii pauline asupra mântuirii ce trebuie vestite neiudeilor, îi povesteşte cititorului de limbă elină împlinirea acestei izbăviri. Evanghelia a patra, probabil rezultat al unei istorii îndelungate, reciteşte mesajul iniţial în contextul controverselor pe care le cunoaşte comunitatea asiată cu sinagoga (faimoşii „iudei” din Evanghelia după Ioan), cu cercurile baptismale vecine, care stăruiesc în polemica lor cu creştinii şi, în sfârşit, cu cei care neagă divinitatea lui Hristos sau îi uită deplina întrupare. Cât priveşte Evanghelia după Matei, ea cunoaşte foarte bine iudaismul, cu noua-l înfăţişare dobândită la Iabne: de unde şi stăruinţa evanghelistului de a denunţa, la aceşti „farisei” pe care-l întâlneşte, practicile fondate pe tradiţii ce riscă să-l atragă pe acei iudei sau simpatizanţi care trebuie câştigaţi întru Hristos ori păstraţi în comunitate. Dovadă, dacă mai era nevoie, că la acel moment creştinii se află tocmai în acea formă de disidenţă în care disputa, invectiva, violenţa chiar, a relaţiilor înseamnă că legăturile, deşi slăbite, nu sunt rupte, în ciuda măsurilor de excludere luate de sinagogi faţă de iudeii creştini, despre care mărturiseşte Evanghelia a patra (In 9, 2). Dacă „Binecuvântarea minim-llor*”, inclusă în cele Optsprezece binecuvântări rostite zilnic în slujba sinagogală, nu-l vizează în primul rând pe creştini, ea i-a inclus în mod sigur în rândul minim-llor cel târziu la sfârşitul secolului I.

*. Minim (eretici); această rugăciune (binecuvântare) implora zădărnicirea planurilor malefice împotriva poporului evreu (n.t.).