Originile creştinismului

De la disidenţă la autonomie (120-l50) în răstimpul acestei scurte perioade, anumite evenimente externe şi conştientizarea pericolelor interne i-au făcut pe creştini, după toate aparenţele, să-şi reconsidere situaţia. În afară, a avut loc mai întâi prăbuşirea iudaismului la Alexandria şi în Egipt, în timpul înăbuşirii sângeroase a unei răscoale (15-l7); apoi, cea de-a doua revoltă din Iudeea, întreprinsă de Simon Bar-Kokhba şi zdrobită nemilos de Iulius Sever (132-l35). Pier atunci mii de iudei, Ierusalimul este rebotezat Aelia Capitolina, iudeilor li se interzice să mai intre în oraş şi este înălţat un sanctuar păgân. Pe de altă parte, Bisericile asistă la apariţia în interiorul lor a unor mişcări care se dezvoltă rapid până în marile oraşe şi ale căror învăţături pun în primejdie mesajul evanghelic.

În timpul noilor nenorociri care lovesc poporul iudeu, creştinii nu par să se fi arătat mai solidari cu el decât în anul 70. Iustin, de exemplu, va reţine mai cu seamă faptul că iudeii, o dată în plus, i-au persecutat pe creştini: „în ultimul război al Iudeii, scrie el în prima sa apologie, Bar-Kokhba, conducătorul revoltei, îi supunea pe creştini şi numai pe creştini la cele mai mari chinuri, dacă nu tăgăduiau şi nu huleau numele lui Hristos”. În plus, această nouă umilire a poporului evreu nu putea decât să-l întărească pe creştini – între care Iustin, care o scrie explicit – în ideea că ea era efectul unei pedepse dumnezeieşti şi că doar lor, creştinilor, le era dat să asigure moştenirea revelaţiei divine. Până atunci, luptaseră pe două fronturi, cu iudaismul şi cu Imperiul şi ar fi fost mulţumiţi să nu mai aibă de înfruntat decât unul. În ce-l priveşte pe istoric, acesta vede mai cu seamă dispărând în agitaţia vremii ultimele comunităţi creştine, care întreţineau raporturi constante, chiar dacă conflictuale, cu iudaismul din această regiune a lumii romane. Îşi pune, de asemenea, întrebarea dacă bezna care învăluie începuturile creştine în Egipt nu e cumva legată de caracterul „iudaizant” al acestei Biserici, care ar fi împărtăşit astfel soarta iudaismului egiptean.

MARCION ŞI VALENTIN LA ROMA. Două exemple vor fi de ajuns pentru a ilustra neliniştile Bisericilor în faţa unei primejdii de tip nou, pe care comunitatea romană a experimentat-o rând pe rând. Către 135, soseşte la Roma un creştin numit Marcion. Originar din Sinope, de pe malurile Mării Negre, este armator. Tatăl său, episcopul locului, l-a exclus din comunitate din motive teologice. Marcion nu întârzie să prezinte Bisericii romane doctrina sa, care poate fi rezumată în câteva cuvinte. Scripturile iudaice, pe care refuză să le interpreteze alegoric, dezvăluie un dumnezeu cu sentimente omeneşti, gelos, crud, pe deasupra şi creatorul unei lumi imperfecte. Cum nu deţine niciunul din atributele Dumnezeului descoperit prin Hristos, trebuie recunoscută, prin urmare, existenţa a două divinităţi: un dumnezeu inferior, creator şi un Dumnezeu superior şi mântuitor; primul este cunoscut de Moise, iar al doilea, rămas necunoscut, nu s-a revelat decât în Hristos. Descoperindu-şi în Pavel singura călăuză în matecie de teologie, Marcion respinge Legea, cu toate că ea este dreaptă, dată fiind răsplata pe care o presupune. Ceilalţi apostoli l-au luat pe Iisus drept Mesia dumnezeului inferior. De aceea, Hristos l-a chemat pe Pavel pentru a restabili adevărul. Pe de altă parte, Marcion se dedică unei sarcini extrem de delicate – alcătuirea unui corpus de scripturi în conformitate cu logica sa: fără nici un text iudeu, conţinând o singură evanghelie, a lui Luca – cea mai apropiată de ceea ce Pavel numeşte „evanghelia mea” – epurată de orice referinţă la Vechiul Testament, la care adaugă treisprezece epistole pauline, curăţate şi ele de numeroasele lor interpolări iudaizante. Pe baza acestor scrieri, revăzute şi corectate continuu de Marcion şi discipolii săi, se poate construi adevărata învăţătură: Iisus plăteşte pe cruce preţul care răscumpără omenirea de la dumnezeul inferior, spre a o înapoia Dumnezeului suprem. Viaţa omenească este rânduită după acelaşi principiu: fericirea şi bogăţia sunt valorile dumnezeului creator; umilinţa şi sărăcia, ale Dumnezeului lui Hristos. Pe scurt, Marcion, care nu are nimic dintr-un gnostic, raţionează strict logic şi după o logică împinsă la extrem. Atunci când, considerându-se neînţeles, părăseşte Biserica în anul 14 şi îşi întemeiază propria comunitate, pentru care a fixat reguli ascetice (posturi, înfrânare de la carne, vin şi legături trupeşti), Marcion se bucură de asemenea succes încât, zece ani mai târziu, Iustin relatează că obştile marcionite au cuprins „toată omenirea”: Asia Mică, Corint, Creta, Antiohia, Alexandria, Roma, Lyon şi Cartagina. Un mare număr de marcioniţi au sfârşit martiri în timpul persecuţiilor, sporindu-şi astfel renumele de creştini desăvârşiţi. Marcionismul avea să trăiască multă vreme în competiţie cu Bisericile creştine din epocă. Va mai fi combătut de Părinţii Bisericii în secolul al IV-lea, în Răsărit, în regiunile de limbă siriacă. Fără îndoială, capii comunităţilor creştine îşi vor fi dat seama cu această ocazie că era primejdios să nu păstreze această ultimă legătură cu iudaismul şi anume raportarea la Scriptură. Dar mai era ea oare o Scriptură comună?

Al doilea exemplu vizează sosirea la Roma, către anul 140, a lui Valentin, egiptean de origine, din Alexandria. Este primit în Biserică, unde îşi expune noua „cunoaştere” al cărei deţinător este. Dincolo de miturile adeseori dificil de înţeles, ascultătorii săi pot distinge mesajul pe care îl aduce această „gnoză”: lumea este rău întocmită, iar omul este nefericit. El trebuie să înveţe să cunoască de unde vine şi cum se poate îndrepta spre un alt destin. Pentru a se sustrage lumii materiale, în care se află captiv, sufletul îşi va găsi izbăvirea într-o înălţare ce reproduce coborârea săvârşită de Mântuitorul venit să îl elibereze. Atunci gnosticul se va alătura din nou lumii cereşti, ca spirit deplin purificat. Această versiune creştină a discursului gnostic arată cât este el de concentrat asupra omului: Dumnezeu este atât de transcendent, încât este inaccesibil. Există, dincolo de lumea Facerii şi alte lumi perceptibile, iar Dumnezeul biblic nu este decât un dumnezeu inferior. Mântuitorul vine de mai sus şi de mai departe.

Valentin a rămas douăzeci de ani la Roma, apoi a sfârşit prin a se rupe de Biserică, din motive care ne sunt necunoscute. Ne dăm seama ce alt risc pândea creştinismul, atât timp cât noi convertiţi, proveniţi din rândul paginilor, se arătau receptivi faţă de aceste sisteme teologice noi. Cum se poate rivaliza cu douăzeci de ani de învăţătură ai lui Valentin, acest teolog de prim rang, acest exeget avizat, acest filosof de avangardă care a îndeplinit funcţii de căpetenie în sânul comunităţii şi care era la un pas de a ajunge episcop? Creştin, neîndoios, dar unul care se pretinde moştenitor al unei învăţături secrete a lui Hristos! Propovăduirea tradiţională a Evangheliei, a lui Hristos cu adevărat Om, a raportării la Scriptură, a Dumnezeului unic, poate ea birui o învăţătură iniţiatică? Nu e lucru la îndemână să te afli în fruntea unei Biserici la acea vreme.

IUSTIN. Cu atât mai mult, cu cât şi alţi credincioşi au sentimentul că a venit timpul să revizuiască raporturile pe care creştinismul le întreţine cu iudaismul, precum şi cu puterea. Iustin este unul dintre aceştia. El, care avea să sfârşească martir în anul 165, s-a născut la Napluz (Flavia Neapolis), în Siria palestiniană. Filosof cu tentă platoniciană, acest păgân convertit la creştinism scrie un Dialog cu Trifon, în care încearcă să-l demonstreze unui rabin că Hristos este deja prevestit în Scriptură, cu condiţia să ştii să o citeşti până în cel mai mărunt detaliu al unei traduceri discutabile. Fireşte, rabinul nu se lasă convins, cu toate că Iustin este cel care mânuieşte pana şi face din Trifon un rabin calm şi extrem de înţelegător. Nu are-a face: este pentru prima oară când un creştin şi păgân la origine pe deasupra, apare în literatură în rolul învăţătorului instruind un rabin în propria-l specialitate. Este o lume răsturnată, o ficţiune literară, desigur, însă grăitoare în ceea ce priveşte schimbarea unei stări de spirit. Ştiu ceea ce ştiţi, pare să spună Iustin, dar ştiu şi ceea ce nu ştiţi. Cu o ambiţie nemăsurată, creştinul se impune astfel încât dialogul se transformă în act de acuzare împotriva iudeului, incapabil să înţeleagă. În realitate, iudaismul rabinic, care a ştiut să restabilească situaţia după 70 şi care o va mai face şi după 135, nu are nicidecum a se teme de atare concurenţă copilărească. În altă zonă a câştigat şi va continua să câştige teren creştinismul: preluând clientela păgână de la iudaismul elenizat.

Cu aceeaşi cutezanţă se manifestă Iustin în faţa împăratului Antonin cel Pios şi în faţa Senatului roman, prin două apologii: iată ce suntem, cinstitori ai Unului, adevăratului Dumnezeu şi ai Fiului său; suntem cetăţeni cu morală fără pată, filosofia noastră este mai bună decât orice filosofie a oamenilor. Să fim judecaţi după cele ce suntem, nu după delaţiunile fără temei. De astă dată, ficţiunea literară nu este lipsită de riscuri: Iustin a fost întemniţat în urma unui denunţ. Iustin nu este un exemplu izolat. Înaintea lui, Quadratus din Atena adresase o apologie lui Hadrian şi lui Aristide, o alta lui Antonin cel Pios; după el, Meliton de Sardes îşi va publica scrisoarea către Marc Aureliu. Aceste manifestări sunt şi semnul voinţei de a-şi declara autonomia: noi nu suntem iudei şi nu ne adăpostim la umbra statutului recunoscut al acestora în Imperiu.

Reiese că această dorinţă de autonomie, care se va manifesta şi mai apăsat în continuare, este legată, probabil, de faptul că iudaismul, aparent slăbit de atâtea încercări şi masacre, era, cel puţin în ochii creştinilor de origine păgână, pe cale de a fi marginalizat. O iluzie, fără îndoială, care nu-l împiedica pe Iustin să citeze vechile profeţii iudaice, atunci când i se adresa lui Antonin. În mod conştient sau nu, aceasta însemna că nici creştinul, nici creştinismul nu îşi puteau declina identitatea fără a face referire la iudei şi la tradiţiile lor milenare. O problemă de identitate, fără doar şi poate: încă de la început, cei care proclamă Evanghelia lui Hristos nu o pot face decât tocmai în virtutea faptului că sunt iudei. Păgânii care au îmbrăţişat noua credinţă nu aparţin însă nici acestei naţiuni, nici acestui popor. Memoria care le este transmisă şi-a însuşit trecutul şi memoria iudaismului, pe care le-a reinterpretat, dezvoltându-le. Aproprierea Scripturilor iudaice s-a făcut treptat. La început, ele nu reprezintă decât prevestirea şi prefigurarea Mesiei creştin. După aceea, Hristos şi apostolii sunt înscrişi în succesiunea profeţilor despre care tradiţiile iudaice povesteau că fuseseră respinşi, persecutaţi sau omorâţi. O altă cale posibilă consta în a le atribui înşişi profeţilor iudei o revelaţie explicită a Mesiei creştin (textele apocrife îi fac să moară de mâna iudeilor pe Isaia şi Ieremia, din pricină că au dezvăluit viziunea pe care ar fi avut-o despre Fiul lui Dumnezeu). În sfârşit, un apocrif din secolul al I-lea îl transformă pe Ezdra în proroc care prezice dispariţia totală a lui Israel, în favoarea poporului nou care sunt creştinii, cărora le sunt date legământul, făgăduinţele, prorocii, tot ceea ce reprezintă gloria lui Israel. În cele din urmă, reinterpretarea creştină a Scripturilor a fost împinsă atât de departe, încât un dialog precum cel pe care îl construieşte Iustin deja nu mai era cu putinţă în realitate. Iustin expune una din interpretările sale, dar este iritat când Trifon îndrăzneşte să se mire: „Cum, voi sunteţi Israelul?”. Abia de erau posibile consultări între învăţaţi, cu privire la modul de înţelegere al vreunei expresii ebraice ori la adecvarea vreunei opţiuni făcute de traducătorii Septuagintei.

În acest mediu al secolului al I-lea, creştinismul (un cuvânt foarte recent, pe care Ignatie al Antiohiei l-a întrebuinţat pentru prima oară, în corespondenţa sa) îşi dobândise o relativă autonomie, fără ca totuşi să-şi fi tăiat toate punţile de legătură cu ceilalţi. Creştinismul nu are, la drept vorbind, o dată a naşterii. Configurarea lui treptată a durat mai mult de un veac prin vârtejurile istoriei, până la această încercare de emancipare, acest divorţ care nu va fi niciodată pronunţat, în ciuda excomunicărilor reciproce (căci se vor găsi întotdeauna creştini gata să practice cultul iudaic). Autorii creştini vor compune tratate Adversus Judaeos, iar iudaismul nu va înceta să neliniştească Biserica până în secolul al V-lea. Nu există o dată care să marcheze schimbări bruşte. Transformările nu se remarcă decât în timp, la capătul unor intervale lungi. Nu ne aflăm aşadar decât în acel moment trecător când creştinii încearcă, prin luărilor lor publice de poziţie, să-şi manifeste identitatea creştină, fără altă apartenenţă religioasă. Să uite ei oare că fraţii lor creştini de origine iudaică se numără printre comunităţile creştine şi că încă le stă o lungă istorie înainte? Iustin nu o uită, însă atunci când o menţionează în apologia sa, o face pentru a preciza că aceştia sunt creştini de rangul doi: „Creştinii veniţi din păgânism sunt mai numeroşi şi mai sinceri decât cei de obârşie iudaică ori samariteană”. Curioasă răsturnare de situaţie, când te gândeşti la statutul păgâno-creştinilor în comunităţile dintâi! Majoritarii tind întotdeauna să-l desconsidere pe minoritari.

Ce rezultă din acest „moment trecător”, pentru un observator din afara epocii? Poate că semnul cel mai vizibil ar fi că de acum înainte disputele dintre creştini şi iudei nu vor mai fi percepute ca nişte certuri iudeo-ludaice, ci ca o înfruntare între comunităţi religioase distincte. Rămân, în schimb, mai multe întrebări cu privire la atitudinea creştinilor în faţa puterii romane din diverse perioade. Pentru cea care ne interesează, să luăm cazul lui Iustin. El cere să fie recunoscut drept cetăţean şi se trudeşte să demonstreze că, dacă este un bun cetăţean, e pentru că este creştin, adică adeptul unei „filosofii” care impune o purtare morală ireproşabilă. Se revoltă apoi împotriva faptului că poţi fi denunţat, arestat sau condamnat pentru simplul motiv de a fi creştin. Or, el ştie prea bine că, dacă creştinii sunt vânaţi, nu e pentru moralitatea sau imoralitatea lor, ci pentru că aparţin unei confrerii considerate ilicită, căci e de notorietate faptul că aceştia refuză să aducă jertfe (Iustin însuşi o repetă), adică să îndeplinească gestul pe care orice locuitor al Imperiului, cu excepţia iudeilor, era obligat să-l facă în semn de fidelitate faţă de Imperiu, de împărat şi de zeii lor protectori. De acum, Iustin poate protesta oricât, invocând sinceritatea rugăciunilor creştine pentru împărat – nu-l slujeşte la nimic. Textul lui Iustin poate fi perceput chiar ca o provocare, căci e menit să dovedească în faţa autorităţilor romane mai degrabă adevărul creştinismului decât nevinovăţia creştinilor, discursul lui fiind în acelaşi timp o critică a religiei, a credinţelor şi a obiceiurilor poporului roman. La fel de bine se poate să nu fi fost scris decât pentru a fi răspândit printre creştini. Trimis la palatul imperial, nici ultimul slujbaş al secretariatului, la citirea unor pagini întregi de scrieri iudaice, împănate cu comentariul lor cu tot, nu i-ar fi dat cu siguranţă curs către împărat şi nici măcar către biroul de arhive. Nu toţi apologeţii au însă mâna atât de grea. Scriindu-l lui Marc Aureliu, Meliton de Sardes enumera mai întâi violenţele de tot soiul cărora le sunt victime creştinii din Asia, se interesează dacă acestea se petrec din ordinul împăratului, iar dacă au loc fără de ştiinţa lui, îi cere să intervină. Autorul recurge la o captaţio benevolentiae: „Ai devenit moştenitorul dorit [al Imperiului] şi vei rămâne astfel, dimpreună cu fiul tău, protejând filosofia care a crescut o dată cu Imperiul şi care a început o dată cu Augustus şi pe care şi strămoşii tăi au cinstit-o între celelalte religii. Şi este o mare dovadă a desăvârşirii ei faptul că învăţătura noastră a putut înflori în acelaşi timp cu fericitul început al Imperiului şi că nici o nenorocire nu s-a întâmplat de la domnia lui Augustus încoace, ci dimpotrivă, totul a fost strălucitor şi glorios, după rugăciunile tuturor”. Această scrisoare este o rugăminte moderată, care lasă suspendată problema statutului creştinilor în Imperiu. Chiar crede Meliton că se poate face apel de la un împărat prost informat la unul bine informat? Consimţirea la Imperiu să fie o condiţie a stilului? Cât au cântărit în purtarea creştinilor, chiar în timpul marilor persecuţii din veacul al I-lea, instrucţiunile apostolice cu privire la supunerea faţă de autorităţi? Aceste întrebări rămân valabile în cazul multor autori ca Meliton…; _

De-a lungul perioadei la care ne referim, creştinii, bine înrădăcinaţi în Imperiu, încă nu şi-au înfăptuit unitatea. Nu şi-au limpezit definitiv relaţiile cu iudaismul. Cea mai însemnată reuşită a creştinismului este literatura sa. Creştinismul s-a construit construindu-şi literatura. Aceasta e marea operă a acelor generaţii. Ele au inventat genul numit „evanghelie” şi-au confecţionat istoria scriind-o, au copiat, imitat şi înălţat un adevărat memorial literar, lăsat moştenire generaţiilor următoare’, care, prin lectură, îşi îndeplinesc datoria de a ţine minte, dar pe care istoricul trebuie să îl viziteze pentru a pune în valoare prerogativele istoriei.

Toată lumea ştie că istoria este ştiinţa particularului. La lectura acestor pagini de introducere, cititorul ar putea fi suspicios, într-atât trecerea în revistă a o sută douăzeci de ani nu poate fi decât o încercare de punere în ordine, mereu incompletă. Există, din fericire, multe alte moduri de „a face istorie”. Istoria nu constă în stabilirea anumitor „fapte istorice” ca „obiective”. Cu fiecare operaţie efectuată (strângerea izvoarelor documentare, studierea fiecăruia dintre ele, regruparea, sinteza parţială etc), istoricul intervine, face alegeri şi deci îndepărtează elemente, ’interpretează. Pe scurt, el construieşte obiectul pe care îl studiază şi încearcă să înţeleagă. Fiecare din colaboratorii la acest volum a urmat acest demers pentru subiectul pe care l-a tratat, dar a făcut şi un pas în plus: a încercat să înţeleagă şi a făcut-o pentru noi, cititorii.

Pierre Geoltrain Vechiul oraş astăzi Fortăreaţa Antonia Chivotun I lui Wilson -_|

• Zidul —-X apusean) J$

DE’busrL/Scară iGhio Tunelul; lui Iezechia ORAŞUIT DE JOS\par Săpăturile _ de la Ophel_

Valea Gheenei (Poarta gunoiului)

Ierusalimul biblic Vechiul Testament Originile Ierusalimului se află în sud-estul oraşului vechi, pe înălţimea care domină valea Chedronului: aceasta este cetatea lui David, unde sunt vizitate cu precădere patru situri. Săpăturile de la Ophel au scos la lumină rămăşiţe de case arse în timpul asediului babilonian din 587 şi câteva vestigii ale oraşului cananean Iebus (secolul al XVI-lea). Se vizitează apoi puţul lui Waren (după numele descoperitorului său), ce reprezintă vechiul acces subteran la izvorul Ghihon. Din fundul văii se mai poate vedea şi accesul direct către izvor, însă tunelul lui Iezechia, care duce apa de la Ghihon la scăldătoarea Siloam (un canal de 512 m, săpat în timpul lui Isaia), tot nu este accesibil.

Pe coama stâncoasă, în sfârşit, două cavităţi paralele par a fi morminte regale, fiindcă doar regii erau înhumaţi în interiorul oraşelor. Templul lui Solomon era construit pe locul în care se află acum Cupola Stâncii*, iar palatul acestuia mai la sud, pe o culme mai joasă.

Noul Testament Din oraşul pe care l-a cunoscut Iisus (reconstituit în grădinile hotelului Holyland), supravieţuiesc mai multe vestigii. Din Templu, reconstruit şi extins de Irod cel Mare începând cu 20 î. Hr., aproape că nu se mai văd decât primele straturi de zidărie ăle Zidului apusean de susţinere (Kotelvechiul Zid al Plângerii), cu prelungirile lui spre nord (chivotul lui Wilson şi tunelul care iese aproape de Litostrotos) şi mai cu seamă spre sud (săpături). În această parte sudică, se vizitează îndeosebi Marea Scară de acces la poarta dublă şi la cea triplă a Templului, cu scăldătorile pentru abluţiuni de dinainte de 70.

Resturi ale fortăreţei Antonia sunt vizibile în nordul esplanadei, mai jos de şcoala Omariyye şi la Litostrotos (Mănăstirea Ecce Homo a Maicilor din Sion). Scăldătorile au fost săpate pentru nevoile de apă ale Templului şi ale oraşului, în special bazinul dublu Vitezda sau Scăldătoarea Probatică (în Seminarul Părinţilor Albi, alături de Biserica Sfânta Ana).

Din Palatul lui Irod, actualmente Citadela, rămâne baza unui turn cu blocuri impresionante. Numeroase morminte din secolul I sunt vizibile în valea Chedronului, iar altele în Gheena, între care cel al familiei lui Irod, sau risipite pe ici, pe colo; cel mai spectaculos este cel al Elenei din Adiabene, numit Mormântul Regilor (devenit proprietate a Republicii Franceze!).

Cupola Stâncii, cunoscută şi ca „Moscheea lui Omar”, primul monument islamic, construit pe fosta esplanadă a Templului de către califul Abd al-Malik între 68 şi 691 (n.t.).

Altitudine sub 30. M PtolemaisJ.

Akko) 20 m Palestina în timpul ocupaţiei romane Palestina în timpul ocupaţiei romane în anul 63 î. Hr., generalul roman Pompei ocupă Iudeea şi o anexează provinciei romane a Siriei. În 40 î. Hr., Octavian, fiul adoptiv al lui Iulius Cezar şi viitor împărat Augustus, încredinţează Iudeea unui principe din Idumeea (Edom): Irod cel Mare. Acest păgân crud şi sângeros este detestat de iudei. Întreprinde lucrări vaste, între care mărirea Templului. La moartea lui, în anul 4 î. Hr., regatul este împărţit între fiii săi: Galileea îi revine lui Irod Antipa (cel care l-a trimis la moarte pe Ioan Botezătorul), nord-estul lui Filip, iar Iudeea lui Arhelau. În anul 6, Iudeea este direct administrată de un procurator cu reşedinţa la Cezareea; între 26 şi 36, această funcţie e îndeplinită de Ponţiu Pilat, supus al împăratului Tiberiu (14-37). Iisus e posibil să se fi născut către anul 6 înainte de era noastră. Activitatea lui publică se desfăşoară între anii 28 şi 30.

Nero declanşează primele persecuţii împotriva creştinilor din Roma (martiriul lui Petru în 64?). Războiul iudeilor izbucneşte în 6 (în timpul lui Nero); după ce-l înfrânge pe iudei, Vespasian devine împărat, iar fiul său Titus cucereşte Ierusalimul în august 70. După distrugerea Templului, iudaismul se reorganizează datorită rabinilor farisei reuniţi la Iabne (80-90). Aceştia hotărăsc excluderea din sinagogi a „nazarinenilor”, ucenicii lui Iisus din Nazaret. În 132 izbucneşte o nouă insurecţie iudee, condusă de Bar-Kokhba. Hadrian îl învinge în 135; face din Ierusalim un oraş roman, Aelia Capitolina şi alungă toţi iudeii din Iudeea.

Călătoriile misionare ale lui Pavel, potrivit Faptelor Apostolilor Prima călătorie este povestită de Luca în FA 13-l4. Porniţi din Antiohia (în nordul Siriei de azi), Pavel şi Barnaba merg în Cipru, apoi ajung în Asia Mică. Îşi continuă drumul până în Antiohia Pisidiei, de unde vor fi alungaţi, reluându-şi itinerarul prin Iconiu, Listra şi Derbe. După aceea fac cale întoarsă, pentru a se îmbarca în Atalia şi a reveni la Antiohia.

În timpul celei de-a doua călătorii, citate în capitolele 15, 36 – 18 şi 2 din Faptele Apostolilor, Pavel se întoarce la Derbe, Listra şi Iconiu, unde a întemeiat comunităţi. Traversează Galatia, Frigia şi Misia până în portul Troa, de unde ia corabia spre Macedonia. Fondează, la Filipi, o comunitate de care va rămâne foarte legat. Va locui vreme îndelungată la Corint. Pe drumul de întoarcere, rămâne la Efes, înainte de a debarca la Antiohia, pentru a reveni la Cezareea.

A treia călătorie a lui Pavel este mai mult o vizită făcută Bisericilor pe care le-a fondat. Trece din nou prin Galatia şi Frigia, înainte de şederea la Efes, pe care va fi silit să-l părăsească. Revine în Macedonia, apoi la Corint. Decide să se întoarcă la Ierusalim cu corabia şi face escală la Troa şi la Milet, unde Luca îi plasează discursul de rămas-bun adresat preoţilor Efesului. Călătoria se încheie la Ierusalim, unde apostolul va fi întemniţat.

Vo J s o 2 ‘8 a S Tabel cronologic Istorie generală 64: la Antiohia, Pompei reduce Siria la statutul de provincie romană.

4: asasinarea lui Cezar.

Antoniu în Răsărit, Octavian în Apus.