BOXA 1.2. Definiţii ale excluziunii sociale
1. Excluziunea socială reprezintă incapacitatea de participare la sistemele vieţii sociale considerate importante. Acestea sunt economice, culturale şi politice. Esenţa de bază, a excluziunii sociale constă în faptul că ea survine mai degrabă în rezultatul lipsei unui feedback reciproc, decât a relaţiilor care cauzează imposibilitatea de a participa la aceste trei dimensiuni ale vieţii sociale (Peru).
2. Excluziunea socială reprezintă negarea drepturilor de bază ale cetăţenilor care le asigură bunăstarea şi libertatea de a participa la viaţa socială şi economică, sporind astfel formarea constrângerilor (India).
3. Excluziunea socială este un proces prin care drepturile de cetăţean – de care depinde subzistenţa şi nivelul de trai - nu sunt recunoscute si respectate. Acest fapt implică relaţii între oameni, ale căror drepturi sunt contestate şi apărate prin negocieri şi conflict (Thailanda).
4. Excluziunea socială reprezintă o trăsătură atât obiectivă cât şi subiectivă a vieţii oamenilor. Ca condiţie obiectivă, ea se caracterizează prin deprivare materială şi încălcarea drepturilor sociale (inclusiv drepturile legate de ocuparea forţei de muncă pentru salariaţi şi şomeri). Ca o trăsătură subiectivă, ea se caracterizează prin sentimentul de inferioritate socială în comunitate sau prin pierderea statutului social anterior (Rusia).
5. Excluziunea socială reprezintă o stare şi un proces. Ca stare, aceasta este echivalentă cu deprivarea relativă; ca proces, ea se referă la structurile social-determinante şi procesele care împiedică accesul pentru unii membri ai societăţii la resursele economice, bunurile sociale, precum şi la instituţiile care determina destinele lor (Tanzania).
6. Excluziunea socială reprezintă opusul integrării sociale. Ea este prezentă atunci când unii indivizi sau grupuri nu pot participa, sau nu sunt recunoscuţi în deplină sau egală măsură ca membri ai societăţii la nivelul comunităţii sau la nivel naţional (Yemen).
Sursa: Charles Gore, Jose B. Figueiredo “Social exclusion and anti-poverty policy: a debate”, preluată din raportul “Social Exclusion and Integration in Poland: An Indicators-based Approach”, Warsaw 2006. p. 12.
|
Însă chiar şi în absenţa unei definiţii general acceptate, în dezbaterile despre excluziunea socială apar trei subiecte recurente:
-
Excluziunea socială este direct legată de normele morale ale societăţii dintr-o anumită perioadă. O persoană defavorizată este percepută în mod diferit în societăţi diferite, atât din punct de vedere cultural, cât şi economic. Normele morale ale societăţii se schimbă în timp şi, odată cu ele, se schimbă şi atitudinea „majorităţii” faţă de o anumită categorie de oameni marginalizată sau vulnerabilă;
-
Excluziunea socială este cauzată de o acţiune a unui individ, a unui grup sau a unei instituţii. O persoană se poate autoexclude social prin propria sa voinţă sau poate fi exclusă ca urmare a deciziilor asumate sau neasumate, voite sau nu, ale altor oameni, organizaţii sau instituţii;
-
Excluziunea socială nu este doar un rezultat al circumstanţelor de moment, dar şi un impact asupra perspectivelor de viitor ale persoanei afectate.
Un alt aspect definitoriu al excluziunii sociale presupune faptul că ea se manifestă, în special, la nivelul comunităţii geografice sau sociale, deoarece afectează în principal grupuri, nu indivizi. Excluziunea socială este determinată de o combinaţie de cauze şi de factori aflaţi în strânsă corelaţie. Ca atare, ea trebuie privită ca un proces, şi nu doar ca un rezultat marcat în timp, de exemplu, ca un rezultat strict al sărăciei4.
Originea noţiunii de excluziune socială se regăseşte în Franţa în deceniul al şaptelea al secolului trecut prin referinţe vagi în discursurile publice despre „cei excluşi”. În 1974, René Lenoir, secretar de stat cu afaceri sociale în guvernul gaullist condus de Jacques Chirac, a publicat lucrarea „Les Exclus”. După Lenoir, excluşii reprezentau toate categoriile sociale care nu erau incluse în sistemele de asigurări sociale specifice statului bunăstării (welfare state): persoane cu handicap fizic şi psihic, persoane cu tendinţe de suicid, veteranii invalizi, copii abuzaţi, familii cu părinţii divorţaţi, consumatori de droguri, persoanele neadaptate social şi alte categorii de persoane care nu îşi găseau un loc în societate (Lenoir, 1974)5.
La nivel european, termenul de excluziune socială a apărut la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, în cursul mandatelor Comisiei Delors. Încă din 1975 au fost iniţiate şi derulate de către instituţiile comunitare6 o serie de programe privind sărăcia.
Caracteristicile comune ale excluziunii sociale au fost sintetizate în cel de al treilea Program de combatere a sărăciei lansat de Comisia Europeană (1990-1994) „Poverty 3”. Potrivit acestui program, excluziunea socială:
-
este interpretată ca un proces dinamic şi multidimensional, un fenomen frecvent cumulativ care conduce la o deprivare multidimensională;
-
se manifestă printr-o lipsă sau deficit de participare a individului în viaţa societăţii, precum şi un deficit de acces la principalele sisteme sociale (piaţa muncii, educaţie, sistemul de sănătate, protecţie socială etc.);
-
reprezintă un proces care poate conduce la compromiterea coeziunii sociale, la fragmentarea societăţii, inclusiv, la ruperea relaţiilor de familie, la pierderea sentimentului de apartenenţă faţă de ţara în care trăieşte sau de identitate naţională;
-
reprezintă un proces care poate conduce la compromiterea modelelor de legătură între generaţii, şi prin urmare la excluziunea socială între generaţii.
Excluziunea socială este definită, de obicei, ca o lipsă sau incapacitate de participare a individului în viaţa societăţii. În acest context trebuie menţionat faptul că lipsa de participare poate fi rezultatul acţiunii mai multor factori de risc negativ care, cumulând, scapă de sub controlul individului, îl pune în condiţii mai dezavantajate faţă de alte persoane şi conduce la excluziune socială.
Excluziunea socială se manifestă prin mai multe forme. Multitudinea lor depinde de diversitatea şi calitatea vieţii pe care o poate oferi societatea. Printre principalele forme ale excluziunii sociale sunt:
-
economică (de la venituri primare, de la transferuri sociale);
-
de la educaţie;
-
de la serviciile de sănătate;
-
de la serviciile de asistenţă socială;
-
de la serviciile de pe piaţa muncii;
-
de la locuire sau condiţii decente de locuire;
-
de la participare la viaţa politică;
-
cea datorată delicvenţei;
-
cea datorată dependenţei de alcool sau drog;
-
cea produsă de deformările de funcţionare ale justiţiei, poliţiei etc.;
-
cea datorată accesului redus la oportunităţi în funcţie de zonă;
-
cea datorată accesului la transport, căi de comunicaţie;
-
cea datorată abandonului sau lipsei familiei (copii, bătrâni, persoane cu handicap);
-
în funcţie de gen şi orientarea sexuală;
-
în funcţie de apartenenţa etnică/rasială;
-
cea generată de traficul de fiinţe umane;
-
culturală şi de informaţie etc..7
Această listă a tipurilor de excluziune socială se dezvoltă permanent şi poate fi continuată în funcţie de complexitatea şi diversificarea vieţii social-umane din societate. Spre exemplu, printre formele noi ale excluziunii sociale dictate de actualitatea vieţii social-umane pot fi numite: cea datorată degradării cartierelor mărginaşe, cea datorată destrămării stabilităţii relaţiilor de familie, cea datorată izolării sociale, cea datorată integrării comunităţilor de imigranţi etc.
Cu toate acestea, tipurile excluziunii sociale menţionate pot fi integrate în patru tipuri generale, şi anume:
|
