Ovidiu vuia

IN MEMORIAM
Am aflat noaptea târziu, la televizor: astă seară, 4 Martie 1977, la ora 21şi 20 de minute ora Bucureştiului, ţara românească a fost lovită de un cutremur de o extremă gravitate. Ştirea m’a izbit ca un fulger, gândul îndreptându-mi-se deodată spre acei care acuma mi se păreau atât de depărtaţi iar eu izolat de ei ca pe o insulă, în acest orăşel german. Au urmat ore de zbucium şi apoi primele imagini şi relatări la televizor. Priveam uluit. De necrezut, dar România arată ca şi după un bombardament atomic.
Nopţi şi zile, roşii ca de lavă încinsă, am aşteptat până însfârşit am putut vorbi telefonic cu cei care mi-erau apropiaţi. Toţi au scăpat. Toţi sunt bine. Dar bucuria mi-a fost curând arsă, aflând despre cei morţi cu sutele în Bucureşti şi în alte regiuni din România.
Retrăiesc în minte de atunci de mii de ori, obsesiv, acea seară de Vineri care a început ca oricare alta, cum le petreceam şi eu uneori pe largul şi luminosul bulevard Magheru. Oamenii adunaţi la casele lor se pregăteau să-şi încheie o zi de lucru. Unii la restaurantul Dunărea sau la braseria Scala îşi luau cina, pe când alţii erau într’o sală de cinema sau pur şi simplu se plimbau pe bulevard. Şi deodată la ora X ca la un semn al diavolului, Bucureştiul piere în întunerec, se năruie.

Este un coşmar, visez?

Dintre atţia dispăruţi îmi trec pe dinainte câţiva pe care îi cunoaştem cu toţii, fiindcă ei aparţineau, de mult, tuturora.
Doina Badea şi-a găsit moartea alături de soţul ei şi a celor doi copilaşi. Viaţa înscrie fapte, pe lângă care cele ale tragediei antice cad în umbră. Numai că tragediile vieţii sunt scăldate în apele unui negru monocord, monoton de negru. Pretutindeni negru.
Revin cu mulţi ani în urmă când la un concert de estradă unde nu ştiu cum am ajuns, am descoperit o tânără cântăreaţă a cărui nume l-am citit în program: Doina Badea. I-am prezis acestei anonime un viitor strălucit de-aceea fiecare succes al ei era parcă şi al meu.
Doina Badea a adus un suflu nou în muzica românească, ridicând aşazisa muzică uşoră pe treapta artei autentice. Ea a fost hărăzită cu talent, a sfidat corul subretelor pentru care a fi cântăreaţă înseamnă să te bâţâi în faţa microfonului chinuindu-ţi vocea şi trupul în mod agasant. Doina Badea a imprimat o personalitate muzicii uşoare, timbrul vocii ei având ceva din melancolia dureros de dulce a versului eminescian. Neamul nostru daco-roman are s’o cinstească sigur ca pe o Edith Piaf sau o Juliette Greco a muzicii româneşti. Colegii, chiar şi cei mai anonimi, o preţuiau şi o caracterizau ca pe un om deosebit de apropiat şi modest. Desigur un aşa suflet mare nici nu putea fi altfel. De aici, de departe, doresc, gândul meu să fie floarea pusă pe inima defunctei cântăreţe dispărută atât de absurd şi crud dintre noi. Dormi în pace, regină a cântecului românesc.
Pe poetul A. Baconsky îl ştiam de la Cluj: era de o frumuseţe olimpiană, prototip al bardului romantic. Pe lângă harul poeziei a avut parte de dragostea aleasă a soţiei sale care l-a urmat credincioasă până dincolo de moarte. O pereche de îndrăgostiţi ce-au depăşit vârsta lui Paolo şi Francesca sau a lui Mihai şi Veronica, dar n’au ajuns pe cea a lui Michelangelo şi Vittoria Colonna. Reprezentau perechea iubirii mature, în care dragostea şi moartea sunt surori.
Toma Caragiu, artist care de-atâtea ori ne-a descreţit frunţile, vărsându-ne în suflet hidromelul veseliei gratuite, venim azi la mormântul tău, să ne rugăm şi să ne închinăm la Domnul, pentru odihna ta veşnică. Pentru tine şi toţi ceilalţi care au pierit în noaptea aceea absurdă, imposibilă şi crudă.
Pătrund adânc mărturiile scrise ale acelora care au trăit cele 30 de secunde de neuitat. Cei prinşi la etaj au avut senzaţia de a fi turtiţi între ziduri, cei cu picioarele pe pământ au fost copleşiţi de zgomotul ce se ridica din măruntaiele adâncului care ca un balaur se svârcoleau salbatec. Oamenii sunt demoralizaţi, trişti, neuitând c’au fost atinşi de aripa morţii. De fapt, cred că au trăit ceea ce se chiamă câteva clipe metafizice. În general, setea şi teroarea metafizicului le au filozofii şi poeţii. Eminescu îi dă glas în versurile:

Din chaos Doamne-am apărut

Şi m’aş întoarce’n chaos ...

Şi din repaos m’am născut,

Mi-e sete de repaos.
Noi ceilalţi, ca să mă exprim în termenii lui Schopenhauer, ne ducem destinul, conduşi de oarba voinţă de a trăi, considerând de cele mai multe ori trăirile filozofizice drept lucruri inutile, ce nu merită să le dăm prea multă atenţie. Şi iată că vin clipe când omul pregătit să mai guste o seară plăcută, este deodată rupt de lumea lui exterioară, izolat, fără lumină, telefon şi televizor şi de tot ceea ce îi dă viaţa zisă civilizată, trezindu-se singur el, în faţa marelui haos. Ordinea instalată de om pe pământ rămâne undeva afară, nemai simţindu-se decât întunerecul şi confruntarea abisală.
Nu sunt vorbe ceea ce scriu ci realităţi: înaintea acestei catastrofe, a acestei ruperi de viaţa proprie, Omul este obigat să fie el însusi un trăirist în metafizic. În câteva clipe viaţa se desfăşoară pe alte portative, între alte coordonate. Este aruncat din matca propriei sale sorţi în premoarte. Secunde în care Omul îşi dă seama că nu numai el este pieritor dar şi toată lumea ce-l înconjoară:
Şi pe toţi ce’n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

De-o potrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii.

Deodată va înţelege că febra poetului, terorizat de gândul că într’o zi Italia cu toate frumuseţile ei, se va putea scufunda, aşa cum scrie Platon că s’a întâmplat cu Atlantida sau în timpul potopului biblic, aşa dar nu este o rătăcire a minţii ci un gând cât se poate de real. În

marea lui suferinţă, Omul, poate trăi şi o înălţare, fiecare în acele momente reuşeşte să citească în cartea vieţii, aşa cum au făcut-o până atunci numai firile alese, dăruite cu har. Şi ar fi posibilă o trăire şi mai intensă. Căci dacă Dante a avut viziunea Infernului, cel ce trăieşte o noapte atât de zbuciumată, a trecut prin infenul însuşi. Depăşindu-l Omul ajunge să fie pus la încercări, greu de închipuit în alte condiţii. Jaspers spunea despre Hoelderlin că acest poet avea senzaţia de a-l fi pipăit aevea pe Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte în unele poezii ale sale. Ori prin trăirile lui, Omul nu a ajuns să atingă Absolutul având în marea întunerecului revelaţia luminii divine?

La urma urnelor reflexiile mele au o valabilitate doar de meditaţie retrospectivă, în momentul catastrofei domină singur sentimentul de panică, mare panică, acela ce stă scris în file de apocalips, exprimat într’un Dies Irae cu Tuba mirum de Requiem anunţând trâmbiţele de foc ale Judecăţii celei de pe urmă. Sentiment de cădere în veşnicie, l-a imortalizat Michelangelo pe unul din pereţii Capelei Sixtine.
Nu n’am visat, a fost realitate, incă în noaptea cu miros de praf şi pucioasă în care oamenii se căutau rupând pânza grea a întunerecului cu strigăt de desnădejde sau cu cel de bucurie de a se fi regăsit cu ai săi, totul părea fantastic. Dar apoi a răsărit lumina zilei şi realitatea se putea citi pe feţele oamenilor ce nu mai ştiau să râdă, mulţi se simţeau brusc îmbătrâniţi, fie că pierduseră pe cineva apropiat, fie că nu. De mâine vor trebui s’o ieie de la început, deşi cu alt suflet, opărit de leşia unei tristeţi, răni care nu mai cu greu se vor tămădui. Realitatea e dată şi de sutele de morminte crescute pe obrajii Bucureştiului, răpind parcă floarea şi aroma acestei primăveri, tocmai în pregătire şi îi oferă în schimb pulbere de ars şi de cadavru. Anotimpul respectiv va rămâne o iarnă veşnică.
Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi viaţă şi iubire. Bucureştiul este lovit şi ştirb, multe din colţurile vechilor amintiri sunt distruse pentru totdeauna.
Nu, nu am visat. Totul s’a întâmplat aevea. Să lăsăm viaţa nepăsătoare să curgă înainte. Ci noi cu paşii liniştii şi ai tăcerii să ne oprim la acele 30 de secunde prin care ţara şi Bucureştiul nostru drag, a fost lovit de pala morţii şi năpădit de apele tulburi ale haosului.
Sub umbra unui Crucifix, privind în fântâni din oglinda cărora ni se redă o lume înversă de cum am căutat-o, să dibuim ca orbul găurile de flaut, pentru a ni se da notele de început ale unei Simfonii a reculegerii. Un adagio stingându-se încet, de Mahler ne înăbuşe, ca un zbor de hulub alb prins în palme, acea disperare fără margini provocată de ţara noastră asupra căreia se abat atâtea dureri.
Aşteptând să se înşire mătăniile inimilor la rugăciune pentru viaţa de mâine a neamului nostru, la răscruce de hotare m’am oprit, lăsând lucrurile să-şi regăsească rostul pierdut de noi. Pentru viaţa faptelor atât de dure şi pentru moartea oamenilor ce s’au săvârşit cu ele, intrăm în cimitirul unde sunt îngropate, sub poienele de cipreşi - ca’ntr’un San-Michele marin - mai toate visele în care am crezut. Cel din urmă l-am ucis în această primăvară, cu vălul şi cunună mireasă, ascunzând un chip de mort. Porţile grele s’au trântit în urma noastră. Dar noi nu le-am auzit. N’am simţit nici amurgul căzând pe umerii noştri, cu foşniri violete. Despărţindu-ne de atâtea amintiri dragi, trecutul ne părăseşte ca o navă malul, pentru totdeauna.
Rămaşi singuri, zdrobiţi în inimă, purtăm regretul drumului fără de întoarcere

“Acolo şezum şi plânsem”.

(O.V.) Martie 1977

Scrisoarea (11) din 4 Aprilie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe curând îl veţi avea acasă. Eram sigur că-ţi va place fierul roşu pus de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi, dragul meu, eu în emigraţie am continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiar articolul cotidian într’un ziar El Alcazar. M’a surprins plăcut că deşi din Transilvania te simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact acelaşi fenomen s’a petrecut şi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi după tată şi după mamă. În 1908 tatăl meu funcţionar la C.F.R, a fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat sufleteşte de Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o întrerupere de un an, la Bârlad unde am început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. Am preparat clasa 8 în particular ca să mă întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazete săptămânale. M’am simţit mult mai bine în Moldova. Realismul valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii au cotropit-o în comerţ şi chiar ca arendaşi de moşie. C. Stere a publicat în Viaţa românească un articol Fişerland. Un evreu Fischer avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilor moldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna Flămânzi - nume care spune tot. De aici a izbucnit revoluţia din 1907.
Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În Octombrie, primele zile, batalionul din care făceam parte a trecut la Jiu, prima parte din detaşament Dejoianu care, sub comanda lui Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care erau la marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele germane până la vechea frontieră. O mare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a silit să ne retragem în succesive proptiri zadarnice de rezistenţă. Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercarea noastră de a opri avalanşa. La Argeş un moment victoria a înclinat în favoarea noastră, o divizie turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Ne luptam cu germanii şi turcii şi bulgarii. La 20 km de linia de luptă stăteau două divizii ruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe soldaţii din campania mea spunând: “ne vând ruşii nemţilor.” Iţi voi trimite imediat lucrarea mea “La Roumanie dans la grande guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia românească din 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat ce ne pregăteau ruşii prin negocierile de pace separată duse de Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră în lungul şi tragicei istorii a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi de Turcia. De la 1711 a apărut pe scena istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul turcesc s’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul blestemat al habsburgilor s’a dislocat în 1918. A rămas Rusia sovietică - aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. Chiar un român cu inimă nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora permanenta prezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu, partidul comunist formează doar o tristă paranteză în istoria României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare? Fiindcă ştiu că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică este asemănătoare publicităţii comerciale. Dar marfa pe care conducătorii partidului comunist o laudă, miroase urât ca produsele ruseşti şi românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Lenin spunea: “Principalul este agitaţia şi propaganda în toate straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a propagandei pentru regimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să păstrăm puterea, propaganda ne va înlezni să cucerim lumea: şi a cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaoge organizarea fioroasa a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are păcatul originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatul originar rămâne. Pentru înţelegerea situaţiei îmi îngădui să-ţi dau unele precizări. Scrii: “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complect de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept. Să presupunem o insurecţie generală a ţării împotriva regimului comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului de la Varşovia forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii ruseşti care stau la Reni, în aşteptarea momentului de a reocupa România evacuată în Decembrie 1958. Cine ar reacţiona din Occident? Exact ca şi în 1968 când forţele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Anul 1977, notează bine, dragul meu, prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se găseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia este în cea mai făţişă răzvrătire, divorţ total cu regimul. Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentul unei insurecţii generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe Conferinţa de la Belgrad privitoare la rezultatele celei de la Helsinki. Pentru guvernul comunist român se pune problema opţiunii în favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusiei sovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va obliga să opteze în favoarea tezelor Occidentale spre a obţine credite de lungă durată. Ca să poată reface tot ce s’a năruit. Combinaţiile de familie ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care invariabil au sancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul Occidentului impune o treptată liberalizare a regimului. Noi suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonat politica lui Kissinger-reluare idioată a politicei lui Roosevelt, de concesii continui Kremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola continuată în Zaire (Congo) ca şi declaraţia privitoare la Africa de Sud au deşteptat pe boii de americani. În plus în Extremul Orient, China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu cei 900 de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce vor face marele viraj că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor? Este ridicol. Câteva precizări. Am avut o misiune diplomatică în 1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona cu Salazar. Nici vorbă de un expedient al bietului mareşal Ion Antonescu de a scăpa de mine -. M’am întors după 45 zile, în care timp am trimis articolul meu la Curentul. În August 1944 l-am văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug. am ieşit din ţară cu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de Ica Antonescu prin Niculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost blocat în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945. Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşia bandei capitularde, arătând obiectul misiunii.
In ce priveşte Cezar Petrescu. Cu el am plecat de la Iaşi la Bucureşti la 9 Decembrie 1918. Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul României ...
Nae Ionescu? Voi face într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a găsit în Germania având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer în rezervă. În mai toţi românii aflaţi în străinătate şi ofiţerii de rezervă au primit ordin să se întoarcă în ţară. Toţi s’au întors în ţară cu excepţia lui Nae Ionescu. Rămas în Germania, cum România se afla în război şi relaţiile diplomatice rupte, Nae Ionescu trebuia să fie trimis într’un câmp de concentrare a supuşilor ţărilor cu care Germania se afla în stare de război. Ori Nae a obţinut un post la editura Reclam din Leipzig. Întors în ţară imediat ce s’a terminat războiul, Nae a făcut Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Cum a administrat această instituţie care avea preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi pe Gusti şi Simionescu Râmniceanu? Nae Ionescu ca director publica în Monitorul oficial conform legii, bilanţul. Iscăliturile lui Vasile Pârvan şi a celor doi administratori delegaţi Gusti şi Simionescu Râmniceanu erau falsificate. Restul vor fi prezentate în fotocopii. Şi ca să ai complect imaginea farsei: în 1921, când a fost arestat întreg congresul partidului comunist într’o revistă “Ideea europeană” între protestatari semnează Nae Ionescu. Eu l-am dus la Cuvântul în Mai 1925. Nu ştiam de aventura lui de la Centrala Cărţii. Lingău şi intrigant m’a decis să părăsesc Cuvântul şi să fac la 10 Ianuarie 1927, Curentul. Unii adversari mă servesc. Curentul a ajuns în 1938 o instituţie cu incă două ziare, Evenimentul şi Rapid cu o revistă săptămânală care avea tiraj 120.000, “Curentul familiei”. Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori.
Cum la începutul lui 1978 voi începe să redactez “Memoriile unui gazetar” vei avea putinţa să cunoşti activitatea mea din Aprilie 1918 la 1978, plus anii ce-i voi mai trăi.
Că conducătorii comunişti fac prostii este în logica destinului lor. Sfârşitul nu poate să fie decât socoteala destinului care este implacabilă. Când ne naştem destinul nostru este fixat. Să nu crezi că este o absurditate horoscopul. Am la Madrid o carte a unui om de ştiinţă care scrie că amprentele degetelor ale unui om pot să se repete, ipotetic la un miliard 7 milioane să se afle un om cu aceleaşi amprente.
Doresc ca românii din ţară, acolo se decide soarta ţării, să fie cuminţi şi cei ce se fălesc azi, vor dispărea fără urmă dat fiind că soarta Rusiei sovietice este decisă. Vom asista - cred eu în Oct. 1977 la contra revoluţie faţă de cea leninistă din 1917. Cred cu tărie în această întoarcere anti marxisto-leninistă.
Omagii doamnei, însănătoşire baiatului iar

dtale o calda îmbratisare

Pamfil Şeicaru


Note şi Comentarii
Maestrul a fost sigur că o să-mi facă plăcere trimiţându-mi câteva pagini din cartea lui Fr. Nitti, Democraţia, prim-ministru al ultimului guvern Italian înaintea venirii la putere a lui Mussolini, mare adversar al regimurilor totalitare, profesor de finanţe la universitatea din Napoli, prin care pune fierul roşu pe fruntea lui Horty, din cauza falsificarii banilor francezi.
Mai departe, scriindu-i că deşi din Transilvania sunt mai legat de pământul dulce al Moldovei, mi-a mărturisit că acelaşi fenomen s’a

petrecut şi cu dânsul. Deşi familia îi era din Buzău şi după mamă şi după tată, în 1908 părintele lui funcţionar la căile ferate a fost mutat la Tecuci şi de-atunci se simte legat sufleteşte de Moldova. Descrierile lui se bazează pe o memorie bine păstrată a evenimentelor, aş putea spune, cu un sentiment de cucernicie. Clasa 4-a de gimnaziu a făcut-o la Tecuci, apoi liceul cu întrerupere de un an la Bârlad, unde şi-a început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. La 19 ani avea preocupări de critic literar, cum am demonstrat-o, în cele anterioare: “M’am simţit mult mai bine în Moldova, oamenii sunt mai puţini aşprii, chiar şi limba o bemolizează. Realismul valah este în izbitor contrast cu firea moldovenilor“. Bine se ştie, în Bârlad au activat un Emil Gârleanu, Al. Vlahuţă şi mai puţin cunoscutul azi, Tutoveanu. Din Tecuci erau filozoful Ioan Petrovici, artistul Petre Liciu şi prietenul meu, eseist şi literat al exilului, N.Şt. Govora, cel mai apropiat colaborator al maestrului în emigraţie, i-am dedicat un capitol în partea doua a cărţii de faţă. Tudor Arghezi la moartea lui G. Tutoveanu, omagiindu-l, aşa cum se pricepe a s’o facă doar el, pentru uitarea sa atât de rapidă îi acuză pe români că entuziasmul lor momentan e dublat de o memorie mult prea scurtă.

Peste toţi, străluceşte marele poet G. Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, ceea ce ar însemna calea lui Bacchus sau mult mai comun al Bacăului, oraş din sudul Moldovei unde s’a născut şi a trăit o bună parte a vieţii.
Comuniştii au făcut din el un bard al suferinţei proletare opus după comentariile stupide ale lui Ov. Crohmălniceanu, altui mare poet în

persoana lui Ion Minulescu, cel ce ar fi cântăreţui burgheziei îmbuibate. Asta mai zic şi eu ca e marxism pus în practica întocmai, în aşa fel încât l-ar fi invidiat şi bârbosul Marx, dacă trăia. De fapt, cu largul concurs al dnei Agata Grigorescu Bacovia, sprijinită de favoriţii partidului Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, pentru a-l premia i-au umflat volumul cu multe poezii minore, neînţelegând că valoarea lui Bacovia, e dată, nici de o sută de poeme, dar fiecare atinge înalţimi apropiate de creaţiile nemuritoare ale lui Eminescu. Nu cantitatea ci calitatea garantează nemurirea Poetului, în cazul nostru, G. Bacovia.

În rândurile ce urmează marele ziarist se opreşte iar la primul război mondial, la care, stim, a participat cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. Cunoscând bine faptele chiar din cartea lui P. Şeicaru, ne vom mărgini să amintim faptul că batalionul maestrului a trecut pe Jiu, unde ca detaşament Dejoianu, sub comanda lui Dragalina au reuşit să respingă trupele germane, în lupta de la Raşoviţa.
Împotriva românilor au luptat bulgari, turci, austro-ungari şi nemţi şi am fi obţinut o victorie strălucită dar trupele ruseşti situate la 20 km de locul luptei au rămas nemişcate. În focul bătăliilor, P. Şeicaru a învăţat ce mare pericol sunt ruşii pentru existenţa neamului românesc încât se miră că pot exista români neîntinaţi de maşinaţiile emigraţiei, să nu accepte acest mare adevăr pe care autorul nostru ni-l transmite ca pe un mesaj şi de dincolo de morminţi. Prin opera sa auzim glasui unui Laocoon, profet antic în versiune românească, avertizându-ne: “Teme-te de ruşi chiar şi atunci când îţi aduc daruri. ”Şi s’ar cuveni să rostim aceste cuvinte, în fiecare seară în loc de rugăciune alături de Doina lui Eminescu, pe care Aron Cotruş ne dă sfatul s’o repetăm şi noaptea în vis.
În legătură cu primul război mondial trebuie să mai insistăm asupra

unui aspect important. Pentru Pamfil Şeicaru şi toţi cei ce au luat distincţia ordinului Mihai Viteazul, acest război a fost unul drept, chiar sfânt, odată ce prin el şi jertfa lui am reuşit să realizăm România mare. Nu există, pe tot parcursul cărţii maestrului o minimă îndoială asupra împlinirii acestui ideal, “însoţit de o autentică renaştere românească”. Aşa dar, generaţia respectivă nu a mers alături de pacifiştii anului 1918 care denunţau războiul ca pe o calamitate a omenirii şi de pildă, la Zuerich Tristan Tzara a pus bazele, într’un bar al oraşului, mişcării Dada, de fapt un manifest de totală disoluţie a oricărui fel de artă, caracter pe care filozoful Heidegger îl atribuie, în general, oricărei manifestări moderniste. Mai mult, în Germania, odată cu întemeierea grupării Bruecke în 1906, se desvoltă curentul expresionist care face excepţie de la devierile moderniste fiindcă el exprimă cel mai specific caracter al artei germane, prezent din epoca statuilor de pe vremea lui Carol cel mare, pe când marele Gruenwald a ilustrat acest curent, în mod magistral, dar nu numai, în celebra sa Răstignire de la Colmar. Se poate spune că expresionismul a însoţit de totdeauna spiritul creator german, în secolul al XX-lea a luat aspecte uneori vehemente, sălbatece. Dacă am compara pe fauviştii francezi cu expresioniştii germani vom fi surprinşi să constatăm că Matisse şi în cele mai zise fauviste picturi nu depăşeste echilibrul, şi armonia pentru care spiritul francez este comparat cu cel elin, cei dintâi fiind grecii epocii moderne, pe când expresioniştii germani sunt mereu în căutarea echilibrului pe care nu-l găsesc, din contră se depărtează de el întocmai ca modelul lor absolut, Gruenwald.

Dar dacă acest expresionism constituie un capitol de artă fie şi modernă în paralel în literatură – proză şi poezie - tot mai mult expresionismul german capătă o tentă pacifistă sub care se preconiza distrugerea societăţii burgheze, Th. Mann proclamând noul humanism colectiv sau numit direct comunist. Drept urmare majoritatea scriitorilor şi poeţi germani ai epocii erau membrii partidului comunist şi la distanţă ei poartă vina revoluţiei bolşevice din Germania, ca în Austria şi Ungaria, şi fiindcă mişcarea n’a fost distrusă total, tot ea a declanşat războiul civil din Germania anului 1933, de care istoria nu prea vorbeşte, astfel că Hindenburg cu sinceră credinţă că salvează Germania de invazia bolşevică a dus la putere pe Hitler şi partidul său nazist.
Desigur că lucrurile s’au liniştit cel puţin deocamdată, dar spre deliciul comuniştilor români scrierile comuniste germane expresioniste au devenit opere de propagandă, mai ales că fenomenul fals interpretat, a fost întrebuinţat tendenţios insistându-se asupra pacifismului şi revolutionarismul antiburghez al acestui curent destul de polimorf pentru a fii dus la acelaşi numitor comun.
Spre cinstea lor, artiştii români au rezistat expresionismului, nu au mers pe urmele lui, ca şi a niciunuia alt curent modernist, şi astfel oricât ar fi daţi la o parte, se poate susţine că ceea a încercat să facă marele Derain şi nu a reuşit, au realizat-o marii noştri pictori cu tradiţie în Grigorescu, Andreescu şi Luchian, marii maeştri au refuzat să-şi schimbe locurile cu nişte cabotini atalentaţi şi astfel indiferent că vrem sau nu, există un fenomen românesc în cultură care şi-a urmat drumul propriu şi rămâne viitorului sarcina să le dea sau nu dreptate, reţinând faptul că în anii lui 20' Derain, cum am mai scris marele pictor întemeietor cu Matisse al fauvismului, a fost dat afară din cultura apuseană din cauză că a socotit cubismul lui Picasso drept o prostie şi vroia să se întoarcă la adevărata artă clasică, pe care să o recunoaştem nu au părăsit-o cu totul nici Matisse nici Braque, dar cine mai vorbeşte astăzi de revenirea la arta clasică şi a acestui ultim pictor zis suprarealisto-cubist.
Se înţelege că sub forma neclasificabilă, după care oricine fără temei poate fi făcut expresionist, în literatura română s’au făcut unele comentarii lipsite de orice temei. Astfel, după mulţi cercetători literaţi, Aron Cotruş e socotit un expresionist pentru faptul că a fost un luptător pentru drepturile celor mulţi dar mai ales pentru a-i explica invenţia formală care nu are nicio legătură cu arta expresionistă, ea se mulează pe expresia inimii sale, este destinul său poetic înscris în formele cuvântului. Se merge până acolo că Lucian Blaga înrâurit de expresionism până la denunţul de plagiat, în orice caz de influenţă mai mult decât permisă, e declarat puţin influenţat de expresionism (Ovidiu Cotruş) în schimb Aron Cotruş e socotit mai mult decât tributar acestui curent şi nu e uşor de găsit motivaţia, culturalnicii comunişti fiind încă la putere nu admit că prin marea sa personalitate şi mare poet, Aron Cotruş este al unui exil ce spiritual nu a avut nimica în comun cu cei ce în ţară mergeau pe drumuri ocolite tendentioase, atribuind expresionismului german o mai mare influenţă decât a putut-o avea.
Aron Cotruş rămâne marele poet al exilului românesc pe care în zadar caută culturalnicii, cu educaţie marxistă de-acum intrată în sângele lor, să şi-l însuşească, cu cât cred că au reuşit, la urma urmelor, nu au făcut decât să-l înstrăineze de ceea ce constituie esenţa poeziei cotruşiene.
Din cele discutate mai sus se poate trage concluzia că primul război mondial a pregătit o generatie din care face parte şi P. Şeicaru, politic, dar nu numai, atunci le-a insuflat o credinţă, în ceea ce înseamnă românismul nostru, cel de toate zilele, dar mai ales când e luat în considerare spiritul său creator, prin care-şi exprimă propriul său suflet, în ce are mai valoros şi neprefăcut de mâini străine.
Pentru a termina acest capitol, în scrisoarea din 4 Aprilie 1977 există un aliniat pe care l-am omis şi trebuie să-l reproduc deoarece cu el se încheie pentru Pamfil Şeicaru marea aventură naţională a războiului prim mondial: “Partea doua a campaniei am făcut-o în Moldova, sfârşind-o la Cireşoaia.”
Pretractând mersul istoriei, continuă autorul nostru, observăm că imperiul otoman s’a topit între 1877-1878, şi final în 1913. Imperiul blestemat al habsburgilor a dispărut în 1918. A rămas încă Rusia sovietică, aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. În cursul lungii şi tragiceilor istorii, românii au fost ameninţaţi de Polonia, de Ungaria şi din 1711 a intrat pe scenă Rusia, condusă de Petru cel mare.
În această lumină a datelor, Ceauşescu, partidul comunist formează

doar o tristă paranteză a istoriei. Răspunzând la întrebarea mea, marele ziarist admite că comuniştii fac, la tot pasul, propagandă ştiind că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică e la fel ca publicităţile comerciale, dar marfa lăudată de conducătorii comunişti miroase urât, căci românii nu iubesc nimic din ce poartă pecetea moscovită. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei, noi fiind subordonaţi geopoliticii.

Atât Lenin cât şi Hitler au întrebuinţaţ propaganda dar uitau să adaoge organizarea serviciilor de poliţie. Totuşi oricât s’a lăudat, Hitler că va cuceri lumea n’a reuşit în acţiunea sa.
Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are un păcat originar: a fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul originar rămâne.
Pentru înţelegerea situaţiei vrea să dea unele precizări, pornind de la urmatoarea părere a mea; “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complet de cel din faţa evenimentelor de fiecare zi.”
Consideră că sunt nedrept şi interpretează just că mă refeream la totala abdicare a românului de la dreptul sau de a protesta la unele nedreptăţi comise de putere, totul dădea impresia că e în cea mai perfectă ordine.
Maestrul pune problema insurecţiei la care mă gândisem şi o combate într’un mod intransigent. Dacă ar izbucni o atare revoltă împotriva partidului comunist ea ar determina conform pactului de la Varşovia să intervină alături de diviziile ruseşti aflate la Reni şi forţele ungureşti şi bulgare. Ruşii vor reocupa România pe care au evacuat-o în decembrie 1958. Din apus nu va reacţiona nimeni, cum s’a întâmplat şi cu Cehoslovacia.
Şi mai departe îmi prezintă propria viziune pe care o redau în continuare. După convingerile sale anul 1977 este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se găseşte într’o situaţie critică. Intern, inteligenţa e în divorţ total cu regimul comunist pe când naţionalităţile aşteaptă momentul insurecţiei generale. Marele ziarist, aşteaptă ziua de 4 Iunie când va începe Conferinţa de la Belgrad, atunci partidul comunist român va trebui să se hotărască dacă va adopta tezele occidentale sau vor rămâne fideli Rusiei sovietice (în legătură cu această conferinţă, după încherea ei Pamfil Şeicaru va scrie un articol în Curentul seria nouă din exil, “Requiem pentru conferinţa de la Belgrad” ceea ce nu mai cere nici un comentar).
Consideră că şi extern Statele-Unite au renunţat la politica lui Kissinger, reluare idioată o politicii lui Roosevelt, americanii vor înarma masiv China, existând şi alianţa dintre China şi Japonia.
Ce înseamnă in faţa marelui viraj de forţe politice, faptul că Ceauşescu îşi pregăteşte fiul succesor? E ridicol.
La aceasta se mai adaogă şi mesajul final al scrisorii adresat românilor din ţară, unde se va decide soarta ţării, să fie cuminţi fiindcă soarta Rusiei sovietice e decisă; vom asista, crede el, la contrarevoluţia faţă de leninismul din 1917, rezumând cea mai fierbinte credinţă a lui: “Cred cu tărie în această întoarcere antimarxisto-leninîstă.”
În primul rând dorim să subliem că întreaga viziune aparţine unui om aflat în slujba ideilor democrate occidentale, orice alte păreri ar fi compromiţătoare pentru cei ce încă s’ar încumeta să-l facă pe maestru un vândut regimului din ţară.
Mai mult, în această fază a politicii sale, Pamfil Şeicaru oricât se arată a fi adeptul marilor puteri apusene în frunte cu americanii, nu crede că ei ar face război cu Rusia sovietică pentru salvarea popoarelor din Estul Europei.
I-am jigni memoria să-l apropiem de felul cum judeca Maniu lucrurile în anii lui 44' şi n’o facem fiindcă maestrul spera într’o ciocnire iminentă pe care însă tot americanii au intervenit, să nu aibe loc.
În cele următoare nu doresc să-l contrazic pe maestru, mai ales că a

prezis disclocarea Rusiei sovietice, după cum s’a şi întâmplat chiar dacă ceva mai târziu faţă de data 1977. Dar aici e vorba de un fenomen ce s’a desfăşurat după moartea lui, mai precis a cunoscut o desvoltare deosebită după anul 1980 până în Dec. 1989. Am mai pomenit de el dar acum aş dori să-l pun în comparaţie cu cel din Ungaria şi Cehoslovacia. E drept că aceste două ţări nu au avut atâtea jertfe, victime ale regimurilor comuniste dar, în schimb, au pornit două insurecţii ce-au zguduit din temelie imperiul marxisto-comunist. Fără îndoială, represiunile partidului comunist ştiindu-se strain de spiritul poporului român a recurs la represalii ce au venit în preîntâmpinarea oricărui fel de împotrivire dictaturii comuniste. În loc de aşa ceva, odată cu îmbătrânirea celor doi dictatori, descoperindu-se vanitatea lor de a fi lăudaţi, supuşii lipsiţi de orice credinţă, au purces la cele mai umilitoare târnosiri, am urmărit în de-aproape aceasta epocă deci nu-i nevoie să mai viu cu exemple, do-ar se ştiu, ca bun comunist cel cu lauda devenea un iubit fiu al poporului şi în domeniul pe care-l conducea, devenea un stăpân absolut. Ţara se zbătea într’o cumplită anarhie, nimeni nu mai credea în conducătorii ţării, dar îi aclama a fiindcă prin ei ajunseseră cei mulţi să-şi asigure o situaţie bună şi sigură, neamintindu-le de zilele când nu ştiau dacă se scoală în patul în care s’au şi culcat. Era un fel de simbioză, din ea câştigau cu toţii inclusiv securistul de sector responsabil, deci toţi erau mulţumiţi. În această situaţie oamenii nu mai doreau schimbarea şi când i-am spus unui coleg din ţară, la mijlocul lui Noembrie 1989 că zilele lui Ceauşescu sunt numărate, a rămas cu gura căscată şi nu m’a crezut. Nenorocirea poporului român în acele zile a fost faptul că la fel de nepregătiţi i-a surprins şi pe şefii politici ai partidelor istorice, ca de pildă dl. Coposu, semn că şi el s’a săturat să tot viseze la o schimbare ce nu mai venea.

Să ne amintim că i-am văzut la televizor, lângă tov. Iliescu erau adunaţi comuniştii zişi dizidenţi, şi în primele zile se socoteau reprezentanţii comunismului reformat de Gorbaciov, se şi adresau unul altuia cu “tovarăşe”, doar mai târziu şi-au dat seama că nu se cuvine ca atunci când popoarele din jur aclamau democraţia, ei să rămână ceea ce sunt, comunişti get-beget. Poporul de pe străzi îi aclama, de unde se poate constata un lucru evident: Ungurii şi cehii trăgeau acum roadele revoluţiei lor, pe când noi românii nu puteam decât să ne folosim de simbioza cultivată zeci de ani cu regimul comunist, să credem în continuare în el. Ceea ce nu şi-ar fi închipuit Pâmfil Şeicaru, mai ales după 1980, desvoltarea a fost atât de strânsă încât din convieţuirea dată s’a născut un monstru, naţia în anul 2000 e pervertită nu-i mai - miroase urât marfa ţigănească, comunistă, dacă ar fi prevăzut acest lucru Pâmfil Şeicaru, nu le-ar fi cerut românilor să stea cuminţi, pentru că prin eliberarea sa şi după dislocarea Rusiei sovietice să-şi dea ţara tot pe mâna comuniştilor!

Astăzi după 30 de ani trebuie să recunoaştem că insurecţia a dat popoarelor ceh şi ungur distanţarea definitivă de comunism, pe când poporul român e mai apropiat de el şi reprezentanţii lui, cum noi, părinţii celor de astăzi, nu am fost niciodată!

Maestrul pune în discuţie o serie de probleme interesante de care ne vom ocupa, rând pe rând din cele următoare.
În 1941 Ion Anonescu i-a încredinţat o misiune politică, de o lună timp în care a luat contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei, cumnatul lui Franco şi la Lisabona cu Salazar. S’a întors după 45 de zile, trimiţându-şi articolul său la Curentul.
În August 1944, la început, l-a văzut pe mareşal la Olăneăşti iar pe 9 Aug. a ieşit din ţară cu destinţia Madrid. Secretul misiunii diplomatice pe care i-a incredinţat-o Ion Antonescu, a fost comunicat de Ică Antonescu prin Niculescu-Buzeşti regelui. Rezultatul a fost blocarea lui în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie 1945, maestrul încheind: “Misiunea a fost zădărnicită. Voi lămuri ticăloşia bandei capitularde arătând obiectul misiunii.”
Pamfil Şeicaru va mai reveni asupra respectivei misiuni diplomatice insistând asupra scopului ei, acuma dorim să atragem atenţia, în cele, prezente asupra unui alt aspect. Plecarea în 9 August 1944 din ţară se făcea in condiţii nesigure privind soarta războiului, chiar marele ziarist şi-a luat toate măsurile în acest sens demisionând din funcţia de director al Curentului şi lăsând un înlocuitor administrativ pe timpul absenţei sale. Dar cu ocazia aceasta putem lămuri o problemă în ce-l priveşte pe Pâmfil Şeicaru. A fost calomniat pe toate căile că i-ar fi plăcut mirosul banilor, de unde şantajele la care recurgea, fiind figura cea mai odioasă de ziarist venal dintre toţi pe care i-am avut. I s’a imputat ridicarea palatului Curentul, nimănui trecându-i prin cap că resursele cinstite pe care i le aducea ziarele editate, în primul rând Curentul, plus şi un garantat împrumut bancar i-a putut permite finanţarea unicei înterprinderi fără să apeleze la mijloace necinstite. Ori, la 9 August, Pamfil Şeicaru pleca în necunoscut, cu perspectiva de a nu se mai întoarce curând înăţară, deci ar fi trebuit să-şi asigure viaţa viitoare printre străini, mai ales dacă ar fi fost în posesia averii ce î se bănuia că o are, strânsă, în urma diferitelor santaje pe care le-ar fi făcut. Ca şi alţi colegi de breaslă, care şi-au asigurat un trai bun în Apus, Pamfil Şeicaru ni se desvăluie ca un om sărac, abea şi-a dus viaţa de pe o zi la alta datorită faptului că a mai găsit câte un sprijin de la oamenii pe care-i cunoscuse în timpul misiunilor diplomatice pe care le-a avut înainte de 44'. Tot ce s’a scris despre venalitatea acestui om, intenţionat mă repet, în fond slujind un ideal nu de toate zilele, se demască drept minciuni, dacă nu chiar oridinare injurii, invenţii ale celor ce după o activitate condamnabilă, se vedeau pe drept criticaţi de marele nostru ziarist. Deodată tot ce s’a scris împotriva lui, în primul rând de presă şi literaţii comunişti e simplă maculatură, hârtie ce nu poate fi întrebuinţată nici la necesităţi igienice. Aduc dovada peremptorie în cele de faţă. Dacă Pamfil Şeicaru ar fi fost omul venal, lipsit de scrupule cum l-au prezentat duşmanii lui burghezi, întrupaţi de L. Rebreanu în necinstitul Belcineanu, urmaţi de politrucii comunişti aliniaţi partidului, cine l-ar fi împiedecat să-şi deschidă un cont la o bancă elveţiană, nu ar fi ştiut nimeni acest lucru şi ar fi trăit comod în Apus, unde demnitatea omului e dată de banii pe care îi are în buzunar? în loc de asta a înfruntat o cruntă sărăcie, împărtăşind destinul neamului său robit comuniştilor. Că Pamfil Şeicaru ca orice om a fost şi el supus greşelii e de necontestat, dar păstrând cultul închinat cunoaşterii adevărului, pe care nu poţi să-l exprimi decât nefiind înfeudat nimănuia deci bucurându-te de deplină libertate creatoare.
Viaţa de martir al scrisului, dusă de Pamfii Şeicaru, arată adevărul unui destin care a fost mânjit cu toate gunoaie e posibile şi imposibile. Se vorbeşte la modul general de şantajele lui Pamfil Şeicaru, dar ar fi cazul să se nominalizeze, unul din care să fi luat el în schimb o sumă considerabilă de bani, căci santaj nu poate fi socotită demascarea dublei morale de care considerau unii că se pot bucura, spre deosebire de muritorii de rând.
Am siguranţa, că Pamfil Şeicaru, a fost şi este cea mai neîndreptăţită personalitate a culturii româneşti, care tocmai, cum nu e numai cazul său, fiindcă a fost prea mare pentru strâmta şi oarba cultură comunistă a trebuit să fie scos din rândurile celor ce erau prea mărunţi pentru a-l putea înţelege. Cu toate că vom reveni asupra respectivei defăimări a lui Pamfil Şeicaru, de pe acum am adus argumentul principal că marele ziarist nu a fost aşa cum l-au înfăţişat contemporanii săi români.
Este locul sa mai amintesc că în locuinţa sa din Madrid, de pe Av. Reina Vittoria, în care după mutarea maestrului în Germania, locuia N.Şt. Govora, am descoperit o comoară, dar una ce nu se măsoară în bani pământeşti ci în aurul spiritual din inima omului. Adică avea o colecţie minunată de mari maeştrii ai picturii româneşti, pe care sigur i-a achiziţionat în timpul şederii la Madrid. Şi ca să-i liniştesc pe cei ce ar vedea o dovadă că maestrul ar fi dorit să se îmbogăţească în exil, le-aşi aminti că lucrările pictorilor români nu au nicio valoare în Apus, sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala de a nu fi adoptat aiurelile de ultimă oră ale modernismului, printre “capodoperele” lui înscriindu-se liniştit şi unele aberaţii semnate de P. Picasso. Maestrul ştia desigur acest lucru dar ca de atâtea ori în viaţă căuta să-şi satisfacă o iubire cerească sentiment avut, spre cinstea lui, pentru marea pictură românească.
În legătură cu Cezar Petrescu, cu el a plecat maestrul de la Iaşi la Bucuresţi la 9 decembrie 1918. Şi marele ziarist adaogă: “Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul Românilor”.
Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins în Germania, având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer de rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere în ţară, el nu a făcut-o. Rămas în Germania în loc să fie internat într’un câmp de concentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din Leipzig. Imediat după terminarea războiului a revenit în România înfiinţând Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Preşedintele instituţiei era Vasile Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şi Simionescu Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturile celorlalţi falsificate, Nae Ionescu e concediat din postul de director. Nestiind aventura lui Nae Ionescu de la Centrala Cărţii, Pamfil Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde “lingăul şi intrigantul” filozof îl determină să părăsească ziarul Cuvântul şi să bună bazele la 10 Ianuarie 1927 Curentului,
Întreaga chestiune nu a fost uitată până la sfârşitul vieţii sale, în cadrul corespondenţei noastre va reveni mult mai detailat asupra faptelor de neiertat, reacţie probabil provocată şi de faptul că eu nu am reuşit să mă despart total de figura fascinantă a filozofului Nae Ionescu. Dar fără nicio reticenţă îi dădeam dreptate maestrului. În relaţie cu el filozoful a călcat cele mai elementare reguli deontologice, asta nu înseamnă însă nicidecum desfiinţarea profesorului şi filozofului Nae Ionescu pe care maestrul o urmărea cu toată stăruinţa. De aceeaşi părere se arată şi autorul “Genezei unei gazete”, Ion Vinea care descrie conflictul de la Cuvântul, îl condamnă pe filozof dar în romanul Lunatecii insistă asupra gândirii sale pe care o preţuieste şi numai intervenţia cenzurii comuniste care l-a obligat pe Vinea să-l scoată pe filozof din contextul romanului, să-l facă pur şi simplu dispărut, fără nicio cauză, i-a luat romancierului prilejul de a-i descrie apogeul pe care-l merită şi i se refuză şi astăzi dreapta recunoaştere.
In rândurile de faţă, Pamfil Şeicaru arată cum în 1938 Curentul a devenit o instituţie prosperă, pe lângă Curentul au mai apărut ziarele Evenimentul şi Rapid cât şi o revistă săptămânală care avea un tiraj de 120.000 exemplare, “Curentul familiei” pe când Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori. (Nae Ionescu a murit în 1940, la vârsta de 50 de ani, in condiţii destul de misterioase, ceea ce îi fac pe unii să susţie ipoteza otrăvirii).
Deci maestrul încheie şi acest capitol, asigurându-mă că la începutul anului 1978 va începe să redacteze “Memoriile unui gazetar”, prin ea voi avea putinţa să-i cunosc activitatea din aprilie 1918 până la 1978, plus anii ce îi va mai trăi. Această lucrare nu va apărea însă, din cauză că probabil autorul nu se arăta mulţumit cu ce scrisese deja despre acest subiect, menţionând că îi lipseşte o bibliografie care să-i dea o informaţie precisă.
În scrisoarea mea din 3 Aprilie 1977, îi mulţumeam pentru fotografia ce mi-a trimis-o însoţită de o caldă dedicaţie: “Amicului meu Ovidiu Vuia cu aleasă preţuite pentru nobila sa sensibilitate Pamfil Şeicaru. 4 Aprilie 1977.” Şi răspunsul pupilului sugrumat de emoţie, în drum spre sublim, îi dezvăluie învoita stângăcie: “Vă mulţumesc pentru frumoasa fotografie, pe care imediat am înrămat-o şi am pus-o între lucrurile mele cele mai dragi,” Giessen. 7 Aprilie, 1977.
Am mai vorbit de această fotografie pe care am publicat-o la începutul cărţii mele, ca o efigie pe un Arc de triumf, în ea îl vedem pe maestru şezând, cu un chip iluminat de un zâmbet al sufletului, se simte dar nu se vede, ochii săi privesc plini de un optimism entuziasmant către o lume care îi dă la 80 de ani prilejul să înceapă o carieră nouă, în ziaristica germană. Sprâncenele stufoase, podoaba figurii sale şiau păstrat tinereţea şi energia nietzschenîană de altădată. Marele vizionar al politicii internaţionale şi interne româneşti ar corespunde prin firea lui, unui

Balzac, ce a ajuns la vârsta de 80 de ani cu aceeaşi dragoste neştirbită de viaţă, cu alesul rod fundamental împlinit ca şi creaţie a spiritului.

Dacă însă l-am plasa în mijlocul exilului românesc, ne-am gândi la ilustrul Gaudissard, erou de Balzac, cu puterea de transfigurare a realităţii într’o lume în care oamenii vorbesc fiecare pe limba lui încât nu reuşesc să se înţeleagă aşa ca cei doi soţi din Cântăreata cheală de E. Ionescu. Sigur această parte dureroasă a activităţii lui ne provoacă de-a dreptul plânsul, mai ales că raporturile lui au rămas cu duşmanii, aceleaşi: neschimbate. Desigur, nu un Gaudissart din Touraine, stăpânit de un sentiment de grandomanie lipsită de subiect, ci unul de la poalele Carpaţilor străbătut de timidităţile unui Don-Quijote, încrezător numai în visele sale ce niciodată nu se vor realiza. Un blestem ca cel al Atrizilor din tragedia antică planează asupra sa şi astăzi şi ne demonstrează cum calomnia surpă fiinţa omului cu atât mai repede cu cât ea e mai mincinoasă şi plină de noroi, îndepărtează adevărul de la autenticul destin uman, oricât ar fi el de curat.
În scrisoarea respectivă mă arătam de acord cu tot ce a scris maestrul privitor la rolul ruşilor în primul război mondial şi-apoi în toată existenţa contemporană a României. Îi percepeam rolul de vizionar politic una din însuşirile marelui său geniu ziaristic şi de istoric. Dacă în toamna lui I977, România îşi va scutura jugul comunist îl întrebam, odată ce regimul comunist va fi dislocat curn va fi guvernată România?
Îi mai mulţumeam pentru informaţiile date privind legăturile sale cu Cezar Petrescu urmate şi cu alte amintiri avute cu cele două personalităţi, e vorba şi de Nae Ionescu.
Îi ceream să-mi scrie cine este Grigorescu la moartea căruia se susţinea în ţară că în calitatea sa de director al ziarelor “Timpul” şi “Ecoul” a făcut mari servicii partidului comunist, punându-se la dispoziţia lui încă de pe vremea lui Ion Antonescu. Deci cine era acest Mircea Grigorescu?
În legătură cu Spania îi ceream lămuriri în legătură cu activitatea regelui Carlos care ridicat de Franco, venit la putere, s’a transformat în duşmanul feroce ale acestui regim, aliindu-se cu toţi marii comunişti. De unde se vede că Statele Unite nu-şi uită nici în acest caz alianţa cu partidele comuniste, republican numit în Spania, duşmanul numărul unu rămân partidele naţionaliste ceea ce mă făcea să-i scriu că în acest caz concernul democraţiilor vestice sugrumând revoluţia naţionalistă a lui Franco devine anticamera comunismului.
Închei, cu urările mele de sfintele Paşte adresate maestrului cu inimă de adevărat exilat: “În încheiere, vă urez Sărbători fericite şi un tradiţional “Cristos a înviat” fie ca la anul să prăznuim Învierea Domnului într’o Românie liberă şi democrată: Românie a Românilor!”
Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România anului 2001 nu e nici liberă şi nici democrată ci este tot a comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în nostalgia lor ca vremea regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o mai poartă, cu voinţă la putere, în sângele lor.