P. P. Panaitescu
Yüklə 1,45 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Miron
- I607r.,hiov
- I. „PERIOADA SLAVONA" LA ROMÂNI ŞI RUPEREA DE CULTURA APUSULUI
- ARMSI
H
et la Reforme, colecţia „Peuples et civilisations", Paris, 1929. — Historiae Hungaricae fontes domestici, ed. M. Florianus, 4 voi., Lipsca-Budapesta, 1881-1885. I — Dan M. Iliescu, Un vechi oraş dispărut: Cetatea de Floci. încercare de monografie, Bucureşti, 1930.
1927-1928. 218
 — Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, 2 voi., ediţia a
Ii-a, Bucureşti, 1929.
seria II, tom XXXV, 1913.
Bucureşti, 1921.
philologie et d'histoire", Bruxelles, tom III, nr. 1, 1924.
î — în memoria lui V. Pârvan, Bucureşti, 1934. J — Alfred Jeanroy, Les origines de la poesie lyrique en France au Moyen Âge. Etudes de litterature francaise et compar ee, Paris, 1889.
„Denkschriften der K. Akademie der Wissenschaften, Phil.-hist. Classe", Viena, XLVIII-XLIX, 1901-1904. K — Simon de Keza, Cronica ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, ed. G. Popa- Lisseanu, voi. IV, Bucureşti, 1935. — Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, 3 voi., Bucureşti, 1872-1874. — L. Kolankowski, Dzieje Wielkiego Ksiestwa Litewskiego za Jagiellonow, I (1377— 1499), Varşovia, 1930.
Akademii Umiejetnosci", secţ. istorică, seria II, tom XLIV, 1903. — Idem, Handel Polski ze Wschodem w wiekach srednych, în „Przeglad Polski", 1903. 219 L
logofătul şi alţii de Simion Dascălul, ed. C. Giurescu, Bucureşti, 1916.
Cracovia, 1913. — Ferdinand Lot, Les invasions barbares et le peuplement de l'Europe, 2 voi., Paris, 1937. — I. Lupaş, Doi umanişti români în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1929. M — Melchisedec, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869.
voi. I, ediţia a H-a, Sibiu, 1935. — Matei Miechowita (Miechovvski), Tractatus de duabus Sarmatiis, în Polonicae historiae corpus, ed. Joannis Pistorius, I, Basel, 1582.
1894.
istoric după izvoare bizantine, Bucureşti, 1913. N
şi Moldovei cu Ardealul în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905.
Moldau. Als Belag zu den Acten des Vertrages in Lublau am 15. Mărz 1412, Inaugural-Dissertation, Leipzig, 1872. — Ion I. Nistor, Cărţile liturgice *din Bucovina şi introducerea limbii slavone în Biserica românească, în ARMSL, seria III, tom XXV, 1943. — Idem, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderts, Cernăuţi, 1912. — Idem, Das moldauische Zollwessen im 15. und 16. Jahrhundert, în „Jahrbuch fur Gesetzgebung, Vervvaltung und Volksvvirtschaft im Deutschen Reiche", 220
XXXIV, Leipzig, 1912. — Stojan Novakovic, „Baştină" und „Boljar" in der Sud-slavischen Terminologie des Mittelalters, în „Glas srpske Kraljevske Akademije", Belgrad, 1913. O — Omagiu lui loan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1943. P — Palia d'Orăştie (1581 — 1582). Preface et livre de la Genese, avec la texte hongrois de Heitai et une introduction par Mario Roques, Paris, 1925. — P.P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936. — Idem, Documente slavo-române din Sibiu (1470—1653), Academia Română (Studii şi cercetări, XXXII), Bucureşti, 1938. — Idem, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în ARMSI, seria III, tom IV, 1925. — Idem, La litterature slavo-roumaine (XV6—XVIIe siecles) et son importance pour l'histoire des litteratures slaves, în „Sbornik prace I Zjezdu slovanskych filologii v Praze 1929", Praga, 1931.
Cioran, Bucureşti, 1900. — Idem, Voyage du Patriarche Macarie d'Antiochie, ed. V. Radu, Patrologia Orientalis, XXIV, Paris, 1934.
slavischen Recht, în „Sitzungsberichte der K. Bolim. Gesellschaft der Wissenschaften", Praga, 1886.
1891. — A. Prochaska, Materialy archiwalne wyzete glownie z metryki litewskiej od 1348 do I607r.,hiov, 1890. — Al. Procopovici, Arhetipul husit al Catehismelor noastre luterane, în „Făt- Frumos", Suceava, II, nr. 3—4, 1927. R
în „Bulletin linguistique", IX, 1941. 221
— Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. I. De la origini până la 1834, Bucureşti, 1907. S
Valentin Langmantel, Tiibingen, 1885.
1762, Bucureşti, 1939. — J. Skrzypek, Poludniowo-wschodnia polytika Polski od koronacji Jagielly do smierci Jadwigi i bitwy nod Worskla (1386-1399), Liov, 1930. — Waclaw Sobieski, Der Kampf um die Ostsee. Von den ăltesten Zeiten bis zur Gegenwart, Leipzig, 1933. — Stanoje Stanojevic, Iz naăe proSlosti, 1 kn.: Slike iz kulturne istorije srednjega veka, Belgrad, 1934. — D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, I, Bucureşti, 1900. Ş — Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj (1406—1665), Tg. Jiu, 1908. — Idem.. Istoria Târgu-Jiului, Tg. Jiu, 1906. T — Ion Tanoviceanu, Formaţiunea proprietăţii funciare în Moldova. Pământul gospod, în Prinos lui D.A. Sturdza, Bucureşti, 1903.
1877. U — Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenburgen, ed. Franz Zimmermann, Cari Werner, voi. I, Sibiu, 1892. V — I. Venelin, O slove bolerin, în „Ctenija v imperatorskom obScestve istorii i drevnostej rossijskich", III, Moscova, 1847. 222
— Gioacchino Volpe, II Medio Evo, ediţia a Ii-a, Florenţa, 1929. X — A.D. Xenopol, Une enigme historique. Les Roumains au Moyen Âge, Paris, 1885. NOTE LA EDIŢIA A DOUA I. „PERIOADA SLAVONA" LA ROMÂNI ŞI RUPEREA DE CULTURA APUSULUI Publicat în RFR, XI, 1944, nr.l. Primul din volum, dar printre ultimele ca redactare (1943, de vreme ce a apărut în nr. 1 din 1944!), acest studiu conţine „matricea" (dacă se poate spune aşa) pentru mai multe „interpretări": explicaţia pentru „slavonismul cultural" se îngemănează cu aceea dată originii boierimii — de aici, mai departe, începuturile literaturii în limba română — dar şi numelui neamului, toate ridicându-se dintr-un teren comun. Acest studiu a provocat o vie reacţie în sânul Academiei Române, teza sa de bază fiind socotită o „erezie". Pentru a înlesni cunoaşterea mai exactă a reacţiilor de acum o jumătate de veac — marcând, în fond, o adevărată dramă, şi de o parte şi de alta — transcriem discuţiile purtate în plenul Academiei, în ziua de 3 martie 1944. „D-l ION I. NISTOR zice: în numărul pe ianuarie 1944 al Revistei Fundaţiilor Regale, colegul nostru corespondent, d-l P.P. Panaitescu publică un articol asupra «Perioadei slavone la Români», susţinând la pag. 138 « că clasa cuceritoare a boierilor era desigur în veacul al X-lea slavonă şi ea redusese în ascultare pe rumâni, al căror nume devenise sinonim cu şerbi». Teza aceasta, care atinge una din coordonatele cardinale ale structurii etnice şi sociale a neamului românesc, nu este nouă. Ea fusese susţinută cu zeci de ani mai înainte de cercetătorii bulgari Miletici şi Agura în ediţia documentelor vlaho-bulgare, îngrijită de ei. Teza aceasta, pe cât de şubredă, pe atât de îndrăzneaţă, a primit la rândul său cuvenita replică din partea regretatului nostru coleg Ioan Bogdan, care a examinat cu de-a-măruntul teza lansată de învăţaţii bulgari cu privire la originea slavonă a boierimii române. Graţie adâncii sale erudiţii şi recunoscutei sale competinţe de slavist, apreciat de Jagic, Jirecek şi alţi slavişti contemporani, Ioan Bogdan a reuşit să demonstreze până la evidenţă netemeinicia tezei lui Miletici şi Agura. Istoriografia română a luat cunoştinţă de replica lui Bogdan şi şi-a însuşit concluziile ei. Investigaţiile mai recente au ajuns şi ele la rezultate care adeveresc şi confirmă teza contrară a reputatului nostru slavist. Stând astfel lucrurile, am rămas uimit — spune d-l Nistor — cetind articolul d-lui Panaitescu, care nu face decât să reediteze teza învechită a lui Miletici şi Agura, înăsprind-o încă şi prin gratuita afirmaţie că «rumânii» n-ar fi fost decât «şerbii» 225
aristocraţiei slavone. Se ştie doară că rumânii sau vecinii nu erau decât provincialii daco-romani din cele trei Dacii carpatine, asupra cărora se abătuseră dominaţiile vremelnice ale seminţiilor barbare schimbătoare, fără Îns5 ca acestea să fi atins structura lor etnică şi socială. Din rândurile acestor «rumâni», supuşi barbarilor s-au ridicat mai mari! lor, care îi reprezentau în faţa stăpânitorilor străini şi aplanau certurile dintre ei. Se ştie doar din nenumăratele mărturii narative şi documentare c? rumânii sau vecinii, robi nu erau încercarea d lui Panaitescu de a atenua greutatea tezei învăţaţilor bulgari prin afirmarea că «aproape îoate nobilimile popoarelor din evul mediu au fost de origine din cuceritorii pământului», constituie o slabă mângâiere pentru noi, chiar dacă o asemenea afirmaţie ar fi întemeiată precum nu este De asemenea nu se poate vorbi la noi despre o cultură sla o> ■ când ştim că în realitate aceasta pretindă cultură schieică nu era decât cultura romano-bizantină, tălmăcită în limba paleoslnvenică. Cu toată contestaţia d-lui Panaitescu, csniri asemănătoare există în abundenţă. Să ne gândim la germani, unguri, cehi sau poloni, care au adoptat cultura romană în limba latină. Dai nu este intenţiunea mea de a ;nâ angaja aici în polemici cu d-1 Panaitescu. De aceea mă opresc Ia reeditarea tezei lui Miletici şi Agura, care, făcându-se azi, in împrejurările cele mai neprielnice, nu putea rămâne fără cuvenita întâmpinare. Obiecţiunile acestea s-ar fi putut face fireşte, mai bine prin presă sau prin coloanele revistelor de specialitate şi este foarte probabil ca ele să fie reluate pe această cale. Dacă mi-am îngăduit însă să le ridic în şedinţa intimă a Academiei, am avut în \edere rolul pe care Academia Rjmână îl îndeplineşte în calitatea ei de suprem areopag al conştiinţei naţionale şi fi! spiritualităţii romaneşti în calitatea aceasta a ei, recunoscută de toată lumea. Academia nu poate să nu se seziseze de incidentul regretabil, când fără nici cea mai mică dovadă istorică se încearcă a se zgudui însăşi temelia pe care se reazemă i etnică şi structurală a originii poporului român. Conştiinţa naţională, întruchipată în Academie, nu poate să nu rea- ţioneze când loviturile pornite dinafară găsesc sprijin înlăuntru şi încă din partea Jnui membru corespondent al Academiei. Şi aceasta în clipele cele mai tragice ale destinului nostru, însăşi existenţa poporului român este grav ameninţată de cel mai mare pericol din •; abăiut cândva asupra lui. D-1 ANDREI RĂDULESCU felicită pe d-1 Ion I. Nistor pentru faptul de a fi ielevat cu atâ'a căldură şi cu atâta îndreptăţire falsitatea problemei ridicată de d-i P.P. Panaitescu în articolul sdu. Crede însă că nu este destul ca protestul d-sa!e să fie numai trecut în procesul-verbal 2! acestei şedinţe. Trebuie să i se dea o publicitate mai întinsă şi în orice caz să se tipărească într-o broşură în memoriile Secţiunii Istorice. D ■! N. BĂNESCU, luând .-.livântui în aceeaşi chestiune, se asociază la protestul îndreptăţit al d-Hi! Nistor. dedarând câ este într-adevăr uimitor cu câtă îndrăzneală dezleagă unii probleme atât de grave şi de complexe ale istoriei, căutând cu orice chip originalitatea. D-sa arată cat de ridicolă e pretenţia acestor cercetători unilaterali, care socor că, daci ştiu puţină slavonească, pot clădi absurda teorie, fără să cunoască izvoarele bizantine, singurele cate ne dau ştiri asupra slavilor în epoca de care ei se ocupă. După câte vede din cele semnalate Ac d-1 Nistor — fiindcă n-a citit articolul incriminat slavistul român stabileşte cu absurditate veacul a! IX-lea ca epocă precisă a prelinsei cuceriri slave. Dar !a începutul acelm veac. dominat de cruntul Krum şi de urmaşul său Omortag, bulgarii n-au pus niciodată piciorul in ţinuturile noastre. învăţatul nostru e obsedat, desigur, ca şi colegii săi slavi, de expresia Anonimului vieţii iui Lecr,: «Bulgaria de dincolo de Istru», expresie pe care ei o iau şi astâz; în înţelesul său literal, socotind că bulgarii au stăpânit atunci toată câmpia Dunării, Moldova şi Transilvania Am lămurit însă, acum douăzeci de ani, înţelesul adevărat al acestei expresii, — continuă d-1 Bănescu — pe baza textelor ignorate de toţi aceşti savanţi: e vorba de Bugeacui 226 basarabean, de vechiul "OyXo? al lui Theophanes, de unde Asparuch coborâse cu hoarda sa în Balcani. Bulgarii îşi păsuau încă în acea regiune de ia nordul gunior Dunării, de unde veniseră, o stăpânire nominală şi e posibil ca unele elemente să fi rămas încă acolo, după trecerea hoardei în Balcani. Dacă autorul s-a gândit însă la sfărţilul veacului ai IX-lea, la domnia ţarului Simeon, înfăţişată de bulgari ca o epocă de mare strălucire intelectuală, cele mai autentice izvoare contemporane ne atestă starea de cumplită barbarie a bulgarilor în această domnie, mare numai prin cuceririle ei. După două sute de ani barbaria era adâncă între bulgari, cum ne-o învederează corespondenţa celebră a arhiepiscopului de Ohrida, Theophylaktos. Toată literatura epocii lui Simeon e o umilă operă de traduceri şi adaptări după cea bizantină şi ea are un caracter absolut religios, încurajată de ţar tocmai pentru a ridica din crasa lui ignoranţă şi din adânca-i barbarie poporul său, spre a-1 face vrednic de marea lui ambiţie imperialistă. Celălalt partizan al «cuceririi» noastre prin slavi, consemnând părerea lui Giurescu-senior, pune însă această cucerire în epoca năvălirii barbarilor. D-sa nu ştie (pentru aceasta trebuie să ştii greceşte) în ce colori înfiorătoare ne sunt descrişi slavii, la năvălirea lor în Balcani, de istoricii bizantini. Ni-i arată de o sălbăticie care-i aşază alături de cei mai crunţi dintre barbari. Lipsiţi, pe lângă aceasta, complet de simţul unei organizaţii politice, incapabili de a-şi întocmi un stat, care Ie-a venit târziu numai prin impulsuri dinafară, vă puteţi închipui cum aceşti sălbatici, fără o cârmuire centralizată, s-au putut aşeza la noi ca «boieri» (clasă siăpânitoare), transformând pe autohtonii civilizaţi înrobi. Asemenea erezii ar putea scuza ignoranţii; marele nostru Iorga avea toată dreptatea când afirma că, fără cunoştinţa istoriei universale, nu se pot atinge asemenea complicate probleme. Dar domnul cu teoria e un rnare ambiţios şi caută cu orice chip senzaţia: revoluţionar politic, vrea acum să revoluţioneze ştiinţa. Pentru prestigiul acestei ştiinţe, voi face, până ia închiderea sesiunii, o comunicare, spre a documenta ridicolul acestor puerile păreri, pe care, din nenorocire, nimeni nu le înfrânează. D-l Secretar General ALEX. LAPEDATU aduce mulţumiri d-lui coleg Nistor că observă ereziile istoricilor noştri şi nu le lasă fără replică, mai cu seamă în epoca actuală, în care adversarii noştri pot exploata aceste erezii în foiosui cauzei lor. Nota d-lui coleg Nistor va fi publicată în Anale-Dezbateri la şedinţa de astăzi, dar prin aceasta ea nu este răspândită spre a fi cunoscută la timp de marele public, întrucât volumul nostru de Anale va apărea abia la finele anului curent sau chiar în anul următor. Pentru astfel de note se cere o difuzare imediată. Cea mai proprie, în Academii, est;.-difuzarea în şedinţele noastre publice. Este recomandabil deci ca ele să fie citite în şedinţele noastre publice, unde ele vor avea ecoul cerut" (Analele Academiei Române, Dezbaterile, tomul LXIV, 1943-1945, Bucureşti, 1946, p. 15-11). Această discuţie— care ne aduce în faţa ochiior o jalnică tentativă de damnatio memoriae (N. Bănescu nici nu mai rosteşte numele „ereticului". îngropându-l sub ironii deplasate, deşi nu citise „articolul incriminat", ceea ce nu poate fi un model de atitudine ştiinţifică, necum academică...) — nu a rămas fără urmări, în planul ştiinţific, fireşte. Pe de o parte, P.P. Panaitescu a dezvoltat teza sa despre obârşia slavă a boierimii anterioare întemeierii statelor — în studiul (nedatat, dar databil 1945), pe care, în Interpretări româneşti, îl va aşeza imediat după „Perioada slavonă1'. Pe de altă parte, s-au continuat cercetările în juruJ „Bulgariei de dincolo de Dunăre": N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române. în ARMSI, seria III, tom. XXIX, 1947 (o versiune franceză, tipărită în acelaşi an sub egida Institutului de Studii Bizantine din Bucureşti); la aceasta, Panaitescu a răspuns cu un 227 studiu care urma să apară în RIR, XVII, 1947 (cf. Ştefan S. Gorovei, Petre P. Panaitescu — coordonate ale unei evoluţii, în A1IAI, XIX, 1982, p. 521, n. 243), dar care nu a văzut lumina tiparului decât trei ani mai târziu {Bulgaria în nordul Dunării în veacurile al IX-X-lea, în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie", I, 1950; semnat: A. Grecu). Faţă de textul din „Revista Fundaţiilor Regale", cel reprodus în Interpretări româneşti prezintă unele omisiuni; întrucât pasajele eliminate în 1947 sunt grăitoare pentru ansamblul gândirii istorice a autorului, dar — unele din ele — şi pentru contextul ingrat în care a apărut volumul, le reproducem în continuare, indicând pagina din actuala ediţie la care ele se inserează. P. 13, § 1, după „... cultură superioară", urmează: „Renaşterea şi umanismul n-au atins nici ele ţările noastre, cu cortegiul lor de artişti învăţaţi, iar în vremea când domnea...". P. 15, § 1, după „...din mai multe motive", urmează: „sunt rase inferioare, care nu pot realiza creaţii superioare de cultură, şi sunt altele superioare, întocmai precum sunt animale superioare şi inferioare. Sunt apoi împrejurări favorabile pentru cultură şi altele nefavorabile: un popor independent...". P. 20, § 1, după „... de vină că n-am adoptat-o", urmează: „Aci atingem o latură mult mai adâncă şi mai complicată a problemei. Desigur, cultura este în legătură cu structura socială, dar cine creează această structură? împrejurările geografice, în parte, dar rasa în mai mare parte. Se pune, deci, întrebarea: nu cumva românii sunt legaţi de spiritul Răsăritului prin ceva mai adânc decât împrejurările, ce se pot schimba, ale stadiilor procesului evoluţiei sociale şi economice? Noi, românii, suntem, prin rasă, daci, traco-daci; numai prin cultură şi limbă — latini (căci populaţia băştinaşă de aci e dacică rasial, o spun antropologii; noi nu suntem rasial romani, adică italieni, iar coloniştii lui Traian nu erau din Italia, ci tot provinciali romanizaţi, mai ales din Orient). Această rasă dacică pare a aparţine spiritual mai mult Orientului decât Occidentului. învăţaţii care au studiat ortodoxia noastră, cei care au studiat sufletul popular românesc s-au pronunţat hotărât în acest sens: noi suntem urmaşii şi perpetuarea unei rase orientale, cu spirit static tradiţionalist, cu suflet de colectivitate, iubitor de forme plastice şi nu de abstracţiuni. Astfel sunt concluziunile lui Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga. Etnopsihologia şi mai ales studiul legăturilor ei cu rasa nu au dat încă rezultate definitive, dar aceasta este, din ce în ce mai mult, rezultatul spre care se îndreaptă aceste cercetări, aplicate poporului român. $i atunci, dacă spiritul culturii apusene ne este congenital străin, nu numai că nu trebuie să învinuim slavonismul şi bizantinismul, ci trebuie să ne gândim la posibilitatea de dezvoltare a unei culturi româneşti mari şi originale, dar de spirit răsăritean"., P. 20, § 3, după „...adoptată de poporul românesc", urmează: „înainte de toate, trebuie înlăturată o confuzie foarte răspândită la noi: slavonesc, în sensul medieval al influenţei culturale dezvoltate asupra românilor, nu înseamnă rusesc. Rusia moscovită a fost ultima din ţările slave care s-a deşteptat la cultură, împrumutând-o târziu de la ceilalţi slavi. Mai întâi s-a ivit lumina cărţii la slavii din Macedonia, prin opera fraţilor Metodie şi Ciril, originari din Salonic, apoi la ceilalţi slavi, unii prin ortodoxie, alţii prin catolicism. Rusia nu a avut nici un rol la crearea liturghiei slave, la adoptarea formelor de cultură slavă şi dovada cea mai bună este că până azi limba liturgică în bisericile ruseşti este cea slavă bisericească de origine bulgaro-macedoneană. Este drept că în actele domnilor moldoveni predomină, în genere, influenţe ale limbii ruse-apusene, dar e vorba de cea ucraineană sau ruteană şi istoricii şi filologii serioşi admit că ruşii şi ucrainenii sunt două popoare deosebite. Românii au împrumutat liturghia slavă...". P. 21, § 1, după „... nu vor să vadă această imposibilitate)", urmează: „Faptul că 228
nobilimea proprietarilor de pământ a fost la noi de origine străină şi se trage din războinici cuceritori este în concordanţă cu situaţia similară din toată Europa medievală. Aproape toate nobilimile popoarelor din Evul Mediu au fost de origine străină, din cuceritorii pământului. în Gallia, nobilimea franceză s-a format din cuceritorii germani, francii; în Italia, din longobarzi şi ostrogoţi; în Spania, de vizigoţi; în Anglia, nobilimea lorzilor s-a alcătuit prin cucerirea normando-franceză a lui Wilhelm Cuceritorul; în Germania, prin baronii cuceririi carolingiene; în Rusia, prin normanzii varegi; în Bulgaria, prin cuceritorii turanici, din limba cărora a rămas şi numele de boier, adoptarea culturii slave la noi este, deci, rezultatur unui proces istoric social, asemănător cu cele din viaţa tuturor popoarelor medievale din Europa: stăpânirea străină şi formarea clasei nobile. Dar prin convieţuirea seculară...". P. 21, § 2, după „... a elitei războinice de proprietari slavi", urmează: „ci, de pe urma măcinării fireşti, în vremuri turburi, a acestei elite, de înlocuirea ei totală cu o altă...". P. 22, § 1, după „... şi pe ruşi, creştinându-i", urmează: „Toate aceste popoare au devenit tributare culturii bizantine, au imitat-o în chip servil şi n-au sporit-o cu mare lucru. Slavii de sud...". Tot acolo, ultima frază a paragrafului are următoarea formă: „Prin urmare, această cultură adoptată şi de români era cultura bizantină în spiritul şi originile ei". P. 26, § 2, după „... coborând în clasa burgheză", urmează nota 1, care, în subsol, are următoarea cuprindere: „Cf. M. Manoilescu, Originile şi destinul burgheziei româneşti. Bucureşti, 1942. Singura obiecţie ce aş aduce luminoasei expuneri a autorului este că nu anul 1829 este hotărâtor pentru introducerea capitalismului comercial, ci ea începe la sfârşitul veacului XVIII, cu comerţul austriac în principate". P. 26, § 3, după „... verva satirică a lui Caragiale", urmează: „Fireşte, nimeni nu va susţine azi că trebuie să rămânem în formele şi spiritul vechiului regim, a culturii bizantine şi religioase. Ea îşi împlinise rostul în legătură cu o anume fază întrecută a evoluţiei nostre sociale şi, o dată cu trecerea acestei faze, a trebuit să facă loc unei culturi orăşeneşti şi tehnice, pe care nimeni nu o poate învinui de inactualitate şi neorganicitate. Dar, dacă ţinem seama că rasa continuă şi-şi cere drepturile, că viaţa agricolă continuă să fie predominantă la noi, vom înţelege mai bine tendinţele de azi de restaurare în această cultură a ortodoxiei şi a tradiţionalismului. Nu o cultură occidentală pură poate înlocui pe cea medievală românească, ci o nouă fază a culturii româneşti. Acest lucru apare azi posibil. Am arătat mai sus că nu numai cauzele economice şi sociale au produs caracterul patriarhal al culturii noastre vechi, ci şi cauze politice, care au menţinut la un nivel redus manifestările de cultură la români şi anume: lipsa unităţii politice şi lipsa unei regalităţi româneşti de prestigiu general. în schimb, chiar după unirea parţială de la 1859, s-a produs un potenţial de cultură superioară românească iar domnia lui Carol I a însemnat o cultură naţională patronată de regalitate, mai ales în latura organizării tehnice. Unitatea completă românească poate prezenta condiţii optime pentru o eflorescentă de cultură originală românească. Dar această chestiune...". P. 27, § 2, după „... cu viaţă culturală de oraş", urmează: „cu viaţă economică capitalistă". P. 28, § 2, după „... aptitudini de ordine socială", urmează: „care ne deosebesc de nebuloasa slavă". P. 28, § 2, după „... pierderea culturii antice la noi", urmează: „în ce priveşte problema specială religioasă, de ce suntem ortodocşi şi nu catolici, ar fi prea lungă aci o discuţie completă. Vom spune, pe scurt, că noi suntem dintre cei ce cred că ortodoxia răsăriteană este expresia sufletului nostru dacic, diferit de sufletul apusean; ortodoxia noastră nu este o influenţă slavă, ci, aşa cum e trăită de români, este o expresie a rasei. Aci n-a fost ruptă o tradiţie, ci, dimpotrivă, s-a păstrat o moştenire străveche într-o formă creştină". La acest pasaj, se află o notă de subsol, eliminată şi ea: „Cf. studiul nostru, Destin românesc, în „Convorbiri Literare", noiembrie-decembrie 1941". 229 Mai semnalăm că, în afara omiterii acestor pasaje şi a unor ameliorări de stil, textul din 1947 se mai deosebeşte de cel din 1944 prin încă un amănunt grăitor: eliminarea, de câteva ori, a cuvântului „rasă" (sau a derivatului „rasial"). Astfel, chiar în rândul 2 al studiului, textul iniţial era „moştenirea rasială traco-dacică"; la p. 15, § 1, „evoluţia armonioasă,a poporului" era, iniţial, „a rasei"; la p. 20, § 2, „cât şi spiritul rasei noastre" a devenit „cât şi spiritul nostru". Aceste precizări conduc nemijlocit la unele concluzii privind nu numai evoluţia ideilor lui Panaitescu, dar şi modificările pe care le-a suferit structura Interpretărilor româneşti în anii 1945—1947. Astfel, devine evident că Destin românesc era menit să aparţină acestui ciclu, aducând o altă linie directoare („moştenirea rasială traco-dacică"); eliminarea, în ediţia din 1947, a pasajelor reproduse mai sus justifică şi neincluderea, în ediţia de faţă, a Destinului românesc. Pe de altă parte, renunţarea la aprecierea că Renaşterea şi umanismul au lipsit culturii noastre, venind în urma elaborării studiului Renaşterea şi românii, indică apartenenţa acestuia din urmă la acelaşi ciclu. Indiferent care au fost raporturile romanităţii nord-dunărene cu primul tarat bulgar, slavonismul cultural este o realitate şi, în privinţa sa, demonstraţia lui Panaitescu a rămas valabilă, în sensul că, după întemeierea principatelor româneşti extracarpatice, creaţia culturală autohtonă nu s-a văzut împiedicată de haina slavonă pe care trebuia s-o îmbrace. Panaitescu introduce, însă, în discuţie, alături de slavonismul cultural, şi pe acela etnic, afirmând originea slavă a vechii pături conducătoare din spaţiul nord-dunărean, a cărei asimilare treptată în masa autohtonilor s-ar fi încheiat mult înaintea întemeierii statelor: slavonismul etnic dispare „cu totul în veacul al XH-lea şi al XHI-lea, dar totuşi românii păstrează, ca o preţioasă tradiţie, cultura lor bisericească şi politică încă cinci veacuri, până la sfârşitul veacului al XVH-lea (p. 21). Panaitescu are, desigur, dreptate când spune că păstrarea slavonismului cultural atâtea secole după dispariţia celui etnic „este un fenomen istoric, poate mai interesant decât însăşi problema originilor influenţei slave asupra românilor" (p. 21). Explicaţia sa — reluată şi amplificată în studiul următor — porneşte tocmai de la presupunerea că, în urma aşezării slavilor în spaţiul românesc nord-dunărean, „elita războinică" a acestor migratori a generat cea mai veche „boierime". Oricum, adoptarea scrisului slav, a limbii slave pentru Biserică şi cultură, poate să arate că există o parte a populaţiei care înţelegea liturghia în limba slavă, şi nu pe aceea în greacă sau latină, care avea, deci, limba slavă ca mijloc de comunicare; această parte a populaţiei nu putea fi decât pătura conducătoare — ucenicii lui Metodiu şi Chirii n-au fost chemaţi, desigur, nici de agricultori, nici de păstorii care vorbeau (stră)româna... O spune răspicat, de altminteri, Panaitescu însuşi, în studiul următor: „introducerea liturghiei slave la români a fost, ca toate reformele religioase, opera clasei superioare; ea presupune, însă, în chip necesar, că această clasă era de limbă slavă" (p. 50). 230 în ceea ce priveşte continuitatea acestei pături, viziunea lui Panaites* trebuie uşor corectată; e drept că, de-a lungul secolelor, „clasa boierilor noştri s primenit de mai multe ori" (p. 21), dar această primenire nu exclude continuitatea sânge; cercetarea genealogică arată clar că, dacă neamurile mari de la 1650 sau 16( nu mai erau aceleaşi ca la 1450, în schimb boierii lui Ieremia Movilă er; descendenţii acelora din vremea lui Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun: exempl cel mai elocvent îl constituie Movileştii, dar şi Urecheştii, Stroiceştii, Buhuşeştii e care stăpânesc pământul „din descălecătoare", adică de la întemeierea stătu marcând o incontestabilă continuitate prin femei. Pentru această chestiune, v. Neagu Djuvara, Les Grands Boiars ont-ils constitue dans Ies principautes roumaii une veritable oligarchie institutionnelle et he're'ditaireî, în „Siidost-Forschuflge XLVI, 1987. Demonstrabilă documentar pentru veacurile XIV —XVII, acea continuitate e de acceptat fără greutate şi pentru etapa anterioară. Yüklə 1,45 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
