ENUREZISUL
Prezenta unui copil enuretic are un efect intens negativ si asupra membrilor familiei, sau a colectivitatii în care traieste copilul. Constituind un important motiv de surmenaj, nemultumire si conflicte generate de grijile în plus pe care le impune (dormit separat, sculat noapte de noapte, spalat, refuzul de a fi primit în colectivitate), ca si atitudinea contradictorie a celor care-l înconjoara (parinti, educatori) fata de boala si bolnav, enureticul se plaseaza ca un factor perturbator al echilibrului microgrupului în care traieste si a relatiilor sale cu acesta, intrând într-un cerc vicios, dezavantajos pentru ambele parti.
1. Definitie
În literatura de specialitate exista numeroase definitii ale enurezisului. Cei mai multi autori îl definesc ca fiind o "tulburare caracterizata printr-o mictiune involuntara, diurna si nocturna, anormala tinând seama de vârsta mentala a copilului si care nu este legata de controlul vezical de origine neurologica, crizelor epileptice, sau de o anomalie organica a tractului urinar’’ (CIM 10).
Se considera "normal" ca nou –nascutul, sugarul, copilul mic pâna la 4 -5 ani sa aiba "în mod fiziologic’’ pierderi de urina nocturne sau diurne, date de imaturitatea în dezvoltarea sistemului nervos care, pe parcurs, se corecteaza si se instaleaza controlul voluntar al mictiunii (Rutter, 1982). Este "enuretic" copilul care pierde urina în somn dupa vârsta de 5 –6 ani, sau care prezinta mictiuni involuntare în timpul zilei (în D S M IV, care cuprinde punctul de vedere oficial S.U.A., psihiatrii americani considera vârsta limita de instalare a controlului sfincterian urinar de 5 ani la fetite si 6 ani la baieti).
Dobândirea controlului voluntar al eliminarii urinei este un proces complex, caruia Muellner (1960) îi descrie patru etape: constientizarea senzatiei de vezica plina, însusirea posibilitatii de a retine sau amâna mictiunea, stapânirea capacitatii de a urina la voluntar când vezica este plina, realizarea actului mictional voluntar si în conditii în care vezica nu este complet plina (Bullock, Bibley, Whitaker, 1989).
Controlul voluntar al mictiuni apare la vârste diferite. Majoritatea copiilor nu încep sa-si exercite controlul voluntar asupra mictiunii diurne înainte de 18-24 de luni, iar controlul nocturn nu apare net decât între 2-3 ani. Chiar la copiii care au câstigat controlul se pot observa uneori, înca 2-3 ani, accidentale mictiuni involuntare (mai ales daca au baut lichide mai multe, daca au fost foarte agitati, sau preocupati de joaca), dar acestea se întâmpla foarte rar. Daca se produc mai des este vorba, probabil, o malformatie urinara. Mictiunea fiind un act constient, controlul constient poate sa întârzie (Bemrmam, Vaugham, Nelson, 1987).
2. Frecventa
Enurezisul este întâlnit la ambele sexe si se apreciaza ca "procentul copiilor cu aceasta meteahna în tara noastra este de 12-15% din numarul total al acestora" (Milea, 1988). Exista si alte statistici care dau alte procente (alte tari) între 5 si 35%. În S.U.A. exista un procent patru milioane de enuretici, dintre care un milion sunt adolescenti si adulti
Cele mai multe cercetari arata ca baietii sunt de aproximativ doua ori mai frecvent afectati decât fetele. În 75% din cazuri exista antecedente familiale de enurezis la parinti, sau rude apropiate. Pe la vârsta de 5 ani, 14% dintre baieti si fete prezinta cel putin o emisie involuntara de urina pe luna. La vârsta de 14 ani 1% dintre baieti si 0,5% dintre fete ramân enuretici (majoritatea, în exclusivitate noaptea).
Dostları ilə paylaş: |