Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

atunci încoace a recoltat numai faimă şi strălucire.

9. Singurii împăraţi care, la îndemnul unor oameni răutăcioşi, au căutat

să pună într-o lumină rea credinţa noastră, au fost Nero şi Domiţian¹²⁸; ei sînt cauza acestor nedrepte denunţări care în chip neînţeles au devenit, atunci cînd e vorba de creştin, un fapt obişnuit.

128. 
     Tertulian, Apologeticul, cap. V.
     
129. 
     A se vedea mai sus: IV, VIII, 6; IV, IX.
     

10. 
    Dar evlavioşii tăi strămoşi şi-au îmbunătăţit acea atitudine greşită, căci în multe rînduri s-au adresat în scris, mai ales ca să dojenească pe cei care se încumetaseră să folosească metode silnice nemaiauzite faţă de creştini. Printre ei, bunicul tău Adrian a scris pe faţă multora dintre ei, cum a fost Minucius Fundanus, proconsulul Asiei¹²⁹; apoi tatăl tău, într-o vreme cînd şi tu conduceai trebile împreună cu el, a scris oraşelor în legătură cu creştinii, cerîndu-le să nu schimbe în rău atitudinea, iar printre cele cărora le-a trimis astfel de rescripte, se numără cele trimise către oraşele Larisa, Tesalonic, Atena şi către toţi elinii.
    
11. 
    Cît despre tine, care ai despre creştini aceeaşi părere ca şi ei, ba încă şi mai plină de omenie şi de filosofie, avem încredinţarea că vei împlini tot ceea ce-ţi cerem».
    
12. 
    Acestea sînt aşadar ideile expuse în scrierea amintită. în introducerea lucrării cu titlul Extrase Meliton înşiră aici o listă a scrierilor Vechiului Testa­ment, pe care socot că-i necesar s-o reproduc:
    
13. 
    «Meliton trimite salutări fratelui său Onisim. întrucît în zelul tău de a cunoaşte învăţătura creştină ai dorit să ai pentru tine extrasele din Lege şi din prooroci, care privesc pe Mîntuitorul şi întreagă credinţa noastră şi întrucît voiai să cunoşti bine numărul şi ordinea în care se înşiră cărţile Vechiului Tes­tament, am să-ţi împlinesc această dorinţă căci ştiu cîtă rîvnă ai pentru cre­dinţă şi cîtă dorinţă de cunoaştere, după cum ştim şi aceea că strădania pe care o depui în vederea mîntuirii veşnice şi în setea de cunoaştere stă mai presus decît orice altceva. Şi întrucît am călătorit şi prin Orient şi am ajuns şi pe locu­rile unde s-a propovăduit şi s-a împlinit Scriptura şi am tras concluzii precise privitoare la cărţile Vechiului Testament¹³⁰, iată, îţi comunic lista lor al căror nume este următorul: Facerea, Ieşirea, Numerii, Leviticul, Deuteronomul, Iisus Navi, Judecători, Rut; patru cărţi ale Regilor, două ale Cronicilor; Psalmii lui David, Pildele sau înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Cîn-tarea Cîntărilor, Iov, proorocii Isaia şi Ieremia, cei doisprezece la un loc, Iezechiel, Daniel, Ezdra. Din acestea am făcut extrase pe care le-am repartizat în şase cărţi».
    

Atîta despre Meliton.

XXVII Apolinarie

De la Apolinarie s-au păstrat multe cărţi, care se află în mîinile multora; iată pe cele care au ajuns pînă la noi: Cuvîntul către împărat, despre care am vorbit¹³¹; cinci cărţi împotriva elinilor, Cărţile întîia şi a doua despre adevăr; întîia şi a doua împotriva iudeilor¹³², precum şi cele pe care le-a alcătuit împotriva ere­ziei frigienilor, care şi-au răspîndit apoi înnoirile lor, din care parcă abia atunci apăruseră pentru întîia oară: e vorba de Montan şi de mincinoasele lui profe-tese, care tocmai pe atunci îşi scoaseră capul.

XXVIII Musanus

12 - EUSEBIU DE CEZAREEA

130. 
     Meliton pare a fi cel dintîi pelerin la Locurile Sfinte, Harnack, Mission... I, 382.
     
131. 
     Apologet ca şi Meliton.
     
132. 
     A se vedea mai jos: V, XVI; V, XIX, 2.
     
133. 
     Mai sus: IV, XXI.
     

De la Musanus, pe care l-am amintit în cele de pînă acum¹³³, avem o carte foarte stăruitoare care a fost adresată de el unor fraţi căzuţi în secta numită a «encratiţilor». Această grupare era pe atunci la începuturile ei, cău-tînd tocmai să răspîndească idei greşite, stranii şi primejdioase.

XXIX Erezia lui Taţian

134. 
     IV, XVI, 7-9.
     
135. 
     Irineu, Contra ereziilor, I, XXVIII, 1.
     

13fi. Despre Taţian şi secta encratiţilor a scris pe larg Epifanie, Haereses XLVI-XLVII.

137. 
     Se vede că Eusebiu n-a avut în mîini această lucrare, căci altfel ar fi grăit atunci.
     
138. 
     E neclar ce vrea să spună aici.
     
139. 
     Mai jos, V, XIII, 8.
     

1. 
   Se spune că şeful acestei rătăciri a fost Taţian, despre care am spus ceva mai înainte cîteva cuvinte în legătură cu minunatul Iustin¹³⁴ şi cînd am spus că a fost ucenicul acelui martir. întăreşte acest lucru şi Irineu în prima lui carte Contra ereziilor, unde a scris următoarele lucruri atît despre Taţian, cît şi despre erezia lui:
   
2. 
   «Pornind de la Saturnil şi de la Marcion, aşa numiţii «encratiţi» predi­cau abţinerea de la căsătorie, respingînd vechea creaţie a lui Dumnezeu şi osîndind naiv pe cel care a făcut pe bărbat şi pe femeie în vederea naşterii de fii. Ei preconizau abţinerea de la aşa numitele elemente însufleţite, prin care, tn nemulţumirea lor faţă de Dumnezeu care a creat întreaga lume, tăgăduiau mîntuirea celui dinţii om.
   
3. 
   Pentru prima oară aceste învăţături au apărut printre oameni pe vre­mea cînd Taţian a susţinut prima oară o astfel de blasfemie. El urmase înainte învăţătura lui Iustin şi atîta vreme cît au fost împreună nu s-a observat la el nimic eretic, în schimb, după martiriul acestuia el a căzut de la Biserică, trufin-du-se în cugetul său şi încrezîndu-se că-i un dascăl mai procopsit decît alţii; de aceea a creat o şcoală aparte, în care, ca şi valentinienii, a inventat eoni nevă­zuţi şi, ca şi Marcion şi Saturnil, declara căsătoria pierzanie şi desfriu. în ace­laşi timp făgăduia şi mîntuirea lui Adam.»¹³⁵
   
4. 
   Acestea Ie spune Irineu. Ceva mai tîrziu, un oarecare Sever a dat mai multă viabilitate acestei erezii, aşa că din pricina lui aderenţii grupării au luat numele de severieni.
   
5. 
   Ei recunosc Legea, proorocii şi Evangheliile, dar tălmăcesc în chip sucit ideile Sfintelor Scripturi. Condamnă pe apostolul Pavel şi resping episto­lele lui întocmai ca şi Faptele Apostolilor.
   
6. 
   Căpetenia lor, Taţian¹³⁶, a alcătuit un fel de «armonie a evangheliilor» numindu-o Diatesaron sau Cele patru evanghelii în una jmgHra¹³⁷:lucrarea se află şi azi pe la unii din noi. Se spune că a îndrăznit să schimbe* şi anumite expresii din «Apostol» pretextând că-i îndreptează exprimarea¹³⁸.
   
7. 
   Au rămas de la el un mare număr de scrieri, dintre care mulţi amintesc îndeosebi vestita lui carte împotriva paginilor¹³⁹, în care se întoarce spre vremu­
   

rile de demult şi arată că Moise şi proorocii evreilor sînt mai vechi decît toţi bărbaţii celebri ai elinilor. Acest discurs pare a fi cel mai frumos şi cel mai folositor din toate scrierile lui.

Atîta despre scriitorii creştini ai epocii aceleia.

XXX

Sirianul Bardezan şi scrierile atribuite lui

1. în timpul aceleiaşi domnii ereziile s-au înmulţit şi în Mesopotamia. Un bărbat foarte capabil dar şi foarte versat în limba siriană, cu numele Barde­zan, a alcătuit nişte Dialoguri, împotriva marcioniţilor, precum şi împotriva căpeteniilor altor învăţături rătăcite. La fel a mai scris în limba şi cu literele naţionale multe alte scrieri. Dialogurile lui au fost traduse din limba siriacă în greceşte de ucenicii lui¹⁴⁰, care erau foarte numeroşi pentru că el era un om «puternic în cuvînt».

3. 
   Printre scrierile lui figurează un dialog foarte iscusit Despre destin, adre­sat unuia Antoniu, precum şi multe altele scrise probabil cu prilejul persecu­ţiei din timpul acela.
   
4. 
   El fusese mai întîi la şcoala lui Valentin, dar după ce a ajuns să o cunoască mai bine a dispreţuit-o şi a combătut cele mai multe din scornitu­rile acestui om. Avea convingerea astfel că de acum s-a întors iar la o învăţă­tură mai curată. Totuşi n-a ajuns să se spele deplin de pata vechii erezii.
   

140. Eusebiu, Praep. Ev. V, X, Migne P.G. 21,462 şi urm.

în acea vreme a murit şi Sotir, episcopul Bisericii Romei.

CARTEA A CINCEA

1. 
   
   1. 
      Intre anii 168-176.
      
   2. 
      Eusebiu nu e consecvent în indicarea numelor lui Marc Aureliu şi Lucius Verus, care au fost amîndoi înfiaţi şi lăsaţi ca urmaşi de către Antonin Piui, mort în 9 martie 161. Totuşi, în cele mai multe pasaje Eusebiu ne lasă să vedem că îri primul rînd Lucius Verus, iar nu Marc Aureliu, ar fi autorul decretelor marilor persecuţii din anul 177.
      
   3. 
      Desigur nu se poate spune că persecuţia din anul 177 ar fi fost generală. Totuşi unii pun şi data morţii lui Policarp în 168 sau chiar 177.
      
   4. 
      Despre «Colecta actelor martirice», care s-a pierdut, vorbeşte Eusebiu în mai multe locuri: în introducere, I, 2, 4; IV.XV, 47; V.
      
   
   .5. rioAiteupa în înţelesul de vieţuire nu după duhul pămîntesc al lumii, ci după Hristos,a-lergtnd după cetăţenia din ceruri {Filip. 3, 20). Modelul vieţuirii celei mai desăvîrşite este martirajul.
   
   Pe cînd împlinea cel de al optulea an de păstorire, şi-a sfîrşit viaţa şi Sotir¹, episcopul Romei. Lui îi urmează, ca al doisprezecelea episcop începînd de la apostoli, Eleuteriu. Era cel de al şaptesprezecelea an de domnie al împă­ratului Antonin Verus², cînd în unele riărţi ale lumii s-a aprins din nou o cum­plită persecuţie împotriva noastră la asmuţarea locuitorilor oraşelor şi cînd ■-au distins mii de martiri dintr-un singur popor³, după cum se poate deduce din fapte care au avut norocul să fie transmise în scris posterităţii, ca unele care iînt cu adevărat vrednice de a rămîne neuitate.
   
2. 
   întreaga scriere care cuprinde istorisirea foarte amănunţită am intro­dus-o în Colecţia martirilor⁴, care nu-i numai o expunere istorică, ci şi una doc-trinală. Ceea ce-i mai important pentru scopul nostru voi sublinia în extrasele pe care le voi face.
   
3. 
   Oricum, în timp ce unii care au relatat faptele istorice s-au mulţumit să transmită în scris biruinţe războinice, trofee cucerite de la duşmani, vitejia generalilor, curajul soldaţilor, care s-au pătat cu sînge şi cu numeroase ucideri de dragul copiilor, al patriei lor şi al altor interese,
   
4. 
   scrierea aceasta va expune în slove veşnice felul nostru de a ne purta spre a fi bine plăcuţi lui Dumnezeu⁵, şi anume războaiele liniştite pentru pacea sufletului şi numele oamenilor care au avut curajul să se lupte pentru adevăr mai curînd decît pentru patrie, pentru credinţă mai curînd decît pentru cei pe care-i iubim mai mult, întrucît ele vestesc statornicia şi marele curaj al luptătorilor pentru credinţă, în stare să înfrîngă atîtea încercări, apoi biruin­ţele asupra diavolilor, răsplata pentru înfringerea vrăjmaşilor nevăzuţi şi, în sfîrşit, cununile de laudă spre veşnică pomenire.
   

I

Cîţi şi cum au dus luptă pînă la capăt pentru credinţă în Galia

1. 
   Galia era, aşadar, ţara în care se afla cîmpul de luptă, unde au avut loc cele petrecute⁶. Capitalele lor, Lugdun (Lyon) şi Vienne (Viena), erau vestite şi întreceau prin strălucire pe toate celelalte din jur. Prin amîndouă trece flu­viul Ron, care udă întreaga ţară cu bogate curgeri de apă.
   
2. 
   Comunităţile în legătură cu martirii de aici, strălucitele comunităţi din aceste două oraşe, au trimis o scrisoare Bisericilor din Asia şi Frigia, istorisin-du-le în chipul următor evenimentele care s-au întîmplat la ei şi în legătură cu care vom reproduce chiar cuvintele lor.
   
3. 
   «Robii lui Hristos care petrec vremelnic⁷ în cetăţile Vienne şi Lugdun, din Galia, către fraţii din Asia şi Frigia, care au aceeaşi credinţă şi aceeaşi nădejde de mîntuire: pace, milă şi mărire de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru».
   
4. 
   După acestea, spunînd în continuare şi altele îşi reiau referatul cu aceste cuvinte: «Nu sîntem în stare să istorisim amănunţit şi nici nu poate fi descrisă mărimea persecuţiei de aici, cît de crîncenă a fost mînia paginilor împotriva sfinţilor şi cît anume au suferit fericiţii martiri.
   

1. 
   
   
   
   
   6. 
      Propriu-zis, sub numele de Galia se înţelegeau teritoriile Franţei, Elveţiei şi Ţărilor de Jos. Aici e vorba numai de ţinutul din sudul Franţei (Narbona), unde stăpînirea romană se stabi­lise încă din 122 î. Hr. Coloniile greceşti fuseseră însă în floare aici încă din sec. VII î.Hr. Aşa cum creştinismul a prins rădăcini puternice în aceste părţi. Harnack, Mission... II, 872-880.
      
   7. 
      Il&poixoţ însemna iniţial «străin». în sens mai duhovnicesc însemnează «trecător» sau «cel care peregrinează», spre deosebire de «xâroxoc.» = locuitor definitiv. Acest înţeles al lui •jt&poixoc. îl vedem încă la Fapte, 7, 6; Efes., 2, 19 (=«locuitori vremelnici») şi I Petru, 2, 11.
      
   8. 
      Adică diavolul.
      
   
   9. Evr., 10, 33.
   10. Rom., 8, 18.
   
   Căci vrăjmaşul⁸ s-a năpustit asupra noastră cu toată puterea şi ne-a pre­gătit pentru revenirea lui şi mai îngrozitoare, pregătind şi şcolind în aşa fel pe aderenţii săi în lupta împotriva slujitorilor lui Dumnezeu, încît am fost scoşi nu numai din case, din băi şi din pieţe, ci s-a interzis chiar ca vreunul din noi să mai poată fi văzut undeva. în locul nostru a luptat însă harul lui Dumnezeu, întărind pe cei slabi şi ridicînd pe cei puternici, ca prin răbdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău⁹, aşa că au mers la martiriu, îndurînd tot felul de chinuri şi pedepse. Dispreţuind toate aceste suferinţe, ei se grăbeau spre Hristos arătînd cu adevărat că «pătimirile vremii de acum nu sînt vred­nice de mărirea care ni se va descoperi»¹⁰.
   
2. 
   Şi mai întîi ei răbdară cu eroism nedreptăţile şi furia unei întregi mul­ţimi dezlănţuite fără deosebire: înjurături, loviri, tirîiturile încoace şi încolo, jafuri, aruncări cu pietre, întemniţări şi tot ce poate săvîrşi o gloată asmuţită împotriva unui duşman public sau privat.
   

1. 
   întrucît apoi au fost ridicaţi şi duşi în pieţe de către tribun" şi de către dregătorii şi mai marii oraşului, unde au fost anchetaţi în faţa întregii mulţimi şi unde au mărturisit că sînt creştini, creştinii au fost închişi în temniţă pînă la sosirea guvernatorului.
   
2. 
   Mai tîrziu fiind duşi înaintea guvernatorului şi întrucît acesta s-a purtat cu multă cruzime faţă de noi, s-a ridicat între fraţi Vettius Epagatus, un om plin de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, a cărui vieţuire ajunsese la atîta desăvîrşire încît se învrednicise încă din tinereţe de mărturia adusă bătrînului Zaharia, căci «umblase fără prihană în toate poruncile şi rînduielile Domnulu»¹² fiind cu mare rîvnă faţă de Dumnezeu şi «cu Duhul arzînd»¹³. Un asemenea om n-a mai putut răbda ca noi să fim judecaţi atît de nedrept, ci, fiind copleşit de indignare, a cerut să fie ascultat şi el, întrucît, zicea el, vorbind In apărarea fraţilor, la noi nu-i necredinţă faţă de Dumnezeu şi nici vreo nele­giuire oarecare.
   

1. 
   
   
   
   
   11. 
       Comandantul militar al cohortei XIII care-şi avea reşedinţa în Lyon. Se făcea mai întîi ancheta - desigur folosindu-se mijloacele dure pentru a se obţine depoziţii cerute de orientarea plgfnâ a vremii. Ultimul care decidea era «legatus pro praetore», guvernatorul provinciei, care avea grad de provincie imperială. L. Homo, Le Haut Empire, Paris 1933, p. 123-124.
       
   12. 
       Luca, 1, 6.
       
   13. 
       Rom., 12, 11.
       
   
   14. Luca, 1, 67.
   1.1. Apoc, 14, 4.
   
   Cei din jurul tribunalului au început să mai strige împotriva lui şi cu toate că el era un om de neam mare, guvernatorul n-a vrut să ţină seama de observaţia lui, oricît de dreaptă ar fi fost, ci a întrebat numai dacă şi el este creştin. Mărturisind şi el cu glas răspicat că este creştin, Vettius a fost şi el ares­tat şi trecut în ceata martirilor, fiind socotit apărătorul sau «paracletul creştini­lor» căci avea în el pe Paracletul sau Duhul lui Zaharia¹⁴, pe care 1-a dovedit prin bogăţia dragostei sale, apărînd cu bunăvoinţă pe fraţi şi punîndu-şi sufle­tul pentru ei. Căci şi el era şi este încă ucenic adevărat al lui Hristos, urmînd Mielului oriunde ar merge El»¹⁵.
   
2. 
   «De acum printre creştini apăruseră deosebiri: cei care erau hotărîţi şi pregătiţi pentru mărturisire au devenit cei dintîi martiri, ca unii care şi-au împlinit cu toată bucuria mărturisirea pentru mucenicie; alţii, însă, s-au arătat nepregătiţi, lipsindu-le deprinderea şi puterea de-a îndura izbeliştea unei lupte atât de grele. Dintre aceştia, cam zece la număr au părăsit credinţa, fapt care ne-a produs o mare mîhnire şi nemăsurată jale, tăind şi curajul celor care nu fuseseră încă arestaţi şi care, deşi gustaseră din toate aceste amărăciuni, urmau încă pe martiri şi nu-i părăseau.
   
3. 
   Din pricină că nu toţi se arătaseră hotărîţi să primească mărturisirea, erau cuprinşi toţi de o mare teamă nu atît de frica pedepselor, ci fiindcă ne îngrijoram că poate nu toţi creştinii vor avea curajul să se declare creştini.
   

16. 
    în urma procedurii crude a judecătorilor precum şi din cauza fanatismului mulţimilor, se pare că s-a căutat a se pune vina pe «cei mai de frunte» din cele două Biserici.
    
17. 
    Cunoscutele acuze aduse creştinilor. Atenagora, Solie, XXXV. Minucius Felix, Octa-vius, XXVIII, 2. Iustin, Apologia prima, VII-XI.
    

18. 
    Fapte, 7, 54.
    
19. 
    Ioan, 16, 2.
    
20. 
    / Tim., 3, 15.
    

13. 
    Totuşi dintre cei care se arătaseră vrednici de martiraj, zilnic erau arestaţi alţii şi alţii, incit putem spune că din amîndouă Bisericile au fost prinşi toţi cei mai destoinici şi cu rolul cel mai de frunte"'.
    
14. 
    Au fost arestaţi şi cîţiva pagini, servitori în casele unora dintre ai noştri, întrucît guvernatorul poruncise public să ne scotocească pe toţi. Minaţi de viclenia satanei, aceştia s-au îngrozit de chinurile pe care vedeau că le îndu­ră sfinţii (creştinii) şi, însemnaţi şi de ostaşi, ei au declarat în chip mincinos că noi ne-am deda la ospeţe thiestice, la desfrîuri chiar cu mamele noastre, aşa cum a făcut Oedip săvîrşind lucruri pe care nu le putem nici măcar vorbi sau să le gîndim şi despre care nici nu credem că le vor fi săvîrşit oamenii vreodată¹⁷.
    
15. 
    Zvonurile acestea totuşi s-au răspîndit, aşa că toţi s-au înfuriat împo­triva noastră încît chiar cei care înainte se arătaseră îngăduitori faţă de noi din pricina unor relaţii familiale, acum s-au aprins de mînie şi scrîşneau înverşu­naţi¹⁸ împotriva noastră, încît se împlinea ceea ce s-a zis de Domnul: «Vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu»¹⁹.
    
16. 
    De acum nu le-a mai rămas sfinţilor martiri altceva decît să îndure chi­nuri mai presus decît orice descriere, în vreme ce satana a încercat în chip şi fel să-i facă să ne mai pîrască şi cu alte blasfemii».
    
17. 
    «Toată înverşunarea mulţimii, a guvernatorului şi a ostaşilor s-a des­cărcat peste măsură asupra diaconului Sanctus din Vienne şi asupra lui Matu-rus de curînd botezat, dar luptător viteaz, apoi asupra lui Attalus din Pergam, care pentru creştinii de aici fusese în toată vremea «stîlp şi întărire a adevă­rului»²⁰ şi, în sfîrşit, asupra Blandinei, prin care Hristos a arătat că cele ce la oameni par neînsemnate, urîte şi dispreţuite, la Dumnezeu se învrednicesc de mare slavă prin dragostea faţă de El, care se arată prin luptă şi nu se laudă în zadar.
    
18. 
    Căci în vreme ce noi toţi, ca şi stăpîna ei după trup, care era şi ea lup­tătoare printre martiri, ne temeam că, din pricina slăbiciunii trupului ei, Blan-dina nu va găsi tăria necesară să-şi mărturisească deschis credinţa, s-a umplut de atîta tărie încît cei care o chinuiau în toate chipurile, schimbîndu-se pe rînd, unii după alţii, de dimineaţa pînă seara, s-au declarat ei înşişi învinşi, nemaiavînd ce să-i mai facă şi mirîndu-se că mai suflă după ce întreg trupul ei era sfîşiat şi plin de răni, mărturisind ei că un singur chin de felul acesta ar fi fost destul ca ea să-şi fi dat sufletul, nemaifiind nevoie de atîtea altele.
    

19. Dar ca un atlet viteaz, fericita Blandina strîngea noi puteri din mărtu­risirea ei, iar întărirea, odihna şi chipul ei de a-şi potoli durerea şi chinurile ei erau cuvintele: «Sînt creştină şi ştiu că ai noştri n-au săvîrşit nimic rău!»

• 20. Dar şi Sanctus răbda vitejeşte în chip minunat şi mai presus de fire şi de orice om toate caznele pe care cei nelegiuiţi i le pregăteau, în nădejdea ca prin durata şi mărimea chinurilor să audă de la el ceva ce nu se cuvine; dar el a rezistat cu tărie atît de neclintită încît n-a vrut să spună nici numele lui nici nu­mele poporului şi nici al oraşului din care se trage, nici dacă e sclav ori dacă e li­ber, ci la toate întrebările răspundea în limba latină:²¹ «sînt creştin». în loc de nume de oraş, de ţară şi de orice altceva paginii n-au putut auzi de la el nimic».

21. Sanctus se trăgea din populaţie de origine latină; dintre ceilalţi, care aveau încă nume
tot latineşti, unii proveneau din Orient, cum e cazul cu Attalus din Pergamul Asiei Mici.

22. 
    Ioan, 8, 38; 19, 34.
    
23. 
    Isaia, 53, 2, 5.
    
24. 
    I Tim., 1, 16.
    
25. 
    Acuzele amintite (nota 17).
    

21.