Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare


Iar cînd s-au întîlnit din nou cu Ptolemeu



Yüklə 4,28 Mb.
səhifə21/45
tarix18.01.2019
ölçüsü4,28 Mb.
#100873
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   45

Iar cînd s-au întîlnit din nou cu Ptolemeu110 şi au făcutcomparaţie între traducerile unora şi ale altora, Dumnezeu S-a preamărit şi Scripturile au fost re­cunoscute într-adevăr ca dumnezeieşti, căci toţi exprimară aceleaşi idei în aceleaşi cuvinte de la început pînă la sfîrşit, aşa încît pînă şi paginii şi-au putut da seama că Scripturile au fost traduse sub insuflarea lui Dumnezeu.

  • Şi nu-i nici o mirare în ceea ce a lucrat Dumnezeu, El care atunci cînd Scripturile se nimiciseră în timpul robiei poporului de pe vremea lui Nabuco-donosor şi cînd după 70 de ani mai tîrziu iudeii se reîntoarserâ în ţară şi cînd acelaşi Dumnezeu a inspirat pe vremea lui Artaxerxe, regele perşilor, pe preo-

    tul Ezdra111 din tribul lui Le vi, ca să refacă toate cuvintele proorocilor de pînă atunci şi să aşeze din nou pentru popor Legea dată de Moise»112. Atîta despre Irineu.

    LX.


    Episcopii din vremea împăratului Comodus

    După ce Antohin stăpînise imperiul vreme de nouăsprezece ani113, pute­rea o preia Comodus. în primul lui an de domnie peste bisericile Alexandriei a fost aşezat Iulian după o păstorire de 12 ani a lui Agripin.

    X

    Panten filosoful

    1. Şcoala credincioşilor din Alexandria o conducea pe atunci un bărbat foarte vestit pentru erudiţia sa. Numele lui era Panten114. După un vechi obicei exista la ei un «didascaleion» al ştiinţelor sacre, care s-a păstrat pînă în vremea noastră şi ştim că el e condus de cei mai capabili bărbaţi în filosofie şi teologie115. Se istoriseşte că cel de care vorbim era pe vremea aceea printre cei mai străluciţi căci ieşise din şcoala filosofică zisă a «stoicilor».

    2. Se spune că dovedea atîta rîvnă şi înclinări atît de îndrăzneţe faţă de cuvîntul sfînt, încît pentru vestirea Evangheliei lui Hristos a fost privit ca un apostol al popoarelor din Răsărit, ajungînd această lucrare chiar pînă în India116. Căci în vremea aceea existau încă mulţi vestitori ai Evangheliei Domnului, care în rîvna lor dumnezeiască de a imita pe apostoli se străduiau să contribuie la creşterea şi zidirea cuvîntului dumnezeiesc.

    3. Se pare că şi Panten a fost dintre aceştia şi de aceea se şi spune că a mers pînă în India, iar acolo se zice că i-a luat-o înainte Evanghelia după Matei, pe care a aflat-o la nişte localnici care cunoşteau învăţătura creştină; la oamenii de acolo propovăduise Bartolomeu, unul dintre apostoli, lăsîndu-le Evanghelia după Matei în limba ebraică păstrată pînă în timpul de care vor­bim. Pe temeiul numeroaselor sale isprăvi Panten ajunse conducătorul şcolii din Alexandria, explicînd oral şi în scris comorile învăţăturii dumnezeieşti.

    XI

    Clement din Alexandria


    1. Ezdra, 9, 38-41.

    2. Irineu, o.c. III, XXI, 2. Se observă că Eusebiu relatează aici lucrurile cam simplist.

    3. Intre 161-180.

    114. Panten e o figură puţin cunoscută. Un cercetător (H. Marrou, A. Diognete, Paris 1952)
    ti atribuia epilogul acestei epistole. Oricum, se pare că el va fi fost activ şi în scris (Kraft, o.c. 253).

    115. Nici Eusebiu nu ştie lucruri prea sigure despre şcoala-catehetică din Alexandria.


    I 16. India sau Arabia sudică? se întreabă Harnack (Mission... II, 698).

    1. Tot cam în vremea aceea s-a făcut foarte cunoscut prin studierea Sfintei Scripturi Clement, omonim cu acel ucenic al apostolilor care condusese pe vremuri Biserica Romei.

    1. în Hipotipoztl» (Schiţele) «ale el aminteşte pe Panten cu numele, soco-tindu-1 «dascălul» său, fapt pe care ni-1 lasă să-1 înţelegem şi în prima carte a Stromatelor (covoare) sale atunci cind aminteşte pe cei mei vestiţi urmaşi ai apostolilor, cu care a stat el în legătură, zicînd textual:

    2. «Această scriere nu-i o lucrare scrisă cu artă spre a mă lăuda, căci în ea sînt adunate însemnări pentru bătrîneţe, un leac împotriva uitării, simple reproduceri, simple schiţe după învăţăturile strălucitoare şi pline de viaţă ale acelor fericiţi şi cu adevărat vrednici bărbaţi, pe care m-am învrednicit şi eu să-i ascult.

    3. Dintre aceştia unul este un ionian, care locuia în Grecia; alţii sînt din Grecia Mare, unul din ei din Celo-Siria, altul din Egipt, altul din Anatolia, unul era din Asiria, altul era din Palestina, un evreu din naştere117. în cele din urmă am întilnit un altul - dar primul în puterea cuvîntului şi a gîndirii -, ală­turi de el am aflat odihnă sufletului meu; l-am găsit în Egipt unde era ascuns118. Dascălii aceştia care păstrau tradiţia cea adevărată, care vine direct de la Sfin­ţii Apostoli, de la Petru, Iacov, Ioan şi Pavel, tradiţie transmisă din tată în fiu -deşi puţini fii seamănă cu părinţii - au ajuns pînă la noi şi au depus în sufletele noastre acele frumoase seminţe strămoşeşti şi apostolice»119.


    XII

    Episcopii de Ierusalim


    1. Nu ştim cine vor ii fost cei vizaţi: din Ionia, să fi fost Meliton din Sardes, din Siria, Taţian sau Bardesan evreul, Teofil, din Cezareea ori Teodot, gnosticul, zice G. Bardy, o.c. p. II, 41. în orice caz, se poate vedea şi de aici universalitatea cunoştinţelor lui Clement, care citează în Stromatek sale numai pe Platon de peste 500 de ori.

    2. Text întrerupt. E posibil să fie aici o aluzie la persecuţia care a izbucnit în anul 202 şi cînd să se fi ascuns Panten de frica urmăritorilor.




    1. Clement Alex., Stromate, I, 11, trad. Pr. D. Fecioru, în «P.S.B.» 5, p. 16-17.

    2. A se vedea mai sus: IV, IV, 1; IV, VI, 4.

    3. Nu se cunoaşte nimic precis despre aceşti episcopi.




    1. Pe acele vremuri era în mare faimă ca episcop de Ierusalim Narcis, care-i cunoscut chiar şi pînă azi de către mulţi. El era cel de al 15-lea urmaş după răscoala iudeilor din timpul împăratului Adrian şi noi am arătat, în legă­tură cu timpul acela, că începînd de atunci comunitatea de acolo s-a format din păgîni după ce se terminase cea din tăierea-împrejur şi astfel primul epis­cop luat dintre păgîni a fost Marcu120.

    2. După el, listele de succesiune a episcopilor locali numesc pe Casian, iar după el pe Publius, apoi pe Maxim; după el pe Iulian, apoi pe Gaius; după el pe Simah, apoi pe un alt Gaius şi încă un Iulian, apoi pe Capiton, după aceea pe Valens şi pe Dolihian. în fine, după toţi aceştia, pe Narcis, al treisprezece­lea de la apostoli potrivit succesiunii regulate a episcopilor121.

    XIII

    Rodon şi ştirile lui despre marcioniţi

    1. Pe vremea aceea trăia în Roma şi Rodon, originar din Asia, ucenic şco-lit - cum însuşi afirma - la şcoala lui Taţian, pe care îl cunoaştem din cele pre­cedente122. El a compus diferite cărţi şi s-a îndreptat, între alţii, şi împotriva ereziei lui Marcion, care în vremea aceea - potrivit celor spuse de Rodon -era dezbinată în mai multe direcţii. Tot el ne arată cine sînt cei care au provo­cat această dezbinare atunci cînd combate cu grijă greşitele învăţături scornite de fiecare din ei.

    2. Să auzim ce spune: «Cauza pentru care nu se împacă ei unii cu alţii izvorăşte din deosebirile privitoare la crezul lor. într-adevăr, Apelles, unul din ceata lor, lăudat pentru felul lui de viaţă şi pentru vîrsta lui înaintată, mărturi­seşte un singur principiu, în schimb crede că proorociile sînt opera unui duh rău, convins de declaraţiile unei fecioare îndrăcite numită Filomena.

    3. Alţii, între care şi însuşi Marcion, introduc două principii, potrivit cărora (de altfel ca şi Potitus şi Vasilicus) întocmai ca un lup din Pont123, negă­sind aiurea răspuns la întrebarea: cum să explici deosebirile dintre lucruri, recurg la simplitate şi fără să întrebe dacă există dovezi, recunosc două princi­pii, în fine, alţii dintre ei s-au depărtat şi mai mult de aceşti dascăli, afimiînd ceva şi mai greşit: că nu există numai două, ci chiar trei firi, aşa cum susţine întemeietorul şi conducătorul lor, Sineros, după cum afirmă ucenicii lui»124.





    1. Aici, IV, I, 1.

    2. Marcion era fiul unui episcop din oraşul Sinope din Pont. El credea că există doi dumnezei: unul aspru şi drept (cel al Vechiului Testament), al doilea, cel bun şi milostiv (cel al Noului Testament). A se vedea Istoria bisericească universală, I, 136-138.

    3. Tertulian, Despre proscrierea ereticilor, XXX.

    4. Un timp a fost aderent al lui Marcion la Roma, apoi s-a alipit de gnostici în Alexandria.




    1. Acelaşi Rodon descrie şi chipul în care a intrat în legături cu Apelles125 spunînd: «Cînd bătrînul Apelles ne frecventa s-a putut convinge că în multe privinţe nu avea dreptate. De pildă a ajuns să spună că nu-i numai decît nece­sar să cercetezi amănunţit învăţătura, ci fiecare să rămînă la părerea lui pro­prie. Căci, zicea el, s-ar putea ca cei care şi-au pus nădejdea în Cel răstignit să se mîntuiască numai dacă ar fi aflaţi că săvîrşesc binele. Problema cea mai întunecată din învăţătură era, cum spunea el, concepţia despre Dumnezeu. Oricum, nu există decît un singur principiu, după cum spune şi învăţătura noastră».

    2. După ce a expus întreaga concepţie a lui Apelles, Rodon continuă: «De unde ai dovada în acest sens sau pe ce temei poţi tu afirma că există numai un singur principiu? Spune!» La care el răspunde: «Cuvintele proorocilor se con­trazic între ele pentru că nu conţin nimic adevărat. Ele sînt în contradicţie, mincinoase şi opuse unele altora.

    3. De ce anume există numai un singur principiu - continuă el - nu poţi şti, dar simt că numai aşa trebuie să cred. Cînd l-am conjurat să spuie adevărul, el jură că adevărul îl spune că nu ştie cum poate exista un Dumnezeu, iar că pe El numai aşa II putem crede. Cît despre mine, am început să rid acuzîndu-1 că aşa dascăl cum se pretinde, nu se pricepe nici măcar să-şi argumenteze crezul».

    4. în aceeaşi scriere acelaşi Rodon se adresează lui Calistion126 şi mărturi­seşte că şi el a fost la Roma ucenicul lui Taţian şi că într-o carte compusă de el (Probleme), Taţian făgăduia că va explica pasajele neclare şi ascunse din Sfin­tele Scripturi. La rîndui lui, şi Rodon făgăduieşte că va explica într-o carte spe­cială «rezolvările» date de Taţian. Se mai afirmă că de la Rodon ne-a mai rămas şi un comentar la Exaimeron.

    5. Cît despre Apelles, acesta s-a făcut vinovat de 100 de ori faţă de Legea lui Moise, luînd în rîs în mai multe scrieri cuvîntul sfînt şi dîndu-şi silinţa - cel puţin aşa credea el - să-1 «demaşte şi să-1 combată».

    Atîta despre problemele acestea.
    XIV

    Proorocit mincinoşi ai catafrigienilor126*

    Vrăjmaşul Bisericii lui Dumnezeu, care urăşte cumplit binele şi îndră­geşte răul şi care niciodată n-a uitat să scornească tot felul de uneltiri împotriva Bisericii lui Dumnezeu, a ajuns şi de astă dată să provoace unele direcţii străine de duhul Bisericii. Dintre eretici, unii s-au strecurat ca nişte şerpi veni­noşi prin Asia şi Frigia, lăudîndu-se cu Montan pe care-1 numeau «Mîngîieto-rul» sau «Paracletul» noii Biserici şi cu nişte femei din anturajul lui, Priscilla şi Maximilla, pe care le socoteau proorociţele lui Montan.


    XV

    Despre schisma produsă de Blastus în Roma


    126. Personaj necunoscut.

    126 a. Sub «catafrigieni» se înţeleg montaniştii, după numele întemeietorului acestei secte rigoriste, Montan, născut în localitatea Pepuza din Frigia, provincie în care se resimţea încă influenţa culturii «asiatice şi barbare» (Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti 1970, p. 249).



    127. Capitolele XIV şi XV sînt doar introducere pentru cunoaşterea şi combaterea monta-
    nismului, de care vorbeşte, mai ales, cap. XVI.

    Alţi eretici au înflorit în Roma. Ei aveau în frunte pe un oarecare Florin, care s-a lăsat de chemarea preoţească, iar alături de el mai era încă unul, Blas­tus, căzut şi el în acelaşi fel de la calea adevărului. Amîndoi au reuşit să rupă pe mai mulţi inşi din sînul Bisericii şi să-i atragă de partea lor. Fiecare dintre aceştia se silea să caute căi noi spre aflarea adevărului127.

    XVI

    Montan şi mincinoasele lui proorocite


      1. IV, XXI; XXVI; XXVII.

      2. Nu se ştie despre cine poate fi vorba.

      130. Unii au identificat pe acest scriitor cu episcopul Abercius de Ieropole de pe la
      finele sec. al II-lea, autorul inscripţiei cunoscute (I. Rămureanu în Actele martirice, «P.S.B.» 11,
      pag. 352-361}.

      1. Unii cred că sub Miltiade ar trebui să vedem pe Alcibiade: V, III, 4.

      2. Aboc, 22, 18-19.

      133. Harnack (Mission... II, 770) crede că Zotic va fi fost episcop în Otrus, localitate
      Irigiană.

      împotriva rătăcirii numite a catafrigienilor, puternica ocrotire a adevă­rului a ridicat în Ierapole ca o armă tare şi nebiruită pe Apolinarie, despre care am amintit mai înainte128 şi pe mulţi alţi bărbaţi învăţaţi din vremea aceea.

    1. Aceştia au şi lăsat un foarte bogat material pentru istoria noastră. Unul dintre cei amintiţi, la începutul scrierii sale împotriva acestor eretici, ne în­ştiinţează că pentru a-i combate a avut cu ei şi discuţii orale129. Iată cum îşi înce­pea el130 scrierea:

    2. «Cu toate că e foarte multă vreme, iubite Avircius Marcelus, de cînd mi-ai cerut compun o lucrare împotriva ereziei celor pe care tu îi numeşti după numele lui Miltiade131, totuşi pînă acum de fiecare dată am ezitat nu atît ci n-aş fi fost în stare să o combat şi să aduc o mărturie pentru adevăr, cît mai ales de frica şi de îngrijorarea că ar putea crede cineva că eu aş adăuga ceva nou la învăţătura Noului Testament şi a Evangheliei, faţă de care nimeni din cei care vor să se conducă după Evanghelia însăşi nu are voie nici să adauge, nici să elimine nimic132.

    3. întrucît nu e mult de cînd mă aflam în Ancira Galatiei, am găsit Biserica de acolo cu urechile de-a dreptul ameţite nu de o nouă proorocie, cum cred ei, ci de o falsă proorocie, cum se va vedea din cele următoare; drept aceea pe cît mi-a stat în putinţă şi cît mi-a ajutat Dumnezeu, am discutat cu ei în Biserică, cu fie­care prilej, zile de-a rîndul, despre problema aceasta precum şi despre altele de acest fel. Urmarea a fost că întreaga comunitate s-a bucurat şi s-a întărit în adevăr, iar partida vrăjmaşă a fost pentru moment respinsă şi duşmanii ruşinaţi.

    4. Presbiterii de acolo m-au rugat, de faţă fiind şi presbiterul Zotic din Otrus133, să le las textul celor rostite împotriva duşmanilor credinţei. Momen­tan nu li l-am putut lăsa, în schimb am făgăduit că dacă-mi va ajuta Dumnezeu li-1 voi trimite cît mai curînd».

    5. După ce a spus aceste lucruri şi altele asemănătoare la începutul scrierii sale, iată cum prezintă el cauza ereziei amintite: «înverşunarea lor împotriva Bisericii şi erezia lor recentă care-i îndepărtează de Biserică pleacă din următoarele :

    1. La graniţa Misiei frigiene se spune că există un sat cu numele Ardaban134. Se crede că acolo a făcut loc diavolului în sufletul său, pentru prima dată - şi anume pe vremea proconsulului Gratus al Asiei133 - unul dintre credincioşi, Montan, în urma unei nestăvilite dorinţe de a ajunge con­ducător. Influenţat de duhurile rele, Montan a căzut la un moment dat în extaz, începînd să scoată sunete şi să vorbească lucruri stranii, proorocind într-un chip cu totul străin de felul tradiţional care păstra rânduielile vechi ale Bisericii.

    2. Dintre cei care au auzit atunci cuvintele lui rătăcite, unii l-au dojenit declarînd că şi-a pierdut mintea ca un îndrăcit, posedat de duhul rătăcirii care tulbură mulţimile şi oprindu-1 să mai grăiască în public, căci îşi aminteau de felul cum i-a învăţat Mîntuitorul pe apostoli să deosebească duhurile şi de ameninţarea de a se feri de proorocii cei mincinoşi136; alţii, dimpotrivă, încre­zători în sfinţenia duhului lui profetic, dar mai ales înfumuraţi de mîndrie şi uitînd de porunca Mîntuitorului, provocau minţile slabe, uşor schimbătoare şi înşelătoare ale poporului, lăsîndu-se fermecaţi şi înşelaţi de el aşa fel că nu-i mai puteai face să tacă.

    3. Aşadar, mai mult prin viclenie şi înşelăciune diavolul lucra la pierde­rea celor neascultători, făcîndu-se cinstit de ei, aprinzînd în ei un simţămînt adormit şi înstrăinat de la dreapta credinţă. în acest scop el a «trezit» două femei, pe care le-a îmbătat cu aceleaşi idei stricate, încît şi ele au început să pre­dice, ca şi «bărbatul», aceleaşi lucruri nebuneşti, rătăcite şi stranii. Montan asi­gura că cei care-1 vor urma cu bucurie şi care vor fi mîndri de el se vor mîntui şi vor fi copleşiţi cu bogate făgăduinţe. Cîteodată însă îi şi certa în toată regula şi după toată cuviinţa, aceasta ca să apară în faţa lor cu înfăţişarea de judecător aspru (cu toate că numărul frigienilor care se lăsaseră înşelaţi de el era mic). Pe de altă parte duhul cel neruşinat învăţa pe toţi să batjocorească Biserica întreagă oriunde s-a răspîndit ea, pentru că acest prooroc nu era cinstit şi nici primit.





      1. Localitate neidentificabilă.

      2. Anii 171-172.

      3. Matei, 7, 15; I Ioan, 4, 1.

      137. Unii au crezut că sub «adunările celor credincioşi» ar trebui să înţelegem sinoade (P.
      Batiffol, L'Eglise naissante et le catholicisme, Paris 1909, p. 265); alţii au văzut în ele conferinţe
      mixte întrucît la ele luau parte şi laici.

      Faţă de toate acestea, adevăraţii credincioşi din ţinutul Asiei s-au adu­nat în diferite localităţi şi au cercetat noua credinţă şi arătau că ea e străină de Biserică, iar după ce au osîndit erezia au alungat din Biserici pe aderenţii lor, scoţîndu-i din comuniunea lor»137.

    1. Acestea le istoriseşte la începutul cărţii, iar în restul ei a combătut pe faţă rătăcirea montanistă. în cartea a doua ni se arată şi felul cum au murit con­ducătorii lor:


    1. Explicare neclară. Probabil montaniştii se făleau că şi ei au martiri. La această obser­vaţie creştinii îi întrebau: dar puteţi voi aduce măcar o singura dovadă că iudeii v-au prigonit, •fa curo ne-au prigonit pe noi?

    2. Numele de «creştin».

    3. Matei, 23, 34.

    4. G. Bardy (o.c. p. 50) crede că e discutabil acest fapt.

    5. Casier (ca şi Iuda).

    6. A se vedea şi mai jos, cap. XXI. Poate că şi felul morţii lui Teodot să cuprindă ele­mente legendare.

    7. Prin aceste trei expresii nu trebuie înţeleasă Sfînta Treime, ci puterile Duhului.

    8. Zotic pare a fi horepiscop.

    9. Oraş cunoscut în Asia proconsulară.




    1. «întrucît ne acuza că sîntem «omoritori de prooroci», pentru că n-am vrut să primim pe proorocii lor năbădăioşi - deşi ei ziceau că tocmai Domnul făgăduise venirea unor astfel de prooroci - să ne răspundă ei înaintea lui Dumnezeu, dragii mei: există oare în ceata celor care s-au ortăcit bîlbîind împreună cu Montan şi cu femeile din jurul lui măcar unul singur care să fi fost urmărit de iudei138 sau de cei necredincioşi? Nici unul! Şi tot aşa, există oare vreunul care să fi fost prins şi răstignit pentru că pomeneşte numele lui Hris­tos?139 Nici unul singur! Iar dintre femei a mai fost vreodată vreuna biciuită şi ucisă cu pietre în sinagoga iudeilor?140 Niciodată şi nicăieri!

    2. Şi totuşi Montan şi cu Maximilla lui au ajuns să sfîrşească de o moarte cu totul deosebită de a celorlalţi, căci se istoriseşte că stăpîniţi de un duh al rătăcirii ei au murit amîndoi prin spînzurare141, desigur nu deodată, iar după un zvon larg răspîndit sfîrşitul lor şi al vieţii lor a fost acelaşi ca şi al lui Iuda.

    3. Şi tot aşa se spune adeseori că acest faimos Teodot, întîiul aşa numit «chivernisitor» al noii proorocii142, ar fi fost ridicat din pămînt şi înălţat spre cer, aşa avea impresia în extazul lui atunci cînd a fost încredinţat să ducă mai departe duhul rătăcitor, dar apoi în cîteva clipe a fost zvîrlit la pămînt şi s-a sfîrşit în chip ruşinos143. Cel puţin aşa se istoriseşte.

    4. Dacă n-am văzut cu ochii noştri, nu putem dragul meu, nici s-o ştim prea sigur, că se poate ca Montan şi Teodot şi femeia amintită înainte să fi murit, fie aşa cum am spus, fie în alt chip».

    5. Oricum, în această carte ni se spune că sfinţii episcopi de atunci ar fi încercat să se împotrivească duhului care era în Maximilla, dar au fost împie­dicaţi de alţii, şi anume de către cei care stăteau în legătură cu ei.

    6. El scrie: «Să nu spui că duhul rău care lucrează în Maximilla grăia şi în cartea lui Asteriu Urban: «sînt alungată de la oi ca un lup, dar eu nu sînt lup, ci cuvînt, duh, putere»144. De aceea să arate clar ce putere este cea care este în duh, să dovedească şi să silească pe cei care erau prezenţi atunci ca să-1 mărtu­risească şi să pună la probă acest duh neruşinat şi să discute cu el: oameni cu vază şi episcopi ca Zoticus145 din localitatea Comana şi Iuliu din Apameea146, cărora aderenţii lui Temison147 le-au închis gura, fără să îngăduie să facă de ruşine acest duh mincinos şi înşelător de norod».

    1. Iar după ce tot acolo autorul mai face şi alte observaţii în aceeaşi carte spre combaterea falselor proorocii ale Maximillei, precizează şi timpul cînd scrie aceste lucruri, întrucît aminteşte şi de «proorociile» ei, prin care vestea războaie şi răscoale, trădîndu-şi neadevărul lor atunci cînd zice textual:

    2. «Cum să nu pară de acum înainte mincinoase toate aceste lucruri? Căci iată s-au împlinit mai bine de treisprezece ani de cînd femeia aceea a murit şi nici un război local sau universal n-a izbucnit în lume, încît prin mila lui Dumnezeu pînă şi creştinii s-au bucurat de o pace statornică»148.

    3. Ştirile acestea provin din cartea a doua. Dar voi reda şi din cea de a treia carte cîte va scurte pasaje privitoare la cei ce se laudă că în rînduielile lor ar fi fost martiri şi mai mulţi. «Atunci însă cînd se văd loviţi în tot ce spun şi cînd se văd reduşi la tăcere, atunci îşi caută scăparea la martirii lor, spunînd că mulţimea martirilor pe care-i au e o mărturie a puterii aşa numitului «duh pro­fetic» pe care-1 au149. Dar după cît se pare concluzia aceasta nu-i deloc dreaptă.

    4. Căci există şi alte erezii care au un număr destul de mare de martiri şi pentru aceasta noi totuşi nu sîntem de aceeaşi părere cu ele şi nici nu vom mărturisi vreodată că adevărul e de partea lor. Mai întîi, înşişi partizanii ere­ziei lui Marcion, aşa numiţii marcioniţi150, spun că şi ei au un mare număr de martiri ai lui Hristos, dar adevărul e că ei nu-L mărturisesc corect pe Hristos».

    Iar ceva mai departe adaugă:

    22. «De altfel, tocmai de aceea, atunci cînd oamenii Bisericii sînt chemaţi


    la mărturisirea credinţei în adevăr şi cînd vin în contact cu cei pe care-i
    numesc «martiri ai ereziei frigiene», din clipa aceea ei se despart de ei şi mai
    curînd vor să moară decît să mai aibă legături cu ei, pentru că nu se împacă
    deloc cu duhul ce stăpîneşte pe Montan şi pe femeile lui»151. Acest lucru reiese
    cu toată claritatea din cele întimplate în vremea noastră la Apameea de pe
    Meandru în legătură cu cei care au murit moarte de martiri împreună cu Caius
    şi Alexandru din Eumenia»152.

    XVII


    Despre Miltiade şi scrierile lui


    1. CI. mai jos: V, XVIII, 5.

    2. Răstimpul acestei «păci statornice» pare a fi între 180-193.

    3. «Duhul să nu-1 stingeţi» (/ Tes., 5, 19) părea deviza montaniştilor.

    150. Dintre martirii marcioniţilor cunoaştem cazul episcopului Asclepius, de care vor-
    beşte Eusebiu în Martirii Palestinei, X, 3., şi o femeie din Cezareea.

    1. Deci ortodocşii erau convinşi că montaniştii se rătăciseră de la adevărul Bisericii.

    2. Localitate creştină încă de la începutul sec. al II-lea. (Harnack, o.c. II, 740-741).

    1. în aceeaşi scriere se face amintire şi despre scriitorul Miltiade, spunîn-du-se că şi el a compus un tratat împotriva ereziei respective. După ce repro­duce cîteva cuvinte din afirmaţiile ereticilor, el continuă: «Acestea le-am aflat

    într-una din scrierile prin care se combătea tratatul fratelui nostru Miltiade, în care acesta dovedise că un prooroc n-are voie să proorocească în stare de extaz, de aceea am şi rezumafco».

    1. Ceva mai departe, tot în aceeaşi scriere, el numără pe cei care au proo­rocit potrivit Noului Testament şi printre ei aminteşte şi de o anumită femeie Amia precum şi de un Codrat153, despre care declară: «în starea de prefăcută proorocie caracterizată prin neruşinare şi nesăbuinţă, proorocul cel mincinos începe mai întîi printr-o neştiinţă căutată, după care, cum am mai spus, sufle­tul lui se pierde într-un delir involuntar.

    2. Ei nu vor fi în stare să ne arate nici un prooroc din Vechiul ori din Noul Testament care să fi fost mînat de un astfel de duh, căci nici una din prooro-ciile făcute de un Agav154, de Iuda155, de Sila156, de fiicele lui Filip157, de Amia din Filadelfia şi de Codrat sau de oricare ar fi fost ei, nu au nici o legătură cu cele ale montaniştilor».

    3. Şi apoi iarăşi, mai departe: «Căci dacă după spusele lor femeile din preajma lui Montan au primit prin succesiune darul proorociei, ca şi Codrat şi Amia din Filadelfia, atunci să ne arate care anume sînt printre ucenicii lui Montan şi printre femeile lui cei care i-au moştenit pe ei. Căci Apostolul e de părerea că harisma profetică va dura în întreaga Biserică pînă Ia sfîrşitul celei de a doua veniri158. Or, cu toate că au trecut 14 ani de la moartea Maximillei, ei nu vor putea să indice numele nici unui urmaş de al lor».

    4. Acestea toate ni le-a lăsat acel scriitor anonim. Cît despre Miltiade pe care îl aminteşte, acesta ne-a lăsat alte mărturii despre rîvna lui faţă de prooro-ciile sfinte în tratatele pe care le-a compus, împotriva paginilor şi împotriva iudeilor, fiecare din ele în cîte două cărţi. Ne-a mai lăsat şi o Apologie adre­sată căpeteniilor lumeşti în favoarea filosofiei noastre creştine159.

    XVIII

    Şi Apolloniu a combătut pe catajrigieni şi pe cei amintiţi de el


    1. Despre Amia nu ştim nimic. Codrat e desigur alt personaj decît apologetul.

    2. Fapte, 11, 27-30; 21, 10-11.

    3. Fapte, 5, 22; 27; 32.

    4. Fapte, 15, 18; II Cor., 1, 19; / Tes., 1, 1.

    5. Fapte, 8, 5; 21, 8-9.

    6. Efis., 4, 8; / Cor., 1, 7.

    7. «Căpeteniile» vor fi fost împăraţii antonini, iar «filosofia» vizată e felul de «vieţuire creştină».

    8. Necunoscut din altă parte decît de la Eusebiu.

    1. împotriva ereziei numite a catafrigienilor, care înflorea pe atunci mai ales în Frigia, a păşit printr-o combatere şi scriitorul bisericesc Apollonius160.

    El a scris împotriva lor o lucrare specială, în care pe de o parte a îndreptat cuvînt de mincinoasele lor proorocii, iar pe de altă parte a descris viaţa condu­cătorilor ereziei161. Să ascultăm cu ce cuvinte grăieşte el despre Montan:



    1. «Dar, cine anume este acest recent dascăl, ne arată lucrările lui şi învă­ţătura lui. El este cel care învaţă despre căsătorii că trebuie desfiinţate, el a intro­dus ca obligatoare posturile şi tot el e cel care a dat localităţilor Pepuza şi Timion (două orăşele mici din Frigia) numele de «al doilea Ierusalim»162, cu gîndul să strîngă acolo pe oamenii de pretutindeni, şi tot el a aşezat oameni care să strîngă bani, dînd în chip viclean numele de «donaţie» bunurilor strînse de ei, scornind şi plata unui salariu pentru cei care vor vesti învăţăturile lui pentru ca prin lăcomia aceasta să se întărească propovăduirea cuvîntului».

    2. Iată acestea în legătură cu Montan. Iar cînd ajunge să scrie despre proorociţele lui declară: «Vom dovedi acum că din clipa în care aceste prime preotese au ajuns să fie posedate de duhul rău ele şi-au părăsit îndată pe soţii lor. în acest caz, cum n-ar minţi cel care ar spune că Priscilla e încă tot fecioară?»

    3. După care continuă: «Nu crezi oare că orice Scriptură opreşte pe proo­roc să primească daruri şi bogăţii?163 Atunci cum să nu osîndesc cînd văd pe această proorocită primind aur, argint şi haine bogate?»

    4. Şi apoi, mai departe, despre unul din mărturisitorii lor: «De altfel chiar şi Temison şi-a ascuns pofta după bunuri exterioare sub o înfăţişare pioasă şi neputind răbda încercările martirajului şi-a răscumpărat pedeapsa temniţei printr-o mare sumă de bani. Dar şi în acest caz, în loc să se smerească, nici măcar nu s-a sfiit să se laude ca «martir», maimuţărind pe apostolul şi compu-nînd ca el o «epistolă sobornicească»164, catehizînd pe oamenii care au o cre­dinţă mai bună decît el însuşi şi luptîndu-se cu vorbe care nu spun nimic şi blasfemiind pe Domnul, pe apostoli şi Sfînta Biserică».

    5. Şi iată ce scrie despre unul din cei pe care îi cinstea ca martir: «Ca să nu vorbesc despre mai mulţi, să informeze proorocită măcar despre Alexandru, care se ţine el însuşi că-i martir şi cu care ea însăşi se complace să petreacă în ospeţe, dar despre care totuşi se spune că mulţi îl cinstesc. Nu-i nevoie să vor­besc eu despre tîlhăriile şi despre nelegiuirile pentru care a fost pedepsit; ar putea-o spune sacristia Bisericii»165.

    6. Care din doi va ierta celuilalt păcatele? Va ierta oare proorocul tilhă-riile martirului sau martirul lăcomiile proorocului? Căci cu toate că Domnul a




    1. Cel mai temeinic studiu despre montanişti l-a scris P. de Labrielle, La crise montaniste, Paris 1913. Montaniştii atacau căsătoria, postul, disciplina Bisericii (Ist. Bis. Univ. p. 139-141). Tertulian a reprezentat (într-un timp) o atitudine montanistă moderată.

    2. Informaţii despre ambele localităţi, la Harnack, o.c. II, 738; 771.

    3. Aici e citată Didahia celor doisprezece apostoli, XI («P.S.B.» 1, p. 30).

    4. Prima atestare a acestor scrieri neo-testamentare.

    5. 'O TiioftoSoţioi; era partea posterioară a templului unde se ţinea vistieria şi arhiva lui.

    Yüklə 4,28 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
  • 1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   45




    Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
    rəhbərliyinə müraciət

    gir | qeydiyyatdan keç
        Ana səhifə


    yükləyin