tem nişte bieţi şi smeriţi mărturisitori». Rugau chiar cu lacrimi pe fraţi, ca unii care au nevoie, ca şi aceştia să facă rugăciuni necontenite pentru sfîrş
tem nişte bieţi şi smeriţi mărturisitori». Rugau chiar cu lacrimi pe fraţi, ca unii care au nevoie, ca şi aceştia să facă rugăciuni necontenite pentru sfîrşitul lor.
Căci chiar şi dacă dovedeau prin fapte tăria mărturisirii dovedindu-se a fi adevăraţi eroi prin statornicie, răbdare şi curaj, totuşi din frică faţă de Dumnezeu opreau pe fraţi să-i numească martiri».
Şi îndată, după aceea: «S-au smerit atunci sub mîna cea puternică prin care sînt înălţaţi acum64, atunci pe toţi îi apărau, pe nimeni nu osîndeau; pe toţi îi dezlegau şi pe nimeni nu legau65. Se rugau şi pentru cei care-i chinuiau cumplit ca şi Ştefan martirul cel desăvîrşit care zicea: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta»66. Or, dacă el se rugase pentru cei care-1 ucideau cu pietre, atunci cu atît mai mult s-a rugat pentru fraţi».
Şi după cîteva cuvinte referatul continuă astfel: «Din cea mai curată dragoste au luptat ei lupta cea mai grea împotriva vrăjmaşului67 pentru ca odată strînsă de gît fiara să sloboadă afară teferi pe cei despre care ea-şi închipuise că i-a înghiţit de tot. Căci ei nu se arătau trufaşi faţă de cei căzuţi68, ci printr-o milostivire cu adevărat părintească mai curînd le-au făcut parte din bunurile pe care le aveau din belşug, vărsînd pentru ei lacrimi bogate înaintea Tatălui.
Viaţa au cerut-o şi li s-a dat69, iar ei au împărtăşit-o şi celor de aproape atunci cînd s-au întors la Domnul cu totul biruitori. Şi întrucît totdeauna au iubit pacea şi pe noi mereu spre pace ne-au îndrumat, de aceea s-au şi dus la Dumnezeu cu pace fără să fi lăsat mamei jale şi nici fraţilor tulburare şi luptă, ci lăsîndu-le doar bucurie, pace, înţelegere şi dragoste»70.
Această istorisire despre dragostea pe care fericiţii martiri o aveau faţă de fraţii căzuţi poate fi de folos din pricina purtării neomeneşti şi fără de milă a celor care s-au arătat mai tîrziu lipsiţi de îndurare faţă de mădularele trupului lui Hristos71.
III
Ce vedenie a avut în somn mucenicul Attalus?
I Petru, 5, 6.
Matei, 16, 19; 18, 18.
Fapte, 7, 60.
Adică împotriva diavolului.
Gal, 6, 4.
Ps., 20, 4.
Gal., 5, 22.
71. Aluzie la secta rigoristă a novaţienilor, despre care Eusebiu dă multe amănunte în
Istoria sa, îndeosebi în cartea a şasea VI, XLIII, 1-18.
1. Aceeaşi scriere despre martirii amintiţi conţine şi o altă istorisire vrednică de pomenit, de aceea cred că nu se va supăra nimeni dacă vom aduce-o la cunoştinţă cititorilor. Iată despre ce e vorba.
întrucît unul dintre ai lor (creştini), Alcibiade, ducea încă de mai înainte o viaţă foarte aspră, nevoind să pună nimic în gură decît pîine şi apă72 şi întrucît acest fel de viaţă a continuat şi în închisoare, i s-a arătat lui Attalus o vedenie, după întâia sa luptă pe care a suportat-o în amfiteatru, spunîndu-i că Alcibiade nu face bine lepădîndu-se de ceea ce Dumnezeu a creat şi prin aceasta dă altora prilej de sminteală.
Alcibiade s-a lăsat convins: mînca de acum fără alegere şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. Căci harul lui Dumnezeu nu-i lăsa necercetaţi, ci Duhul Sfînt îi sfătuia în toate.
întrucît ucenicii lui Montan împreună cu Alcibiade şi Teodot începuseră încă de pe atunci să răspîndească printre mulţi ideile lor de proorocie şi foarte multele minuni ale harismelor dumnezeieşti care se săvîrşeau pînă atunci în diferitele biserici dădeau oamenilor motiv să se creadă că aceşti oameni aveau şi darul proorociei, şi întrucît s-a iscat o neînţelegere din această pricină, fraţii din Galia şi-au formulat, la rîndul lor, şi ei părerea proprie despre aceste probleme, şi anume o părere înţeleaptă şi foarte ortodoxă. La aceasta au mai adăugat şi diferite scrisori despre martirii care şi-au sfîrşit viaţa printre ei, scrisori pe care le compuseseră pe vremea cînd fraţii lor se aflau încă în cătuşe şi pe care le trimiseseră atât fraţilor din Asia şi Frigia, cît şi lui Eleuteriu, care era pe atunci episcop de Roma, prin care se urmărea pacificarea Bisericilor.
Ce mărturie dădeau martirii despre Irineu
72. S-a bănuit că Alcibiade ar fi fost montanist, dar nu e sigur. Au fost multe grupări rigo-
riste în primele secole.
73. Apoc, 1, 9.
în epistola lor către episcopul Romei, despre care am mai vorbit, martirii vorbeau frumos şi despre Irineu, care pe atunci era deja preot al comunităţii din Lyon, dînd despre el foarte multe mărturii, după cum arată textual înseşi cuvintele lor:
«Ne rugăm, părinte Eleuterie, ca scrisoarea noastră să te găsească în bucurie atât cît şi alte daţi. Am încredinţat cu aducerea acestei scrisori pe fratele şi însoţitorul73 nostru Irineu şi-ţi cerem să-1 primeşti ca pe un rîvnitor al testamentului lui Hristos, căci dacă am şti că situaţia în care se află îndreptăţeşte pe cineva, atunci ţi l-am fi recomandat în primul rînd ca pe un preot al Bisericii, cum de fapt şi este».
Ce rost are să înşirăm după scrisoarea amintită lista martirilor morţi fie prin tăierea capului, fie aruncaţi ca hrană fiarelor, fie morţi în închisori, precum şi numărul celor care au adus mărturie pentru credinţă, dar care totuşi au
rămas în viaţă? Pentru oricine ar dori-o, va fi uşor să urmărească aceste liste foarte amănunţite luînd în mînă epistola care, după cum am zis, a fost introdusă de noi în «colecţia martirilor»74.
Acestea au fost, aşadar evenimentele care au avut loc sub Antonin75. V
Dumnezeu a primit ruga creştinilor trimiţînd ploaie lui Marcu Aureliu
Aceeaşi lucrare a lui Eusebiu - din păcate pierdută - şi despre care vorbeşte în multe locuri V. Prefaţa; VI, XXII, 8 etc.
A se vedea aici în nota nr. 2 în această «carte».
Poate că e vorba de campania din anul 172. Dio Cassius, Hist. rom., LXXI, 8-10.
Dintre scriitorii păgîni («din afară», cum îi numeşte Eusebiu) cîţiva au relatat cazul atribuindu-1 rugii împăratului, respectiv magului egiptean Harnufis. în plus, senatul roman a ridicat lui Marc Aureliu şi a bătut şi monede în cinstea acestui «miracol». Dintre istoricii profani care au relatat cazul amintim pe Iulius Capitolinus (Vita M. Aurelii, 24), Claudius Apolinarius (în VI. Cons. Honorii carm. 28), Themistius (Care e cea mai împărătească dintre virtuţi?discurs) şi Dio Cassius (Hist. rom. 71, 8).
Acest Apolinarie, despre care s-a pomenit mai sus (IV, 12) ar fi putut fi sursa din care se documentează Eusebiu. Din nefericire, lucrarea lui s-a pierdut.
Despre fratele împăratului, Cezarul Marcu Aureliu76, se istoriseşte că odată pe cînd îşi rînduia ostaşii să înceapă lupta împotriva germanilor şi a sar-maţilor se afla în mare strîmtorare pentru că armata era greu chinuită din pricina lipsei de apă. Atunci ostaşii din aşa numita «legiunea Melitenei» potrivit credinţei care i-a ajutat de atunci şi pînă azi în luptele lor cu duşmanii, au înge-nunchiat cum le este obiceiul să se roage, înălţînd rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu.
Chiar şi numai arătarea unei astfel de privelişti a impresionat pe duşmani, dar se istoriseşte că s-a întîmplat un fapt şi mai surprinzător: făcînd rugăciuni zeilor, o furtună puternică a pus repede pe fugă pe vrăjmaşi fugărindu-i nimicitor, în timp ce ploaia a înviorat pe cei care mai înainte erau cît pe aci să piară de sete.
Această istorisire e descrisă şi de nişte scriitori care sînt îndepărtaţi de învăţătura noastră şi care s-au străduit să scrie despre împăraţii de care vorbim, dar ea e cunoscută şi între ai noştri. însă întrucît sînt străini de credinţa noastră, istoricii «din afară», chiar dacă relatează faptul ca ceva ieşit din comun, totuşi ei nu recunosc cum că faptul a avut loc în urma rugăciunii săvârşite de ai noştri77. Ca unii care iubesc adevărul, scriitorii noştri relatează faptul într-un mod simplu şi cinstit.
Printre aceştia din urmă am putea număra pe Apolinarie78, care istoriseşte că de atunci legiunea care în urma rugăciunii a săvîrşit minunea a primit de la împărat un anumit nume legat de acel eveniment: în limba latină ea a fost numită «legio fulminatrix»79.
Martor vrednic de încredere ne-ar putea fi în această privinţă şi Tertulian: într-o apologie în favoarea credinţei, pe care a adresat-o senatului şi despre care am mai amintit şi pînă acum80, el confirmă această ştire cu o argumentare mai temeinică şi mai concludentă81.
Căci el însuşi scrie că şi pe vremea sa circulau nişte scrisori date de prea luminatul împărat Marcu (Aureliu)82, în care mărturiseşte că pe cînd armata sa era ameninţată să moară de sete ea a fost salvată de rugăciunile creştinilor, după care adaugă că ameninţa cu moartea pe cei care încercau să pîrască pe ai noştri.
Şi tot acolo acelaşi scriitor mai adaugă: «Ce fel de legi mai sînt şi cele pe care le dau împotriva voastră numai cei nelegiuiţi şi nedrepţi şi cruzi, pe care nici Vespasian nu le-a respectat, cu toate că biruise pe iudei şi pe care şi Traian le-a zădărnicit în "parte atunci cînd a oprit urmărirea creştinilor şi pe care nu le-a aplicat nici Adrian, cu toate că dădea o atenţie pînă şi celor mai curioase zvonuri, de altfel ca şi cel care se numea «Piui», care nici el nu le-a respectat?»83
Dar despre aceste lucruri creadă oricine ce va vrea.84
Numirea «legio fulminatrix» e mai veche decît M. Aureliu şi, potrivit lui D. Cassius {o.c, LV, 23, 5), practica un cult deosebit, închinat lui Zeus Keraunos.
Mai sus II, II, 4; XXV, 4; III, XXXIII, 3.
Apologeticul V, 6.
E vorba de anexa a doua (inserată după Prima Apologie a lui Iustin) (cea Către Senat) scrisă afirmativ de împăratul M. Aureliu în legătură cu biruinţa acestei legiuni «fulminatrix». Scrisoarea e apocrifa (Iustin, Apoi. I, în «P.S.B.» 3, p. 73-74).
Să mergem, dar, mai departe cu expunerea istoriei noastre. Potin şi-a încheiat şi el viaţa murind ca martir la o vîrstă de 90 de ani împliniţi, deodată cu martirii din Galia. După el, la conducerea episcopiei de Lyon, a urmat Irineu. După cîte am aflat, în tinereţea lui, Irineu ascultase predicile lui Policarp.
în cea de a treia carte a scrierii Contra ereziilor Irineu stabileşte ordinea în care au urmat la conducere episcopii Romei pînă în vremea lui Eleuteriu, despre care am mai amintit tocmai cînd am relatat cele întîmplate în vremea lui, întrucît tocmai pe vremea lui şi-a compus scrierea. Iată cum se exprimă el:85
VI
Lista episcopilor Romei
«După ce au întemeiat şi rînduit Biserica, fericiţii apostoli au pus în fruntea treburilor episcopale pe Lin, acela despre care aminteşte Pavel în epistola sa către Timotei86.
Acestuia îi urmează Anaclet, iar după el, ca al treilea după apostoli, e ales ca episcop Clement, care văzuse şi el de asemenea pe fericiţii apostoli şi a vorbit cu ei, predica apostolilor răsunîndu-i încă în urechi şi avînd vie tradiţia lor înaintea ochilor. De altfel, el nu era singur în situaţia aceasta, căci trăiau încă mulţi din cei care primiseră învăţătura de la apostoli.
Pe vremea lui Clement s-a iscat o grea tulburare în Biserica din Corint, de aceea Biserica Romei a trimis corintenilor o foarte însemnată epistolă «ca să-i readucă la pace şi ca să le reînnoiască credinţa aşa cum fusese ea primită de la apostoli».
Şi îndată după aceea acelaşi Irineu adaugă:
«Acestui Clement, primul care îi urmează este Evarest; în urma lui Evarest vine Alexandru, după care, ca al şaselea începînd de la apostoli, e rînduit Sixt; după el Telesfor, care a mărturisit în chip minunat; după aceea Higin, în urma lui Pius şi după acesta Anicet, iar după ce Sotir a urmat lui Anicet, iată că acum, ca al zecelea după apostoli, deţine serviciul episcopal Eleuteriu.
în aceeaşi ordine şi în aceeaşi rînduială s-a păstrat în Biserică tradiţia apostolilor şi tot aşa a ajuns pînă la noi şi propovăduirea adevărului»87.
VII
în timpul acela creştinii aveau încă darul minunilor
H<>. II Tim., 4, 21.
Supra, nota 85.
IU, XIII; XV; XXXIV. 8<). I Tim., C, 20.
Aşa ne spune Irineu în cele cinci cărţi ale sale, pe care le-am amintit mai înainte88şi cărora le-a dat titlul: Combatere şi împotrivire la ştiinţa cea mincinoasă*9şi ele consună întru totul cu ceea ce am istorisit mai înainte. în cea de-a doua carte a aceleiaşi lucrări el afirmă că în vremea lui existau încă în unele Biserici dovezi despre o lucrare plină de minuni, despre care zice:
«Ereticii n-aveau putere să învie vreun mort, aşa cum au făcut-o Domnul şi apostolii prin rugăciunea lor sau cum s-a întîmplat adeseori în comunităţile fraţilor, cînd din diferite motive întreagă Biserica din cîte un ţinut se ruga cu post îndelungat ţi cu rugăciuni si sufletul mortului se întorcea iarâşi întreg şi omul devenea rodul rugăciunilor sfinţilor»"0. Şi apoi în alt loc:
«Dacă ereticii ar spune că faptele Domnului ar fi fost numai nişte năluciri, îi putem trimite la cărţile proorocilor şi din ele vom arăta că toate au fost proorocite despre El aşa după cum s-au întâmplat şi că nu există decît un singur Fiu al lui Dumnezeu. De aceea întru numele Lui şi săvârşesc adevăraţii Săi ucenici, potrivit darului primit de la El91, tot felul de fapte de ajutorare.
într-adevăr, unii scot demoni cu adevărat în aşa fel încît adeseori tocmai cei care au fost curăţiţi de duhuri rele cred şi rămîn în Biserică. Alţii au darul de a cunoaşte viitorul, de a tâlcui arătările şi cu cuvintele proorocilor; alţii vindecă pe bolnavi, însănătoşindu-i doar prin punerea mîinilor; chiar şi azi - după cum am amintit - unii morţi au fost înviaţi şi au petrecut cu noi un număr apreciabil de ani.
Pe scurt, nu-i cu putinţă să spunem numărul harismelor, pe care Biserica din toată lumea le primeşte de la Dumnezeu întru numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Ponţiu Pilat şi cu ajutorul cărora săvîr-şeşte fapte bune chiar şi în folosul paginilor fără să înşele pe nimeni şi fără să ceară bani pentru aceasta, ci aşa, fără plată, cum le-a primit de la Dumnezeu92, tot aşa le împarte şi ea»93.
Iar în alt loc acelaşi Irineu scrie: «După cum am auzit spunîndu-se în Biserică, mulţi fraţi au harisme profetice şi, prin puterea Duhului, grăiesc în tot felul de limbi, tâlcuind oamenilor cele ascunse, după cum e de folos, explicînd tainele lor»94.
Atâta despre faptul că s-a păstrat pînă în vremurile de care ne ocupăm puterea de a săvîrşi minuni. VIII
Ce ştiri ne aduce Irineu despre Sfintele Scripturi
Irineu, Contra ereziilor II, XXXI, 2.
Efes., 4, 7.
Matei, 10, 8.
Irineu, Contra ereziilor II, XXXII, 4.
Irineu, o.c. V, VI, 1.
în legătură cu Irineu suna forţat expresia «primii sau vechii preoţi».
1. întrucît încă de la începutul acestei lucrări95 am făgăduit să reproducem la momentul potrivit cuvintele primilor presbiteri şi ale scriitorilor bisericeşti, prin care ei au transmis în scris tradiţiile ajunse pînă la noi despre Scripturile canonice, şi deoarece Irineu este unul din aceştia, vom reproduce cîteva pasaje din opera lui.
Ioan, XIII, 25; XXI, 20.
Irineu, Contra ereziilor III, I, 1.
Apoc, 13, 18.
Irineu, o.c. V; XXI, 1.
Irineu, o.c. V, XXX, 3 (citat aici III, XVIII, 3).
Irineu, o.c. III, XVI, 5 - I Ioan, 2, 18-22; III, XVI, 8- / Ioan, 4, 1-3.
Irineu, o.c. IV, IX, 2-1 Petru, 1, 8; o.c, IV, XVI, 5-/ Petru, 2, 16.
Irineu, o.c. IV, XX, 2-Herma Post. 1. Trad. rom. «P.S.B.», 1, 241.
In primul rînd cele privitoare la Sfintele Evanghelii în limba lor, cam pe vremea cînd Petru şi Pavel propovăduiau la Roma vestea cea bună, punînd astfel temeliile Bisericii de acolo.
«Apoi, după ce apostolii se răspîndiseră, Marcu, ucenicul şi tălmaciul lui Petru, ne-a lăsat şi el în scris cele propovăduite de Petru. Cît despre Luca, însoţitorul lui Pavel, a compus şi el o Evanghelie după predica auzită de la Pavel.
In sfîrşit ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat pe pieptul Lui96, a scos şi el o Evanghelie pe cînd petrecea în Efesul Asiei»97.
Acestea sînt, aşadar, ştirile date în cea de a treia carte de autorul despre care am vorbit. Iată cum se exprimă el în cea de a cincea carte a sa despre Apocalipsa lui Ioan şi despre înţelesul numărului lui antihrist:98 «Aşa se prezintă lucrurile şi numărul acesta îl întâlnim în toate manuscrisele vechi. Faptul acesta îl mărturisesc cei care au văzut pe Ioan cu ochii lor, iar în afară de aceasta ne spune şi raţiunea că numărul fiarei e format după felul în care grecii numără literele numelui»99. Iar ceva mai încolo zice despre acelaşi nume:
«Nu greşim dacă afirmăm ceva cu siguranţă despre numele lui antihrist căci dacă ar fi trebuit să localizăm hotărît numele lui în împrejurările de astăzi, atunci ar fi spus-o şi cu gura cel ce a văzut el însuşi descoperirea, căci nu-i prea de mult de cînd a fost văzută această descoperire, ci foarte aproape de zilele noastre, şi anume spre sfîrşitul domniei lui Domiţian»100.
Aşadar acestea le spune Irineu despre Apocalipsa. El aminteşte şi despre întîia epistolă a lui Ioan, aducînd despre ea numeroase mărturii101 şi, probabil, şi despre întîia epistolă a lui Petru102, Păstorul (lui Herma), pe care nu numai că-1 cunoaşte, ci chiar îl şi citează, spunînd: «Bine spune Scriptura: să crezi mai întîi că există numai un singur Dumnezeu, Care a creat şi rânduieşte totul». Şi celelalte103.
Mai foloseşte şi cîteva cuvinte scoase din «înţelepciunea lui Solomon», cînd zice cam aşa: «Vederea lui Dumnezeu duce la nemurire, iar nemurirea te apropie de Dumnezeu»104. Mai departe aminteşte şi de Memoriile unui presbi-ter apostolic, «al cărui nume l-a trecut sub tăcere şi pomeneşte doar de altă scriere a lui, Explicări la Sfintele Scripturi»105.
9.Aminteşte şi de Iuitln Martirul, fi de Ignatie, folosind dovezi scoase din
scrierile lor106, mai făgăduieşte că combate tntr-o lucrare aparte şi pe Marcion,
folosindu-se de înseşi scrierile lui"17.
Irineu, o.c. IV.VI, 2; V, XVIII, 4.
Irineu, o.c. I, XVII, 4.
Isaia, 7, 14; Iustin, Dialog XLVII, 1.
Irineu, o.c. III, XXI, 1.
După cum ne relatează Epistola luiAristea, diadohul Ptolemeu Filadelful (286-247 î. Hr.) a poruncit să se traducă în greceşte - la îndemnul bibliotecarului său Demetriu - cărţile Pentateuhului. Aşa a luat fiinţă traducerea de către cei 72 de învăţaţi evrei cunoscută sub numele «Septuaginta». Cf. Lettre d'Aristee a Philocrate par A. Pelletier, Paris, 1962. Sub urmaşul său Ptolemeu Evergetes s-au tradus şi celelalte cărţi ale V. Testament.
Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor şaptezeci şi despre inspiraţia Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut aşadar om şi astfel Domnul însuşi ne-a mîntuit, dîndu-ne semnul fecioarei, dar nu aşa cum zic cei care şi azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii: «Iată, fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu»108, în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes şi Achila din Pont, prozeliţi iudei şi unul şi celălalt, în urma cărora «ebioniţii spun că Hristos S-a născut din Iosif»109.
După care adaugă ceva mai departe: «înainte ca romanii să-şi fi întemeiat împărăţia, pe cînd macedonenii stăpîneau încă Asia, Ptolemeu, fiul lui Lagos, foarte doritor de a-şi îmbogăţi biblioteca organizată de el la Alexandria cu cele mai bune cărţi ale tuturor oamenilor, a cerut locuitorilor Ierusalimului Scripturile traduse în limba elină.
Ca unii care erau şi ei supuşi aceloraşi macedoneni, au trimis lui Ptolemeu pe cei mai buni cunoscători ai Scripturilor şi care cunoşteau amîndouă limbile, 70 de bătrîni. Şi într-adevăr, Dumnezeu a lucrat aici după cum a vrut,
căci voind să pună la încercare îndemînarea fiecăruia din ei, Ptolemeu a grijit să nu se deosebească deloc conţinutul Scripturilor dacă ei ar lucra uniţi la traducere, de aceea i-a despărţit pe unii de alţii şi le-a poruncit tuturora să traducă aceleaşi cărţi, pînă s-au terminat toate Scripturile.
