Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

«De aceea atît guvernatorul cît şi chinuitorii s-au înverşunat foarte împotriva lui încît, nemaiavînd ce să-i mai facă, i-au lipit de părţile cele mai plăpînde ale trupului plăci de aramă înroşite.

Acestea sfîrîiau, dar el rămînea neînduplecat, neînfrînt şi statornic în mărturisirea lui, răcorit şi întărit doar de izvorul cel ceresc al apei vieţii care ţâşneşte din coasta lui Hristos²².

Ce-i drept trupul lui era o mărturie a ceea ce i-au făcut: era numai rană şi vînătăi şi atît de sfîşiat încît pierduse şi înfăţişarea de om²³, dar în el «pătimea Hristos», care săvîrşea fapte minunate, căci zdrobind pe vrăjmaş arăta, prin pilda altora²⁴, că nimic nu-i de temut acolo unde este dragostea Tatălui, nimic dureros unde se află mărirea lui Hristos».

«într-adevăr, după cîteva zile nelegiuiţii începură din nou să-1 chinuie pe martir, crezînd că fiindu-i părţile trupului umflate şi arse, l-ar înfrînge dacă ar înăspri şi mai mult caznele, într-o vreme cînd nu mai putea suferi nici măcar atingerea mîinilor, căci dacă ar muri el în chinuri, ar intra frica în ceilalţi. Dar nu numai că nu s-a întâmplat cu el nimic din toate acestea, ci mai presus de orice socoteli omeneşti, el şi-a revenit şi s-a întremat prin chinurile acestea din urmă, încît şi-a primit din nou înfăţişarea de mai înainte precum şi putinţa folosirii mădularelor, căci prin Harul lui Dumnezeu cea de a doua lui chinuire n-a fost pentru el pedeapsă, ci vindecare.

Iar pe o femeie oarecare, Vivlida, una din cele care înainte tăgăduise că e creştină, pe care diavolul credea că a şi înghiţit-o, voind să o judece şi pentru blasfemie, a adus-o spre a fi chinuită ca s-o silească astfel să declare lucruri nelegiuite²⁵ la adresa noastră, fiind slabă şi fără curaj.

Dar în timp ce era chinuită s-a trezit şi ea ca dintr-un somn adînc, întrucît pedeapsa aceasta vremelnică a făcut-o să-şi amintească de pedeapsa

cea veşnică în (focul) gheenei, de aceea a răspuns în faţa blasfematorilor, spu-nîndu-le: «Cum ar putea mînca astfel de oameni copii, cîtă vreme lor nu le este îngăduit să mănînce nici sînge de animal necuvântător?»²⁶ Şi de atunci ea a mărturisit că este creştină şi a fost trecută şi ea în ceata martirilor.

26. 
    Poate fî aici o confirmare a prescripţiei din Fapte 15, 29, pe care popoarele din Anglia şi Spania o respectau şi în secolele şapte şi opt (Stigloher, o.c, p. 270).
    
27. 
    Multe cazuri similare înulnim la Martirii din Palestina. Şi Origen a suferit astfel de cazne.
    
28. 
    Ca şi sfîntul Irineu (= Paşnicul), care se pare că a îngrijit redactarea acestei lungi epis­tole, venerabilul episcop Potin (mai probabil «Fotin» = cel luminat, prin botez) provenea din Răsărit, de unde va fi venit încă prin anii 140-150.
    
29. 
    II Cor., 2, 14.
    
30. 
    / Tim., 6, 13.
    
31. 
    înulnim şi la martirii din Palestina refuzul de a-şi da numele, locul de origine ori de a declara ce cunosc ei despre Dumnezeu. Acest refuz nu poate avea decît o singură motivare: neputinţa omului de a cunoaşte pe Dumnezeu altfel decît «întru putere», I Cor., 2, 5.
    

27. 
    întrucît cu ajutorul lui Hristos răbdarea sfinţilor a făcut zadarnice toate aceste tiranice mijloace de pedepsire, diavolul a uneltit şi alte născociri: întemniţări în locuri întunecoase şi îngrozitoare şi punerea picioarelor în butuci, cu strângerea lor pînă la a cincea gaură²⁷, precum şi alte torturi, pe care slujitorii înfuriaţi şi îndrăciţi obişnuiau să le aplice celor arestaţi. în felul acesta mulţi au murit asfixiaţi în temniţă, şi anume toţi cei pe care i-a ales Dumnezeu să-şi sfârşească zilele în aşa fel ca să fie pusă în lumină slava Lui.
    
28. 
    Dar oricît de crud au fost chinuiţi, încît, cu toată grija care li se dădea, se părea că nu vor mai putea trăi, ei totuşi au rămas în închisoare şi deşi au fost lipsiţi de orice ajutor omenesc, au fost înzdrăveniţi iarăşi de Domnul, încît, întăriţi sufleteşte şi trupeşte, încurajau şi mîngîiau şi pe cei de afară. în schimb, cei plăpînzi şi ridicaţi mai de curînd, al căror trup nu fusese oţelit pînă atunci, n-au putut suporta povara temniţelor şi au murit în întunecimea lor.
    
29. 
    Fericitul Potin, căruia ii fusese incredinţată păstorirea episcopiei de Lyon, fiind atunci în vârstă de peste 90 de ani²⁸ şi foarte slăbit cu trupul, incât din cauza slăbiciunii trupeşti abia mai sufla, întărindu-se prin rîvna duhului de dorinţa pentru mucenicie, a fost târât şi el la tribunal. Trupul lui era cu totul dărâmat de bătrâneţe şi de boală, în schimb sufletul îi era încă atît de vioi, încît şi prin el Hristos s-a dovedit biruitor²⁹.
    
30. 
    Cînd ostaşii l-au adus la tribunal dregătorii oraşului şi toată mulţimea care îl însoţea intonau cele mai deosebite strigăte, parcă ar fi adus tocmai pe Hristos însuşi. Oricum şi el a adus o bună mărturisire³⁰.
    
31. 
    La întrebarea guvernatorului, cine este Dumnezeul creştinilor, el a răspuns: «Dacă vei fi vrednic, îl vei cunoaşte!»³! Atunci a fost smucit şi târât fără milă şi i s-au dat tot felul de lovituri, cei din apropiere lovindu-1 cu pumnii şi cu picioarele, fără nici un respect pentru vârsta lui, iar cei de departe aruncând asupra lui cu ce aveau în miini, socotind toţi că ar fi o nelegiuire dacă cineva s-ar abţine să-1 necinstească şi crezînd că ar răzbuna astfel pe zeul lor. Şi cu toate că abia mai sufla, l-au aruncat şi pe el în temniţă, unde după două zile şi-a dat sufletul³².
    

27. 
    Atunci s-a arătat marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi milostenia nemăsurată a lui Iisus, aşa cum arareori se întîmplă în viaţa frăţietăţii noastre, care n-a fost niciodată părăsită de ajutorul lui Hristos.
    
28. 
    Căci cei care la prima arestare au tăgăduit că sînt creştini au ajuns şi ei in temniţă şi au avut şi ei parte de aceleaşi crîncene chinuri ca şi ceilalţi, întru­cît de astă dată lepădarea lor de credinţă nu le-a fost de nici un folos³³. Dimpo­trivă, cei care au mărturisit de fapt ce erau, au fost închişi numai ca creştini, fără să li se mai aducă altă învinuire, pe cînd cei dintîi, care se lepădaseră de noi şi care fuseseră osîndiţi ca ucigaşi şi ca făcători de rele, au fost îndoit pedepsiţi decît ceilalţi.
    
29. 
    într-adevăr, bucuria muceniciei, nădejdea celor făgăduite, dragostea de Hristos şi Duhul Tatălui³⁴ uşurau pe aceia, în schimb pe aceştia (care s-au lepădat de credinţă) conştiinţa îi mustra amarnic încît erau recunoscuţi de toţi după mersul şi după înfăţişarea lor.
    
30. 
    De fapt, cei ce mărturisiseră păşeau veseli, multă demnitate şi bucurie se citeau pe feţele lor, iar lanţurile îi înfăşurau ca o podoabă fermecătoare, parcă ar fi nişte mirese gătite de nuntă cu haine ţesute şi brodate cu aur³⁵, răs-pîndind totodată mireasma lui Hristos³⁶ încît unii credeau că sînt unşi cu uleiuri frumos mirositoare. Ceilalţi dimpotrivă mergeau cu ochii plecaţi, umi­liţi, schimbaţi la faţă şi plini de toată ruşinea, iar pe deasupra trebuiau să îndure şi batjocurile paginilor ca oameni necinstiţi şi lipsiţi de curaj, învinuiţi şi ca ucigaşi, lipsiţi de omenie, de mărire şi de bucurie în viaţă. Văzîndu-i, cei­lalţi s-au întărit şi mai mult, încît din clipa în care au fost arestaţi, nu se mai lăsau intimidaţi şi nici nu mai ascultau de şoaptele diavolului, ci mărturiseau f&ră şovăire că sînt creştini».
    
31. 
    După cîteva observaţii referentul continua astfel:
    

32. 
    Biserica Apuseană cinsteşte pomenirea sfîntului Potin la 2 iunie, pe cînd Biserica Răsă­riteană tl cinsteşte atît pe el, cît şi pe sfîntul Irineu, urmaşul lui în scaun, la data de 23 august.
    
33. 
    După cum se vede din desfăşurarea lucrurilor, renegaţii au fost trecuţi în rîndul acuza­ţilor de drept comun şi vor fi osîndiţi ca atare.
    
34. 
    Variantele siriacă şi latină au «Paraclet» în loc de Duhul Tatălui.
    

35. Ps. 44, 14.
3(>. // Cor., 2, 15.

«Aşadar, după ce au avut parte de atâtea chinuri mucenicii şi-au încheiat viaţa în cele mai diferite chipuri, împletind Tatălui o singură cunună, dar cu felurite şi variate flori. Se cuvenea doar ca atleţii cei viteji, care au îndurat tot felul de lupte şi au biruit în chip atît de strălucitor, să primească cununa cea mare a nemuririi.

37. 
    In urma săpăturilor executate în 1949 se pare că acest «to xoivov»(= amfiteatrul muni­cipal) ar fi fost situat lîngă confluenţa Ronului, în cartierul actual Lyon - Fourviere, cf. G. Bardy, o.c. p. 15-16. Expresiile T6 5r||j,6aiov şi to xowov provoacă greutăţi de traducere. Să însemneze «poporul coloniei şi cei din confederaţia oraşelor»? Posibil, pentru a se da importanţă lărgită spectacolului.
    
38. 
    Aşa se proceda de regulă (Actele martirice, «P.S.B.» 11, p. 125, dar şi numeroase cazuri la Martirii din Palestina, mai jos, în acest volum).
    
39. 
    / Cor., 15, 9; Evr., 10, 33.
    
40. 
    Isaia, 17, 1.
    
41. 
    Rom., 13, 14; Gal, 3, 27.
    

37. 
    Maturus, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost aruncaţi la fiare în amfi­teatrul municipal³⁷, slujind drept obiect de desfătare obştească pentru sălbăti­cia paginilor, căci tocmai pentru noi creştinii a fost rînduită o zi anume în care urmam să fim sfîşiaţi de fiare.
    
38. 
    Maturus şi Sanctus au fost supuşi şi în amfiteatru la tot felul de chinuri ca şi cum înainte n-ar fi avut destul de suferit, dar mai ales fiindcă biruiseră pe potrivnic, în mai multe chipuri, avînd să dea lupta pentru cununa însăşi, au suferit acum din nou loviturile de bice obişnuite, tîrîrile şi sfîşierile fiarelor săl­batice şi toate cîte le striga şi le poruncea un popor înfuriat, iar la urma tuturor, punerea pe scaunul de fier înroşit, de pe care trupurile lor arse răspîndeau un miros de carne friptă.
    
39. 
    Dar nici în felul acesta paginii nu s-au potolit, ci s-au înfuriat şi mai ta­re, vrînd să înfrîngă cu totul răbdarea creştinilor, însă, ca şi la început, ei n-au auzit din partea lui Sanctus decît cuvîntul mărturisirii («sînt creştin»), pe care-1 repeta într-una.
    
40. 
    Aşadar, întrucît în ciuda grelei şi îndelungatei lor lupte creştinii tot mai erau încă în viaţă, în cele din urmă li s-a tăiat capul³⁸, în ziua în care au ajuns în locul unor întregi serii de lupte să se facă ei înşişi privelişte lumii³⁹.
    
41. 
    Blandina a fost spînzurată de un stâlp, fiind sortită să fie sfîşiată de fia­rele sălbatice: văzîndu-o atîrnată pe un fel de cruce şi auzindu-o rugîndu-se într-una,luptătorii creştini îşi sporeau curajul căci în lupta ei vedeau, şi cu ochi trupeşti, pe Cel ce se răstignise pentru ei, ca să convingă pe toţi cei ce cred în El că tot cel ce pătimeşte pentru slava lui Hristos are parte de Dumnezeul cel viu.
    
42. 
    Dar întrucît în ziua aceea nici o fiară n-a vrut să se atingă de ea, a fost dezlegată de pe stâlp, a fost dusă din nou în închisoare şi păstrată pentru o nouă luptă, pentru ca, arătându-se biruitoare în mai multe lupte, să aducă şar­pelui celui amăgitor⁴⁰ osîndirea veşnică. Iar ea, cea mică, cea slabă şi cea dis­preţuită, care a îmbrăcat pe Hristos⁴¹, adetul cel mare şi neînvins, să încura­jeze pe fraţi, învingînd în multe chipuri pe vrăjmaş şi încoronîndu-se astfel cu cununa nestricăciunii.
    

42. 
    Attalus era cetăţean roman, de aceea - potrivit uzanţelor - li se scria pe o tăbliţă «vina», ca şi Domnului Iisus (Marcu, 15, 26).
    
43. 
    II Petru, 1, 8.
    
44. 
    Adică s-au rugat pentru cei căzuţi ca să fie iarăşi primiţi în Biserică, II Cor., 2, 7; Coi, 3, 13.
    
45. 
    Iez., 12, 23; 33, 11.
    
46. 
    în sensul hotărît de Traian.
    
47. 
    La 1 august al fiecărui an se adunau la Lyon reprezentanţii cetăţilor din jur. T. Momm-sen, Das Weltreich d. Căsaren, Wien-Leipzig 1933, p. 112-113 .
    
48. 
    Totuşi lui Attalus nu i s-a tăiat capul pentru că va fi cerut mulţimea să-1 arunce la fiare.
    

43. 
    Ca unul care era cunoscut de toţi, Attalus a fost cerut şi el de popor cu multe strigăte; de aceea fiind pregătit să lupte cu bună conştiinţă, a intrat şi el în arenă. înainte el fusese şcolit temeinic în rîndurile Bisericii creştine şi tot timpul s-a distins ca un bun mărturisitor al adevărului.
    
44. 
    Acum a fost şi el dus în amfiteatru avînd afîrnată o tăbliţă pe care era scris în latineşte: «Acesta-i Attalus cel creştin»⁴². Poporul fierbea de furie împotriva lui. Cînd guvernatorul a aflat că Attalus era roman a poruncit să fie dus la închisoare, unde mai erau şi alţii, raportând împăratului despre el şi aşteptând hotărîrea lui.
    
45. 
    Răstimpul acesta n-a decurs pentru martiri nici în lenevire şi nici fără folos⁴³, ci prin răbdarea lor s-a arătat mila cea nemăsurată a lui Hristos, căci prin cei vii, cei morţi au înviat, iar martirii au iertat pe cei ce nu au mărturisit credinţa⁴⁴, încît s-a făcut multă bucurie mamei fecioare (Bisericii) fiindcă pe cei ce i-a lepădat ca morţi i-a reprimit ca vii.
    
46. 
    Căci prin mijlocirea martirilor şi-au revenit cei mai mulţi din cei care se lepădaseră de credinţă, au fost născuţi din nou şi cu timpul s-au întremat, de aceea, întrucît de acum au învăţat să pună mărturie pentru credinţă, s-au pre­zentat la tribunal ca să fie interogaţi iarăşi de guvernator, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci pocăinţa lui⁴⁵.
    
47. 
    între timp Cezarul (Marcu Aureliu) a răspuns că cei care vor mărtu­risi că sînt creştini să fie puşi la cazne, în schimb cei care se vor lepăda, aceia să fie eliberaţi⁴⁶. Şi întrucît începuse să se celebreze sărbătoarea ţării de aici - la care venea mulţime mare de oameni din toate neamurile⁴⁷ - au fost aduşi la scaunul de judecată, parcă ar fi fost reprezentaţie teatrală, şi martiri, ca să facă plăcere mulţimilor. Din cauza aceasta guvernatorul a început noi interogato­rii, iar celor care se dovedeau a fi cetăţeni romani li se tăia capul, pe cînd pe ceilalţi îi trimitea la fiarele sălbatice⁴⁸.
    
48. 
    Acum Hristos a fost preamărit cu toată strălucirea şi de către cei care altădată se lepădaseră, mărturisind de astădată că sînt creştini, împotriva aşteptărilor paginilor. Ei au fost judecaţi aparte ca şi cum ar putea fi eliberaţi, dar mărturisind, au fost trecuţi în ceata martirilor. Au rămas însă neinterogaţi cei care n-au avut nicicînd vreo urmă de credinţă, nici n-au ştiut ce e «haină de nuntă»⁴⁹, nici frică de Dumnezeu⁵⁰, adică fiii pierzării⁵¹, aceia care şi prin împotrivirea lor blestemă calea vieţii.
    

49. 
    Matei, 22, 11-13.
    
50. 
    Rom., 2, 24.
    
51. 
    Ioan, 17, 12.
    
52. 
    Fapte, 4, 28-31.
    
53. 
    Gal., 4, 19.
    

49. 
    Toţi ceilalţi au rămas în Biserică. Şi pe cînd îi interogau, un oarecare Alexandru, frigian de neam, medic de profesiune, care a petrecut mulţi ani în Galia, cunoscut aproape de toţi pentru dreptatea lui faţă de Dumnezeu şi pentru îndrăzneala limbajului său (căci nu era lipsit de har apostolic)⁵², stînd cu tărie înaintea tribunalului, îndemna pe creştini prin semne de aprobare să aibă curaj pentru mărturisire, ca şi cum el i-ar naşte din nou în dureri⁵³.
    
50. 
    Văzîndu-1 cei din jurul scaunului de judecată şi înfuriindu-se pe cei care se lepădaseră mai înainte şi care acum s-au întors la credinţă, mulţimile au strigat împotriva lui Alexandru, spunînd că el este cel care a provocat această schimbare. Auzind acestea guvernatorul i-a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui şi întrebîndu-1 cine este şi răspunzînduri că este creştin, s-a înfuriat şi l-a osîndit să fie aruncat şi el la fiarele sălbatice. Şi într-adevăr, a doua zi el a intrat în amfiteatru împreună cu Attalus, căci pe acesta guvernatorul l-a condamnat din nou la fiare numai ca să facă pe plac mulţimii.
    
51. 
    Şi intrînd ei în amfiteatru, au trecut pe rînd prin toate uneltele născo­cite pentru chinuire, îndurînd pînă la capăt întreaga tortură, aşa că în cele din urmă li s-au tăiat capetele. Alexandru n-a lăsat însă să-i scape nici un geamăt şi nici un murmur, ci vorbea doar în inima sa cu Dumnezeu.
    
52. 
    Iar Attalus cînd a fost pus pe scaunul de fier înroşit, îndată ce s-a împrăştiat miros de carne friptă din trupul lui, a zis către mulţime în limba latină: «Iată ce înseamnă să mănînci oameni. Noi însă nici nu mîncăm oameni şi nici nu facem ceva rău». întrebat apoi ce nume are Dumnezeu, Attalus a răs­puns: «Dumnezeu n-are nume cum are omul».
    
53. 
    După toate acestea, în ultima zi a luptei cu fiarele, Blandina a fost adusă şi ea, din nou, împreună cu Ponticus, fratele ei, un băieţaş de cincispre­zece ani. Cu toate că în fiecare zi erau duşi ca să vadă chinurile celorlalţi ca să-i silească să jure pe zeii lor păgîni, totuşi ei au rămas statornici luîndu-i în rîs pentru toate încercările lor, încît mulţimea s-a înfuriat împotriva lor fără să-i pese de vîrsta copilului şi nici să se ruşineze de tînăra fecioară.
    
54. 
    I-au supus deci la toate grozăviile şi i-au făcut să treacă prin tot felul de chinuri silindu-i, pe rînd, pe fiecare, să jure pe zeii lor, dar n-au reuşit în planu­rile lor, căci Ponticus era într-adevăr încurajat de sora sa, încît păgînii au văzut că ea este cea care-1 încurajează şi-1 întăreşte; iar el răbdînd cu vitejie toate chinurile, şi-a dat duhul.
    

49. 
    Ultima dintre toţi, ca o vrednică mamă, care şi-a îndemnat copiii la luptă şi i-a trimis victorioşi în faţa împăratului fericită⁵'', căci a trebuit să treacă şi ea împreună cu copiii ei prin toate luptele, fericita Blandina s-a grăbit apoi să plece şi ea după ei, bucurîndu-se şi veselindu-se de sfîrşitul ei parcă ar fi fost chemată la ospăţul de nuntă, iar nu spre a fi aruncată fiarelor.
    
50. 
    După ce a fost biciuită, aruncată la fiare, întinsă pe grătar, la urmă a fost pusă într-o plasă şi aruncată unui taur. Vreme îndelungată ea a fost arun­cată de animal în văzduh, dar nu simţea nimic la toate prin cîte trecea pentru că nădăjduia în cele crezute şi vorbite cu Hristos. în cele din urmă, i s-a tăiat şi ei capul.
    

Paginii înşişi au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atîtea şi uşa de crude chinuri.

57. 
    
    54. 11 Macabei, 7, 21-23; 27-29; 41.

    55. Pe bună dreptate se întreabă cercetătorii (Bardy, o.c. II, p. 21), cum se explică cruzi-

    
    mea atît de mare a mulţimilor păgîne din Lyon. Din cei vreo 48 de martiri lyonezi cel puţin 1/3
    ciuu orientali. Lista martirilor n-a mai strîns-o Eusebiu (poate va fi făcut-o în «Colecţia» pier-
    dută), ci Martirologiul ieronimian şi Grigorie de Tours.

    ,^r)(i. Apoc, 22, 11. 57. Fapte, 7, 54.

    
    
    Dar nici în felul acesta nu s-au domolit furia şi cruzimea paginilor faţă de sfinţi, căci aceste treburi sălbatice şi barbare erau neîncetat tulburate de fiara cea îngrozitoare - diavolul⁵⁵, de aceea fiind greu de stăpînit, furia lor s-a năpustit împotriva cadavrelor.
    
58. 
    Căci paginii nu s-au ruşinat nici după ce au văzut c-au fost învinşi pentru că ei nu mai aveau judecată omenească, ci s-au aprins şi mai cumplit decît o fiară. La rîndul lor şi guvernatorul şi poporul arătau faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură ca să se plinească Scriptura: «Cel nelegiuit să mai facă nele­giuiri, iar cel drept să fie şi mai drept»⁵⁶.
    
59. 
    Şi într-adevăr, pe cei care au murit sufocaţi în temniţă păgînii i-au arun­cat la cîini, păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua, ca să nu fie careva înmormîntat de noi. La vedere au fost lăsate numai resturile pe care le-au lăsat fiarele şi focul, fie bucăţi sfîşiate, fie resturi arse, pe cînd capetele şi trupurile sfârtecate care ră­măseseră neîngropate, au fost păzite straşnic de ostaşi zile de-a rîndul.
    
60. 
    Au fost şi din aceia care murmurau şi scrîşneau din dinţi⁵⁷ cînd se uitau la aceste resturi pentru că n-au primit o pedeapsă şi mai mare, în vreme ce alţii rîdeau şi-şi băteau joc, preamărind pe idolii lor care au adus creştinilor o astfel de pedeapsă.în schimb, cei care mai dovedeau o oarecare omenie, pârînd că suferă oarecum alături de ei, ocărau repetînd mereu: «Unde este Dumnezeul lor? Ce le-a ajutat religia pe care au ales-o în locul vieţii?»
    
61. 
    Dacă la ei exista atît de mare deosebire de păreri, singura noastră durere era aceea că nu puteam să îngropăm în pămînt trupurile martirilor. Nici noaptea nu ne ajuta la aşa ceva, nici banii nu-i convingeau pe ostaşi şi nici rugăminţile noastre nu-i înduioşau, păzindu-i în tot chipul, ca şi cum cine ştie ce mare cîştig ar fi avut dacă i-ar fi lăsat fără mormînt.»
    

57. 
    Pe lîngă acestea, el mai adăuga: «Aşadar, trupurile mucenicilor au fost batjocorite în tot chipul şi lăsate în aer liber vreme de şase zile; după aceea au fost arse şi prefăcute în cenuşă, pe care apoi nelegiuiţii au aruncat-o în flu­viul Ron, care curge prin apropiere⁵⁸, ca să nu mai rămînă pe pămînt nici o urmă de ele».
    
58. 
    Păgînii au făcut acestea gîndindu-se că ar putea învinge pe Dumnezeu şi că martirii vor fi lipsiţi de o nouă naştere, căci ziceau: «Să nu mai aibă nădej­dea învierii, datorită căreia sînt convinşi că introduc la noi o credinţă străină şi nouă, dispreţuiesc chinurile şi sînt gata să meargă la moarte cu bucurie; să vedem acum dacă vor mai învia şi dacă Dumnezeul lor le mai poate ajuta să scape din mîinile noastre!»
    

II

Că martirii iubiţi de Dumnezeu primeau pe cei căzuţi în persecuţie şi-i vindecau


~>X. Confluenţa Ronului cu Saone era în antichitate ceva mai în sus decît este azi. Nu se poate preciza în care porţiune a fluviului vor fi fost aruncate osemintele martirilor.

59. 
    Şi totuşi nu se cunosc alte cazuri de martiraje în ultimii ani ai domniei lui Marc Aureliu.
    
60. 
    Nu se ştie de ce a revenit atît de tîrziu Eusebiu cu aceste adaosuri.
    
61. 
    Filip., 2, 6.
    
62. 
    Mdpxuc Apoc, 3, 14.
    
63. 
    Col., 1, 18; Apoc, 1, 5; Fapte, 3, 15.
    

1. 
   Iată ce întîmplări au dat peste Bisericile lui Hristos în vremea împăratu­lui despre care vorbim. Ne putem uşor închipui, dacă facem o cît de scurtă judecată, că ceea ce a avut loc aici s-a întîmplat şi în celelalte provincii⁵⁹. Se cuvine, dar, să mai subliniem în mod deosebit din această scrisoare cîteva pasaje, din care să se vadă cum sînt zugrăvite cu înseşi cuvintele lor bunătatea şi iubirea de oameni a martirilor respectivi⁶⁰.
   
2. 
   «Ei s-au făcut următori şi imitatori ai lui Hristos, cel care «fiind chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocmai cu El»⁶¹, dar cu toate că se aflau într-o slavă atît de mare, mărturisind (pe Hristos) nu o dată sau de două ori, ci de multe ori, pe cînd erau sfîşiaţi de fiare şi avînd pe tot trupul arsuri, sînge-rări şi răni, nu numai că nu s-au numit pe ei înşişi «martiri», ci nu ne-au lăsat nici pe noi să le spunem acest nume, ci dacă vreodată careva dintre noi îi numea «martiri» în grai ori în scris, ei ne mustrau amarnic.
   
3. 
   Căci ei rezervau acest nume numai lui Hristos, singurul martor adevă­rat şi credincios⁶², «cel întîi născut din morţi, începutul vieţii în Dumnezeu»⁶³. E drept că îşi aminteau de martirii trecuţi din această lume şi ziceau: «Aceia, da, sînt într-adevăr martiri, pe care Hristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea mucenicia lor, pe cînd noi abia dacă sîn-