Dar întrucît proconsulul stăruia mai departe şi-i zicea: «Jură şi-ţi voi da drumul, blesteamă pe Hristos!», Policarp a răspuns: «de 86 de ani îi slujesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum aş putea să blestem pe împăratul meu, cel care mi-a adus mîntuirea?»
Stăruind acesta şi mai mult şi zicîndu-i: «jură pe fericirea împăratului», Policarp a răspuns: «Dacă socoteşti în zadar că voi jura pe soarta sau fericirea împăratului, cum zici tu şi te prefaci că n-ai şti cine sînt, atunci ascultă ce am să-ţi spun cu toată îndrăzneala: Eu sînt creştin şi dacă vrei să cunoşti învăţătura creştinismului, dă-mi termen de o zi şi ascultă».
Proconsulul i-a zis: «Convinge poporul!» La care Policarp a răspuns: «Pe tine te-am socotit vrednic să-ţi spun un cuvînt căci am fost învăţaţi să dăm cinstea cuvenită dregătoriilor şi stăpînirilor rînduite de Dumnezeu66 atîta vreme cît această cinste nu ne aduce nouă nici o nedreptate. Cît despre aceştia eu nu-i socotesc vrednici de a mă apăra înaintea lor».
Atunci proconsulul i-a zis: «Am la dispoziţia mea fiare, am să te predau lor în caz că nu te căieşti», la care Policarp a răspuns: «Porunceşte, căci pentru noi rămîne cu neputinţă întoarcerea de la mai bine la ce-i mai rău, ci dimpotrivă, e bine să ne întoarcem de la rău la dreptate».
Acela însă i-a zis din nou: «Dacă de fiare nu-ţi pasă, focului am să te dau ca să te domolească atîta vreme cît nu-ţi schimbi părerea». Policarp răspunse: «Tu mă ameninţi cu un foc ce arde un timp şi apoi se stinge pentru că nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al osîndei celei veşnice care e rînduit celor nelegiuiţi. Dar de ce întîrzii? Fă ce vrei!»
!n(. Soi, 3, (i.
Acestea şi alte multe zicîndu-le, Policarp s-a umplut de curaj şi de bucurie, iar faţa lui strălucea de farmec încît nu numai că nu rămăsese doborît de atîtea ameninţări, ci dimpotrivă tocmai proconsulul a fost cel care şi-a ieşit din fire, de aceea a trimis pe crainic să strige de trei ori în mijlocul stadionului: «Policarp a mărturisit că este creştin».
La cele spuse de către crainic, toată mulţimea paginilor şi a iudeilor care locuiesc în Smirna cu o netăgăduită furie şi cu glas mare au strigat: «Acesta este dascălul Asiei, părintele creştinilor, surpătorul zeilor noştri, care pe mulţi i-a învăţat să nu le aducă jertfe şi să nu li se închine».
Aşa spunînd, au început să strige şi să roage pe proconsul sau asiarhul Filip să sloboadă un leu asupra lui Policarp, dar el a răspuns că aşa ceva nu se cuvine întrucît luptele cu fiarele s-au terminat. în felul acesta s-au gîndit să strige într-un singur glas ca Policarp să fie ars de viu în foc.
Căci trebuia să se împlinească şi vedenia ce i s-a arătat în legătură cu perna, atunci cînd, văzîndu-o arzînd, în timp ce se ruga, întorcîndu-se a spus în chip profetic credincioşilor din jurul său: «probabil că voi fi ars de viu».
Şi într-adevăr, aşa s-au şi petrecut lucrurile mai repede decît s-ar putea spune: mulţimile, mai ales iudeii, care după obiceiul lor săvîrşeau cu dragă inimă astfel de servicii, au început să aducă repede lemne şi vreascuri de prin prăvălii şi de prin băi.
Iar cînd rugul a fost gata, dezbrăcîndu-se de toate hainele de deasupra şi desfăcîndu-şi cureaua, Policarp a încercat să-şi dea jos şi încălţămintea, lucruri pe care înainte nu le-a făcut pentru că fiecare dintre credincioşi se grăbea să se atingă cît mai devreme de trupul lui căci încă înainte de a avea perii albi era împodobit cu toată frumuseţea.
îndată, dar, au fost puse în jur toate materialele necesare pentru rug, iar cînd a fost vorba să fie ţintuit, el le-a zis: «lăsaţi-mă aşa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul, Acela îmi va da şi puterea să rabd nemişcat pe rug chiar şi fără siguranţa cuielor voastre». Astfel nu l-au mai pironit, ci numai l-au legat.
Cu mîinile prinse la spate, aşa cum stătea legat, Policarp semăna cu un berbec ales dintr-o turmă mare pregătit să fie o jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu cel atotputernic67.
Apoi exclamă: «Părinte al iubitului şi binecuvîntatului Tău Fiu Iisus Hristos, prin care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al puterilor şi a toată făptura şi al întregului neam al celor drepţi care trăiesc înaintea Ta, Te binecuvîntez că m-ai învrednicit de ziua şi de ceasul acesta să fiu pus în ceata martirilor la paharul Hristosului Tău spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfînt.
întru care fă să fiu primit şi eu înaintea Ta astăzi ca jertfă grasă şi bine-plăcută precum m-ai pregătit şi m-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat.
Pentru aceasta şi pentru toate Te laud, Te binecuvîntez şi Te preamăresc prin veşnicul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfînt Ţi se cuvine mărire acum şi în veacurile ce vor să fie, Amin».
După ce a pronunţat cuvîntul «Amin» şi şi-a împlinit rugăciunea, oamenii rînduiţi să poarte grijă de foc l-au aprins, iar cînd flacăra s-a făcut mare am văzut o minune cei cărora ne-a fost dat s-o vedem şi care am păstrat-o ca să vestim şi altora ce s-a întîmplat.
Căci asemenea unei bolţi focul s-a întins ca o pînză de corabie umflată de vînt înconjurînd de jur împrejur trupul martirului ca un zid protector, iar el stătea în mijloc nu ca un trup care ardea, ci ca aurul şi ca argintul ars în cuptor. Şi am simţit chiar şi o mireasmă atît de plăcută parcă ar fi fost de tămîie bine-mirositoare ori altă mireasmă preţioaosă.
Văzînd, în sfîrşit, nelegiuiţii că trupul lui nu poate fi nimicit prin foc,au poruncit confectorului sau lăncierului să se apropie de Policarp şi să-1 străpungă cu pumnalul. Şi făcînd acest lucru a ţîşnit din el atît de mult sînge încît a stins focul, aşa că toată mulţimea se mira că există atîta deosebire între cei necredincioşi şi între cei aleşi, întru care a fost şi acest Policarp, cel mai minunat dascăl cu duh apostolic şi proorocesc din vremurile noastre şi episcopul Bisericii universale din Smirna. Căci orice cuvînt care ieşea din gura lui s-a împlinit şi se va împlini.
în schimb, duhul cel invidios şi calomniator, care se împotriveşte neamului celor drepţi, văzînd măreţia muceniciei lui şi vieţuirea lui fără pată încă de la început, ca unul care s-a încununat cu cununa nestricăciunii şi-a luat răsplata netăgăduită a biruinţei, s-a străduit ca nici măcar rămăşiţele trupului lui să nu fie luate de noi, cu toate că mulţi dintre noi ar fi dorit să le aibă, şi să se împărtăşească de sfintele lui oseminte.
Au şoptit, aşadar, lui Nichita, tatăl lui Irod şi fratele Alcei, să caute pe guvernator să nu dea cumva osemintele lui Policarp, ziceau ei, nu cumva să părăsească pe Cel răstignit şi să înceapă de acum şi să se închine acestuia! Iar ei au zis acest lucru la instigarea şi îndemnul iudeilor, care ne spionau ca şi cum noi am avea de gînd să luăm trupul lui Policarp chiar şi din foc! Ei nu înţeleg că nu-L putem părăsi nicicînd nici pe Hristos, Care a pătimit pentru mîntuirea tuturor din întreaga lume, dar nici ca să ne închinăm altuia nu putem.
Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. O! De am ajunge şi noi părtaşi şi împreună ucenici cu ei!
Se vede că în Smirna se compusese o colecţie de acte martirice. Nu ştim ce s-a ales de ea. A se vedea - cu toate că e vorba de un martir mai tîrziu, sub Deciu - cele spuse în martiriul lui Pioniu.Knopf - Kriiger: Martyrakten ed. III, Tiibingen 1929, p. 45-57, şi tradus recent de pr. prof. I. Rămureanu, «P.S.B.» 11, p. 132-161. între ei este Mitrodor, cel pomenit aici.
Acta Pionii, nota precedentă.
Eusebiu întocmise el însuşi o colecţie cu actele martirilor, care s-a pierdut. Ne-a rămas numai Martirii din Palestina tradus de noi în volumul de faţă.
Actele lor martirice au fost traduse şi publicate în Actele martirice de pr. prof. I. Rămureanu în «P.S.B.» 11, p. 162-171.
Văzînd deci centurionul răutatea iudeilor, punînd trupul lui Policarp la mijloc, după cum le este lor obiceiul, l-a ars şi astfel mai tîrziu am putut pune şi noi mîna pe osemintele lui cele mai cinstite decît pietrele preţioase şi mai scumpe decît aurul şi le-am aşezat într-un loc potrivit.
Dea Domnul ca acolo, dacă-i posibil, să ne strîngem cu bucurie şi cu veselie ca să sărbătorim ziua martirului (socotindu-o) ziua lui de naştere atît pentru pomenirea celor care au săvîrşit lupta, cît şi pentru deprinderea şi pregătirea celor care vor urma de acum încolo în luptă».
«Acestea sînt, dar, ştirile privitoare la Policarp: alături de cei din Fila-delfia, el este al doisprezecelea dintre cei care au primit mucenicia la Smirna68, dar desigur, dintre toţi el este cel mai mult pomenit căci şi paginii de pretutindeni vorbesc despre el».
Acesta a fost aşadar sfîrşitul de care s-a învrednicit minunatul şi apostolicul Policarp, despre care ne-au istorisit fraţii din Smirna; în epistola pe care am amintit-o, înainte şi în afară de Policarp, s-a mai făcut pomenire şi de pătimirile altor mucenici care au avut loc în acelaşi oraş al Smirnei, în acelaşi timp ca şi cea a lui Policarp. Printre ei se numără şi Mitrodor, care se crede că a fost înainte preot al ereziei lui Marcion şi care se pare că va fi murit tot ars de viu.
Tot dintre martirii celebri de atunci, făcea parte şi un oarecare Pioniu, ale cărui mărturisiri amănunţite, curajul graiului său, apologiile în folosul credinţei făcute înaintea poporului şi a dregătorilor precum şi cuvântările lui de învăţătură către popor şi încurajările lui către cei care au căzut în ispitele persecuţiei, ca şi îndemnurile adresate în temniţă fraţilor care veneau la el, suferinţele pe care le-a răbdat apoi şi chinurile de tot felul care au urmat, rănile pe care le-au produs piroanele ţintuirii, curajul său pe rug precum şi moartea lui după aceste minuni, toate acestea sînt pe larg descrise în lucrarea care a fost dedicată special lui69; asupra lui vom mai reveni pentru cei care doresc, fiindcă e trecut în lista pe care am compus-o în legătură cu martirii mai vechi70.
Tot astfel ni s-au mai păstrat ştiri şi despre alţi martiri care se spune că au fost martirizaţi în Pergamul Asiei,şi anume despre Carp, Papii şi femeia Agatoniche, care s-au învrednicit de un sfîrşit măreţ după multe şi strălucite mărturisiri71.
XVI
Iustin Filosoful suferă martirajul pe cînd propovăduia la Roma învăţătura lui Hristos
IV, VIII, 3; IV, XI, 8; IV, XIX, 10. .
Iustin, Apologia a doua, III.
în acelaşi timp, Iustin, despre care am amintit mai demult, după ce a înmînat împăraţilor, aşa cum am vorbit72, o a doua Apologie va.folosul învăţăturilor noastre, a fost împodobit şi el cu o mucenicie dumnezeiască pentru că filosoful Crescens (care se străduia să pună în lumină învăţătura şi tot felul de a vieţui al cinicilor) a urzit curse împotriva lui73, iar întrucît Iustin 1-a ruşinat de repetate ori în discuţii purtate împreună în faţa ascultătorilor, în cele din urmă, drept cunună de biruinţă pentru adevărul pe care 1-a propovăduit, Iustin a sfîrşit-o şi el ca martir.
Faptul acesta, ca unul care stătea cu totul în slujba adevărului, 1-a descris el însuşi în apologia amintită, arătînd în cuvintele următoare ceea ce avea să i se întîmple:
«La. rîndul meu, zice Iustin, şi eu mă aştept să fiu urmărit şi pus la stilp de către unul din cei pe care i-am amintit sau cel puţin de către Crescens, acest iubitor de vîlva care se face în jurul lui ca filosof şi iubitor de paradă. Căci nu este vrednic să se numească filosof un bărbat care mărturiseşte în mod public despre noi ceea ce nu ştie, anume că creştinii am fi nişte atei şi nişte nelegiuiţi, făcînd acest lucru numai spre mulţumirea şi plăcerea multora dintre cei înşelaţi cu privire la noi.
Prin urmare, dacă ne prigoneşte fără să fi cunoscut învăţătura lui Hristos, el este un om înrăit şi cu mult mai primejdios decît ignoranţii, care de multe ori se feresc să discute şi să depună mărturie mincinoasă despre lucruri pe care nu le cunosc defel, sau dacă, luînd cunoştinţă de ele, nu a înţeles măreţia cuprinsă în ele sau, în fine, înţelegîndu-o, face acestea ca să nu fie bănuit că este şi el unul dintre creştini, atunci el este şi mai mizerabil şi mai infam, dove-dindu-se rob al unei păreri oarbe şi lipsite de raţiune, pentru că dă atenţie fricii.
Pentru că trebuie să ştiţi că eu i-am pus cîteva întrebări în legătură cu aceste probleme şi am cerut să-mi răspundă la ele, dar am aflat şi m-am convins că în realitate el nu cunoaşte nimic în această privinţă. Ca dovadă că spun adevărul, în cazul cînd nu vi s-ar fi raportat vouă discuţiile noastre, sînt gata să vă împărtăşesc şi vouă întrebările pe care le-am pus, iar lucrul acesta ar putea bucura pe un împărat.
Or, dacă atît întrebările mele, cît şi răspunsurile lui v-au fost aduse la cunoştinţă, atunci aţi putut vedea că el nu cunoaşte nimic din problemele noastre, iar dacă totuşi cunoaşte, dar nu îndrăzneşte să spună din cauza celor care-1 ascultă, prin aceasta dovedeşte că nu-i un bărbat iubitor de înţelepciune, ci e doar un bărbat iubitor de slavă deşartă, ca unul care nu dă cinstire cuvenită cunoscutei şi admirabilei sentinţe a lui Socrate74 (care spune că «omul nu trebuie cinstit mai mult decît adevărul»)".
Acestea sînt aşadar ştirile în legătură cu Iustin. Iar că, aşa cum s-a spus mai adineaori, moartea lui Iustin a avut drept cauză uneltirile lui Crescens, ne informează Taţian75, care, începînd din fragedă tinereţe, a fost instruit în ştiinţele greceşti cîştigîndu-şi prin ele o mare faimă şi lăsînd în urma sa şi numeroase mărturii despre această ştiinţă şi care în scrierea sa Cuvînt împotriva elinilorse exprimă astfel: «Bine a spus prea minunatul Iustin că bărbaţii de care am amintit sînt ca nişte tâlhari»7 .
Apoi, adăugind cîteva cuvinte şi despre filosofi, continuă astfel: «Aşadar, Crescens care se încuibase în capitală întrecea pe toţi în pederastie şi era cu totul robit iubirii de argint.
Cu toate că sfătuia pe alţii să dispreţuiască moartea, el se temea atît de mult de ea, încît n-a pregetat să facă lui Iustin cel mai mare rău pregătindu-i moartea din pricină că în propovăduirea adevărului el dovedise că filosofii sînt nişte mîncăi şi înşelători»77. De aici s-a tras şi pricina morţii lui Iustin.
XVII
Martirii pe care-i aminteşte Iustin în opera sa
Păstrată la Platon: Republica, X, 595 C. Se observă că Eusebiu a remaniat întrucîtva textul sfîntului Iustin, căci nu concordă peste tot.
Taţian, Orat. XXXV, ci. A. Puech, Hist. de la litter. chret., II, 171-172. E drept însă că Taţian nu afirmă că chiar moartea sfîntului Iustin ar fi fost provocată de Crescens.
Taţian, Orat. XVII.
Idem, ibidem, XIX.
De o A doua apologie a lui Iustin Eusebiu nicăieri nu aminteşte. Chiar şi citatul care urmează e luat din Apologia a doua.
Aşa începe Martiriul sfinţilor Ptolemeu şi Lucius, aşa cum le vedem în Actele martirilor rd. Knopf-KrUger, p. 14-15 şi care în fond sînt fragmente luate din Apologia a doua a sfîntului Iustin, cap. II.
înainte de a fi ajuns să guste din patimă, acelaşi Iustin aminteşte în prima sa Apologie1* şi despre alţi martiri, care au murit înainte de el. Iată cît de grăitor se exprimă el în această privinţă atunci cînd spune textual:
«O femeie oarecare79, soţia unui bărbat desfrînat, fusese şi ea mai înainte tot atît de desfrînată. întrucît însă a ajuns să cunoască învăţătura lui Hristos ea s-a cuminţit şi s-a străduit să-1 facă şi pe soţul ei deopotrivă să se cuminţească, amintindu-i despre această învăţătură şi vorbindu-i despre chinurile pe care vor avea să le sufere în focul cel veşnic cei ce nu trăiesc în cuminţenie, în cumpătare şi cu dreaptă judecată. Acela însă stăruind mai departe în aceleaşi năravuri urîcioase, prin faptele lui şi-a îndepărtat singur de la el pe soţia lui. Deci femeia socotind că-i o nelegiuire să te culci mai departe cu un bărbat împotriva legii naturale şi care, împotriva justiţiei, căuta să-şi găsească prilejuri de plăcere în toate, s-a gîndit să se despartă de trăirea laolaltă cu el. Sfătuită însă de ai ei să nu se grăbească, ci să mai aştepte încă, în nădejdea că soţul ei îşi va schimba felul de viaţă, împotriva voinţei ei, a rămas mai departe cu el. Odată, pe cînd soţul ei plecase la Alexandria, i-a ajuns la ureche că acolo acesta a săvîrşit lucruri şi mai urîte şi pentru ca să nu se facă şi ea părtaşă la nedreptăţile şi la nelegiuirile lui, deoarece se găsea sub acelaşi acoperămînt cu el, ducînd acelaşi fel de viaţă şi împărţind patul cu el, i-a dat ceea ce se cheamă la voi «repudiu»80 şi s-a despărţit de el. Dar bunul şi binevoitorul ei bărbat, care ar fi trebuit să se bucure că viaţa pe care o trăise ea mai înainte, plină de uşurătate cu servitorii şi cu argaţii... cînd se deda la beţii şi la tot felul de răutăţi, a încetat de a o mai duce şi că ea căuta pe orice cale să-1 facă şi pe el să înceteze cu o astfel de viaţă, nevoind să se despartă, i-a adus învinuirea spunînd despre ea că este creştină. Deci, ea ţi-a înmînat ţie, împărate, o cerere, în care ruga să i se îngăduie să-şi aranjeze mai întîi treburile ei, urmînd ca apoi, după aranjarea treburilor ei, să se apere şi de învinuirea ce i se aducea. Or, tu, împărate, ai admis cererea ei. Faţă de situaţia aceasta, nemaiputînd zice nimic împotriva ei, fostul ei bărbat s-a năpustit asupra unui oarecare Pto-lemeu, fostul ei dascăl în cele ale credinţei creştine, pe care Urbicus81 l-a supus la chinuri procedînd în felul următor: el a apelat la un centurion, care-i era prieten şi care de fapt vîrîse pe Ptolemeu în închisoare, convingîndu-1 să ia pe Ptolemeu de o parte şi să-1 întrebe numai un singur lucru: dacă şi el este creştin. Ptolemeu care iubea adevărul şi căruia nici prin gînd nu-i trecea să spună vreo minciună, mărturisind că este creştin a fost pus de către centurion în lanţuri şi a fost chinuit multă vreme în închisoare. în cele din urmă el a fost adus înaintea lui Urbicus şi a fost întrebat iarăşi un singur lucru: dacă este creştin. Şi iarăşi acesta ştiind bine cîte bunuri a dobîndit din învăţătura lui Hristos a mărturisit că trecuse prin şcoala virtuţii dumnezeieşti.
Repudium = divorţ prin tribunal.
Prefect al Romei.
Căci oricine tăgăduieşte un lucru cît de mic, acesta face aceasta fie avînd cunoştinţa lucrului pe care-1 tăgăduieşte, fie că se socoteşte pe sine nevrednic şi străin de lucrul respectiv, în care caz se fereşte să-1 mărturisească. La un adevărat creştin, însă, nu vom întâlni niciodată aşa ceva.
Deci Urbicus poruncind ca Ptolemeu să fie scos şi trimis la chinuri, un oarecare Luciu - creştin şi acesta - văzînd această judecată cu totul nedreaptă, adresîndu-se lui Urbicus i-a zis: «Care e pricina pentru care pe omul acesta, care nu s-a dovedit a fi nici adulter, nici desfrânat, nici ucigaş de oameni, nici pungaş, nici răpitor şi nici că ar fi săvîrşit vreo oarecare nedreptate, ci numai a mărturisit că este creştin, l-ai condamnat la chinuri? Judecata aceasta a* ta, Urbicus, nu-i conformă nici cu intenţiile piosului nostru împărat, nici cu acelea ale fiului lui crescut el însuşi în filosofîe şi nici cu ale Sacrului Senat.» Şi fără să-i răspundă nimic altceva Urbicus zise către Lucius: «Mi se pare că şi tu eşti creştin». Şi întrucît Lucius a răspuns: «Desigur», Urbicus a poruncit să fie trimis şi el (la moarte). Omul s-a declarat voios, spunînd că a scăpat de nişte stă-pîni atît de răi şi se duce la Dumnezeu care e un bun părinte şi bun împărat. Se mai pomeneşte şi de un al treilea care a fost adus şi care a fost osîndit la munci».
Din toate cele de mai sus82, pe bună dreptate, şi ca o concluzie care s-ar putea desprinde în legătură cu Iustin, cele mai potrivite mi se par vorbele lui: «Şi eu mă aştept să fiu urmărit de cineva şi pus la stilp...» XVIII
Scrierile lui Iustin care au ajuns pînă la noi
IV, XVI, 3.
Oricît de ezitantă ar fi exprimarea lui Eusebiu în legătură cu cele două Apologii sie lui Iustin, se poate deduce faptul că el totuşi ştia că e vorba de două apologii, doar că cea de a doua nu putea fi adresată lui Marcu Aureliu, ci Senatului Roman, dar tot în vremea lui Antonin Piui.
Nu s-a căzut de acord a se recunoaşte în fragmentele unor scrieri similare opera autentică a lui Iustin.
Iustin ne-a lăsat foarte multe lucrări care dovedesc un spirit cultivat şi rîvnitor pentru lucrurile dumnezeieşti şi care sînt de cel mai mare folos. Le vom aminti pe cele mai cunoscute după ce vom spicui cu folos cîteva pasaje din cele pe care am ajuns să le cunoaştem.
Avem de la el mai întîi cuvîntul adresat lui Antonin supranumit Piui, fiilor săi şi senatului roman, în care se ia apărarea învăţăturii noastre. O a doua scriere cuprinde şi ea o apologie în folosul credinţei noastre, care e adresată către urmaşul aceluiaşi împărat83 de care am amintit, Antoniu Verus, despre a cărui epocă tratăm acum.
Avem şi o altă lucrare intitulată Cuvînt împotriva elinilor*4, în care, după ce s-a făcut o lungă expunere legată de cele mai multe întrebări puse de noi şi de filosofii elini, tratează despre natura demonilor. Ar fi de prisos să intrăm aici în analiza ei.
împotriva elinilor mai există încă o scriere care a ajuns pînă la noi şi pe care autorul a intitulat-o «Combatere». în afară de aceasta, mai amintim şi despre o altă lucrare, Despre puterea cu care conduce Dumnezeu lumea, pe care o argumentează nu numai cu dovezi din Scripturile noastre, ci şi din scrierile greceşti.
