Patriarhul bisericii ortodoxe romane comisia de editare

nu

3. 
   Potrivii tradiţiei, ol a fost trimis din Siria la Roma şi acolo a fost dat pradă fiarelor pentru credinţa sa în Hristos.
   
4. 
   Iar in timp ce străbătea Asia sub supravegherea foarte aspră a paznicilor, Ignatie întărea Bisericile prin cuvîntări şi încurajări prin toate oraşele pe unde trecea, punîndu-le credincioşilor la inimă în primul rind să se ferească de erezii, care începuseră să se înmulţească pe vremea aceea pentru prima oară, şi îi îndemna apoi să ţină cu tărie la tradiţia Apostolilor, pe care, spre mai multă siguranţă, a socotit că trebuie s-o stabilească şi în scris.
   
5. 
   Aşa se face că, aflîndu-se la Smirna, unde trăia Policarp, a scris IHsericii din Efes o epistolă, în care pomeneşte de păstorul lor, Oni-sim ¹⁴³₍ o altă epistolă Bisericii din Magnezia ^143a, de pe rîul Meandru, unde pomeneşte şi de episcopul Damas ; o altă epistolă Bisericii din Trales ¹⁴⁴, în care ne spune că întîistătătorul de atunci se numea Polibiu.
   
6. 
   In afară de aceste epistole, Ignatie a mai scris şi Bisericii din Roma, în care le adresează rugămintea să nu-i zădărnicească moartea de martir, răpindu-i, prin intervenţia lor, nădejdea dorită. Se cade să ci­tăm cîteva pasaje foarte scurte din aceste epistole, ca să subliniem cele spuse înainte :
   
7. 
   «începînd din Siria şi pînă la Roma mă lupt cu fiarele, pe uscat şi pe mare, noaptea şi ziua, înlănţuit fiind de zece leoparzi, adică de o grupă de ostaşi, care, chiar cînd le faci bine, se fac mai răi şi cu cît sint ei mai nedrepţi, cu atît mai mult mă îndreptez eu, dar nu întru aceasta m-am îndreptaţi ^14S.
   
8. 
   «Aş vrea ca fiarele care mă aşteaptă să nu mă cruţe şi să-mi stea gata ; de aceea am să le linguşesc ca să mă mănînce iute, nu precum se tem unii să nu se atingă de ei. Iar de nu vor voi de bună voie, eu le voi sili.
   
9. 
   Iertaţi-mă, dar eu şti uce-mi e de folos : abia acum încep să fiu ucenic ! Să nu mă împiedice nici o făptură din cele văzute şi nici din cele nevăzute, de a vedea pe Hristos ! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, să mi se împrăştie oasele şi să mi se strivească mădularele, să mi se macine întreg trupul şi să vină peste mine toate chinurile diavo­lului, numai să dobîndesc pe Iisus Hristos» ^l46.
   

143. Ignatie, Cdtre Eleseni, I; VI.

143 a. Ignatie, Către Magnezieni, II, 1.

144. Idem, Către Tralieni, I.

145. I Cor., 4, 4.

146. Ignatie, Către Romani, V.

10. Acestea au fost vorbele pe.care le-a scris respectivelor Biserici
din oraşul de care am amintit. Trecînd apoi dincolo de Smirna şi ajun-

gînd pe la Troia, el s-a adresat în scris şi celor din Filadelfia ^l47, apoi comunităţii din Smirna ¹⁴⁸ şi în chip special conducătorului lor, lui Poli-carp ¹⁴⁹, despre care mărturiseşte că-i un bărbat cu adevărat apostolic, dîndu-i în seamă purtarea de grijă de turma sa din Antiohia ca unui adevărat şi bun păstor, cerîndu-i să arate mare rîvnă şi grijă de ea.

147. 
     Idem, Către Policarp, VIII.
     
148. 
     Idem, Către Smirneni, XII.
     
149. 
     Idem, Căfre Policarp, VIII.
     
150. 
     Ignatie, Către Smirneni, III.
     
151. 
     Irineu, Contra ereziilor, V, XXVIII, 4.
     
152. 
     Filip., 4, 16.
     
153. 
     II Tim., 4. 9.
     
154. 
     Policarp, Către Filipeni, XII.
     
155. 
     Policarp, ibid., XIII. După răsunătoarea biruinţă asupra dacilor (105—106), drept mulţumită adusă zeilor, Traian a dezlănţuit o mare persecuţie contra creştinilor, caro a costat moartea episcopilor Simeon al Ierusalimului şi Ignatie al Antiohiei. Tre-
     

11. 
    Scriind smirnenilor, Ignatie foloseşte următoarele cuvinte, scoase nu ştiu de unde, în legătură cu Hristos : «Eu îl ştiu (pe Hristos, n. tr.), în trup şi după înviere şi cred că aşa era. Cînd a venit la Petru şi la cei care erau împreună cu el le-a zis : «Luaţi, pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sînt demon fără trup» şi îndată s-au atins de El şi au crezut Lui» ¹³°.
    
12. 
    Şi Irineu a cunoscut mărturia lui şi aminteşte de epistolele lui atunci cînd declară : «După cum a spus unul din ai noştri, care fusese osîndit să fie aruncat la fiare din pricina credinţei în Dumnezeu : «sînt grîu al lui Dumnezeu şi sînt măcinat de dinţii fiarelor, va să fiu găsit pîine curată a lui Hristos» ^lU.
    
13. 
    Tot aşa aminteşte şi Policarp despre aceleaşi lucruri în epistola către filipeni, spunînd textual: «Vă rog, dar, pe toţi să vă supuneţi cuvîn-tului dreptăţii şi să stăruiţi în răbdarea pe care aţi şi văzut-o cu ochii nu numai la fericiţii Ignatie, Zosima şi Rufu, ci şi la alţii dintre voi şi la însuşi Pavel şi la ceilalţi apostoli, fiind încredinţaţi că toţi aceştia «n-au alergat în zadar» ¹³², ci în credinţă şi în dreptate şi că sînt în lo­cul cuvenit lor, lîngă Domnul, împreună cu Care au şi pătimit. Că «n-au iubit veacul de acum» ¹³³, ci pe Cel care a murit pentru noi şi pe Care Dumnezeu L-a înviat pentru noi» ¹⁵⁴.
    
14. 
    Şi apoi adaugă : «Mi-aţi scris şi voi şi Ignatie că dacă se va duce cineva în Siria să ducă şi epistolele care se găsesc la voi. Lucrul acesta îl voi face fie eu, dacă voi avea timp potrivit, fie cel pe care îl voi trimite ca delegat şi pentru voi. Epistolele lui Ignatie, pe care ni le-a trimis, şi altele pe care le avem la noi, vi le-am trimis aşa cum aţi cerut; ele sînt alăturate acestei epistole, din care veţi putea scoate mari foloase, că ele cuprind credinţă, răbdare şi toată zidirea cuvenită în Domnul nostru» ¹³³.
    

Iată, dar, cele care privesc pe Ignatie. După el, la scaunul episco­pal al Antiohiei a urmat Heros.

XXXVII

Propovăduitorii care s-au mai distins pe vremea aceea

1. 
   
   cînd prin Antiohia, in drumul lui împotriva părţilor, împăratul Traian a osîndit pe Ignatie să fie aruncat la fiare la Roma, pentru că n-a vrut să abjure credinţa creştină. La intervenţia prefectului Tiberian al Palestinei că persecuţia nu dă roade, Traian publică edictul de încetare a persecuţiei. în epistolele pe care le-a scris pe cînd se afla în Troia, Ignatie exprimă mulţumiri pentru acest fapt. Dar el se duce în dru­mul spre martiriu. Indicaţii la M. Stigloher o.c, p. 185—186.

   156. In înţeles de vieţuire creştină — dar şi sub formă ascetică extremă a mar-

   
   tirajului, aşa cum întîlnim adeseori în Istoria lui Eusebiu : I, II, 19; II, XIII, 6; II,
   XVII, 10 j II, XXIII, 2 etc. A se vedea Eusebiu, Hist. eccl, P. Perichon, Paris, 1965.
   
   157. 
        Marcu, 10, 21.
        
   158. 
        // Tim., 4, 5.
        
   
   159. Harnack, Mi'ssion..., ed. 4, I, 220—229; T. M. Popescu, Primii didascăli creştini, Bucureşti, 1932.
   
   Printre bărbaţii care s-au distins pe atunci era şi Codrat, despre care se spune că, asemenea fiicelor lui Filip, era dăruit cu darul prooro-ciei. în afară de aceştia mai erau încă mulţi care se făcuseră vestiţi în acel timp, ocupînd primul loc după cel al apostolilor. Ucenici neîntre­cuţi ai unor astfel de oameni, ei zideau biserici «pe temeliile apostoli­lor» prin toate localităţile, lărgind tot mai tare cîmpul de propovăduire creştină şi semănînd sămînţa sănătoasă a împărăţiei cerurilor pe întinsul întregului pămînt locuit.
   
2. 
   Foarte mulţi din ucenicii care trăiau pe atunci, fiind minaţi de o adîncă dragoste faţă de filosofia (creştină)¹⁵⁶, împlineau mai întîi sfatul Mîntuitorului de a-şi împărţi avutul în folosul celor lipsiţi^l57, după care plecau departe de casă, săvîrşind lucru de evanghelişti¹³⁵ şi nevoin-du-se a propovădui cu rîvnă cuvîntul credinţei, celor care nu auziseră pînă atunci nimic despre aşa ceva, şi procurîndu-le textul Scripturilor sfinte.
   
3. 
   După ce puneau în cîte un ţinut străin temeliile credinţei, aceşti ucenici aşezau alţii ca păstori, încredinţîndu-le acestora purtarea de grijă de cei nou convertiţi spre a fi introduşi în mod temeinic în Bise­rică, după care plecau iarăşi în alte ţări, ia alte popoare, întăriţi de pu­terea şi de darul lui Dumnezeu. Căci pe atunci lucrau încă în ei multe şi minunate puteri ale Duhului Sfînt¹⁵⁹ în aşa măsură încît de la prima auzire, ca şi cum ar fi fost vorba de un singur om, mulţimi întregi de oameni primeau bucuros în inimile lor credinţa în Dumnezeu, Făcătorul a toate.
   

4. întrucît nu-i cu putinţă să înşirăm cu numele pe toţi cei care au intrat, începînd de la primii urmaşi ai apostolilor, ajungînd păstori sau evanghelişti în toate Bisericile din lume, vom aminti în istoria noastră pe scurt numai numele celor pe care tradiţia vestirii evanghelice ni i-a transmis pînă astăzi^l60.
XXXVIII

Epistola lui Clement şi alte scrieri atribuite lui pe nedrept

1. 
   
   160. 
        Idee scumpă şi lui Origen, De principiis, trad. rom., prefaţa, p. 2—3. Eusebiu face din ea însuşi firul roşu al Istoriei sale.
        
   161. 
        Aşa credea şi Clement Alexandrinul.
        
   
   162 Eusebiu este cel dintîi care aminteşte şi de a doua epistolă a sfîntului Cle­ment Romanul. în schimb, ea figura, parţial, chiar în Codex Alexandrinus (sec. V). 163. Aici e vorba de apocrifele pseudo-clementine, Omilii şi Recunoaşteri.
   
   Aşa au fost într-adevăr textele din epistolele lui Ignatie, despre care am vorbit adineaori, apoi cel din epistola adresată de Clement în numele Bisericii din Roma către cea din Corint, scriere recunoscută de toţi. In ea întîlnim multe idei şi uneori chiar pasaje întregi din Epistola către Evrei, prin care arată foarte limpede că nu avem de a face cu o scriere compusă recent.
   
2. 
   De aceea se pare că pe bună dreptate a fost ea socotită ca făcînd parte dintre operele apostolului Pavel, căci acesta adresîndu-se în scris evreilor trebuia s-o facă în limba maternă, iar de traducerea ei ar fi în­grijit fie evanghelistul Luca ^l6i, fie Clement despre care vorbim.
   
3. 
   Ultima părere ar fi cea mai probabilă, din pricina asemănării sti­listice dintre Epistola către Evrei şi cea a lui Clement, precum şi din pri­cina înrudirii ideilor din ambele scrieri.
   
4. 
   Trebuie spus că se mai vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement. Totuşi ştim că aceasta n-a fost atît de cunoscută ca cea din­tîi ¹⁶², întrucît, după cîte ştim, ea n-a fost prea folosită de cei vechi.
   
5. 
   în vremea din urmă au fost date la lumină şi alte scrieri mai extinse atribuite lui Clement, în care e vorba de dialogurile lui Petru şi al lui Apion, despre care cei de demult nu ne-au păstrat nicăieri nici o amintire şi care de altfel nu au puritatea ortodoxiei apostolice ^l63. Despre epistolele lui Ignatie şi a lui Policarp am vorbit mai înainte.
   

XXXIX Scrierile lui Papias

1. 
   De la Papias ni s-au păstrat cinci cărţi intitulate Explicări la Cuvin­tele Domnului. Despre ele aminteşte Irineu, care precizează că de la el numai cinci cărţi se cunosc. Iată cum se exprimă el textual: «Acest lucru îl confirmă în scris Papias în cea de-a patra din cărţile sale. De la el ni s-au păstrat de toate cinci cărţi. Dintre bărbaţii vechi ai Bisericii, Papias ascultase pe evanghelistul Ioan şi însoţise pe Policarp» ^l64. Atîta ne spune Irineu.
   
2. 
   în schimb, chiar în introducerea la scrierea sa, Papias nu mărtu­riseşte că ar fi auzit şi că ar fi văzut el însuşi pe sfinţii apostoli, ci preci­zează doar că învăţătura de credinţă a primit-o de la oameni care au trăit în apropierea apostolilor. Iată cum se exprimă el: «Ca să te întă­resc în adevăr, pentru tine nu m-aş sfii să adaug explicărilor mele tot ceea ce am prins altădată de la presbiteri sau bătrîni şi pe care le-am păstrat bine în amintire. Căci nu mă bucuram, ca cei mai mulţi, cărora le plac vorbele multe, ci îmi plăceau cei care spun adevărul şi nici nu cercetam astfel de dascăli care ne transmit porunci străine, ci pe cei care-şi amintesc de cei care prezintă porunci date de Domnul, ca unele ce sînt izvorîte din credinţă şi din adevărul însuşi.
   

164. Irineu, Contra ereziilor, V, XXXIII, 4.

165. 
     Pentru modul în care erau înţelese în primul veac denumirile legate de cele trei trepte ale slujirii preoţeşti (diaconi, preoţi sau presbiteri şi episcopi) a se vedea Îndeosebi Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955. Cit priveşte pe sfîntul Irineu, care e citat aici, e semnificativ studiul lui A. d'Aîes. din «Revue des etudes grecques» t. XLII (1929), p. 398—419. Cum bine observau sfîn­tul Ioan Hrisostom, Teodoret şi alţii, mai ales pentru a doua şi a treia treaptă ierar­hica terminologia a variat în primele veacuri. însuşi Eusebiu a confundat lucrurile atunci cînd s-a referit la acest pasaj (a se vedea notele respective), atribuindu-i lui Popias că, pe lîngă apostolul Ioan, ar fi existat şi «presbiterul Ioan», ceea ce este inexact. A se vedea studiul lui V. Gheorghiu, Tradiţia despre apostolul şi presbite­rul Ioan la Eusebiu de Cezareea, Cernăuţi, 1926. La fel, Studiul Noului Testament, Bucureşti, 1954, p. 53. Pentru a evita confuziile, noi am folosit, în general, termenul «preot», «preot mai în vîrstă» (cum e cazul în acest capitol şi altele) şi «preoţie».
     
166. 
     Ucenic al urmaşilor sfîntului Ioan Evanghelistul şi însoţitor al sfîntului Po­licarp, această «curioasă» figură a veacului II, care a fost Papia, episcop de Iera-pole, a cules interesante «Explicări la cuvintele domneşti» în cinci cărţi, aproape in întregime pierdute afară de cîteva fragmente păstrate de Eusebiu, dar care au produs dostnle confuzii Intre cercetători.
     

4. Dacă venea undeva vreunul care trăise cîndva în apropierea aces­tor presbiteri, atunci îndată mă informam ce credinţă avuseseră aceia şi întrebam ce anume au învăţat ? Ce Petru ? Ce Filip ? Ce Toma sau Iacov şi ce anume Aristion sau Ioan presbiterul¹⁶⁵ sau alţi ucenici ai Domnu­lui ? Căci eram de părere că ştirile scoase din cărţi nu au, după mine, aceeaşi valoare ca mărturia orală vie şi statornică» ¹⁶⁶. -

5. 
   Putem, observa din aceste cuvinte că Paplas aminteşte numele lui Ioan de două ori: prima dată îl pune alături de Petru, de Iacov, de Ma­tei şi de ceilalţi apostoli, gîndindu-se astfel ,pe faţă la evanghelistul Ioan,- în cel de al doilea caz, într-o astfel de exprimare, Ioan e pomenit în altă grupare cu totul deosebită de cea a apostolilor, avînd înaintea lui înşirat pe un oarecare Aristion şi fiind categorisit cu atributul de «presbiter» şi fiind pus în rîndul ucenicilor simpli.
   
6. 
   Prin aceasta se adevereşte ştirea că în Asia vor fi trăit atunci două persoane cu acelaşi nume şi că în Efes fuseseră ridicate două mor­minte care şi .azi sînt numite «ale» lui Ioan. Trebuie dar să atragem aten­ţia asupra acestui fapt, căci s-ar putea ca atîta vreme cît acceptăm pe cel dintîi Ioan, atunci cel de al doilea va fi privit descoperirea dumne­zeiască amintită sub numele lui Ioan.
   
7. 
   Papia, despre care vorbim acum, recunoaşte că ar fi primit cu­vintele apostolilor prin mijlocirea celor pe care i-a căutat¹⁶⁷ ; pe de altă parte însă el afirmă că a fost ucenic atît al lui Aristion, cît şi al presbiterului Ioan. în scrierea sa el se referă la ele adeseori nominal atunci cînd aminteşte de tradiţiile lor.
   
8. 
   Nu credem că-i fără folos să facem unele precizări : la cuvintele lui Papia amintite adineaori e bine să adăugăm şi alte ştiri în care isto­riseşte fapte ieşire din comun, precum şi altele care au ajuns pînă la el pe baza tradiţiei.
   
9. 
   S-a amintit în cele precedente că apostolul Filip a locuit la le-rapole împreună cu fiicele sale ¹⁶⁸. Trebuie să mai subliniem că Papia, care trăia pe acea vreme, spune că a auzit şi el o istorie miraculoasă despre fiicele lui Filip : e vorba de învierea unui mort, care a avut loc pe atunci, precum şi o altă întîmplare uimitoare în legătură cu Iustus nu­mit Barsaba, care ar fi băut o otravă omorîtoare, dar prin darul lui Dumnezeu el n-a suferit nici o neplăcere.
   

167. Deci se înşela sfîntul Irineu cînd afirma că Papia ar fi fost ucenic al sîJn-
tului Ioan Evanghelistul (Contra ereziilor, V, XXXIII, 4).

168. 
     De care am amintit mai sus : III, XXXI, 3—4.
     
169. 
     Fapte, 1, 23—24.
     

10. 
    Acest Iustus e cel pe care, după înălţarea la cer a Mîntuitoru­lui, Apostolii l-au propus împreună cu Matia ca să se completeze numărul lor, alegînd pe unul în locul trădătorului Iuda şi despre care cartea Fap­telor Apostolilor se exprimă aşa : «Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif numit Barsaba, zis şi Iustus şi pe Matia şi rugîndu-se au zis...» ^16£).
    
11. 
    Acelaşi Papia mai redă şi alte lucruri care ar fi ajuns pînă la el prin tradiţie orală, cum sînt unele pilde stranii ale Mîntuitorului, pre­cum şi unele învăţături ciudate şi alte fapte cu totul legendare.
    

10. 
    Dt» pildă, el afirmă că după învierea morţilor va urma o împă­răţie de 1000 de ani, în care împărăţia lui Hristos se va arăta în chip vă­zut pe pămînt. După părerea mea Papia va fi auzit de la apostoli greşit această părere alături de alte istorii vechi ale apostolilor, dar n-a în­ţeles ceea ce apostolii exprimau acolo în chip simbolic.
    
11. 
    într-adevăr, după cum se poate deduce din cuvintele sale, el era in cugetarea lui foarte mărginit¹⁷⁰. Totuşi el a fost de vină că după el un foarte mare număr de scriitori bisericeşti au primit aceleaşi pă­reri increzîndu-se în vechimea lor. Aşa s-a întîmplat cazul cu Irineu şi alţii care au rămas la aceleaşi idei ca şi el.
    
12. 
    Şi altceva ne mai transmite acelaşi Papias în opera sa, inspirîn-du-se din «explicările» amintite, ale lui Aristion la cuvintele Domnu­lui ¹⁷¹ ca şi din tradiţia despre presbiterul Ioan. Or, după ce asupra aces­tui fapt am făcut atenţi pe cititorii dornici de cunoaştere, socotim că-i datoria noastră ca, în afară de observaţiile de mai sus ^l72, să ne mai re­ferim şi la tradiţia pe care a consemnat-o despre Marcu în legătură cu Evanghelia care-i poartă numele şi unde stă scris :
    
13. 
    «Şi iată ce mai spunea presbiterul : Marcu, care era tălmaciul lui Petru, a scris corect, dar cu toate acestea fără rînduială, tot ce-şi aducea aminte că s-ar fi spus ori ar fi fost săvîrşit de către Domnul. Căci el nu auzise şi nici nu însoţise personal pe Domnul, ci doar a în­soţit mai tîrziu pe Petru, după cum am amintit. Acesta îşi expunea în­văţăturile după cum se simţea trebuinţa, dar nu aşa ca şi cum ar fi fă­cut o expunere ordonată a faptelor. De aceea nu-i deloc greşeala lui Mar­cu clacă a scris după cum îşi aducea aminte. Pentru că el purta grijă doar de un singur lucru : să nu lase afară nimic din ceea ce auzise şi să nu se facă vinovat în expunerea sa de nici o minciună». Aşa ne-a spus Papia despre Marcu.
    
14. 
    Privitor la Matei el a spus : «Matei a strîns în limba ebraică cuvintele lui Iisus, pe care fiecare le explica după cum putea».
    
15. 
    Acelaşi Papia foloseşte mărturii scoase atît din prima epistolă a Iul Ioan, cît şi din prima epistolă a lui Petru. Expune apoi şi o altă istorie despre femeia care a fost pîrîtă înaintea Mîntuitorul pentru săvîrşirea mai multor păcate¹⁷³, istorie care se cuprinde în «Evanghelia după Evrei».
    

170. Acest atribut de «foarte mărginit», cum î] caracterizează Eusebiu, e în le-
ciiutj s-o bazeze pe «Apocalipsa» sfîntului Ioan.

171. 
     De care s-a amintit adineaori: III, XXXIX, 4.
     
172. 
     II, XV, 2.
     

173. Ioan, 7, 53—8, 11, pericopă care lipsea în cele mai vechi manuscrise bi-
blico.

Atîta am fost nevoiţi să adăugăm la cele amintite mai înainte.

CARTEA A PATRA

I

Episcopii Romei şi ai Alexandriei pe timpul lui Traian

Către cel de al doisprezecelea an al domniei lui Traian¹, episcopul Biseri­cii din Alexandria, despre care vorbeam cu puţin timp înainte², a părăsit viaţa, iar după el a fost ales ca al 4-lea după apostoli, Primus, ca să ducă mai departe chemarea episcopală de acolo. Tot pe aceeaşi vreme, la Roma, unde Evarist servise 8 ani, a urcat pe scaun episcopul Alexandru, care devine cel de al 5-lea urmaş după Petru şi Pavel.
II

Ce au avut de suferit iudeii în acest timp

1. 
   
   1. 
      Deci pe la anul 109.
      
   2. 
      III, XXI.
      
   3. 
      Pe la anul 115.
      
   4. 
      E. Schuerer, o.c. I, 661-668.
      
   5. 
      Marcus Rutilius Lupus, guvernator în Egipt între anii 115-117.
      
   
   6. După Dio Cassius {Istorii, LXVII, 32), conducătorul lor se numea Andrei. Iudeii ar fi
   ucis în Cirene 220.000 de oameni.

   7. Generalul Marcius Turbo a suprimat revolta în anul 117.

   
   
   10 - EUSEBIU DE CEZAREEA
   
   în vreme ce învăţătura Mîntuitorului şi Biserica Lui înfloreau în fiecare zi adăugind mereu noi progrese, s-au înmulţit şi suferinţele iudeilor una după alta. Aşa, către cel de al optsprezecelea an de domnie al lui Traian³, a izbucnit o nouă răscoală a iudeilor care a provocat moartea multora dintre ei⁴.
   
2. 
   Iudeii din Alexandria ca şi din restul Egiptului şi chiar din Cirene păreau minaţi parcă de un duh rău, revoluţionar şi, ceea ce-i mai mult, răs­coala lor s-a îndreptat şi împotriva cetăţenilor greci cu care locuiau împreună, întrucît răscoala lua proporţii tot mai mari în decurs de un an s-a ajuns la un adevărat război în întreg Egiptul, pe vremea guvernatorului Lupu⁵.
   
3. 
   în primele lupte, iudeii s-au arătat mai tari decît grecii, dar cînd aceştia se refugiară în Alexandria, iudeii au fost făcuţi prizonieri şi ucişi. în schimb, cu toate că de la fraţii lor din Alexandria nu puteau aştepta nici un sprijin, iudeii din Cirene conduşi de unul cu numele Lucua⁶ au continuat să prade Egiptul şi cîmpiile lui. Văzînd acestea, împăratul a trimis împotriva lor pe Marcius Turbo⁷ cu armată de infanterie, cu vase de război şi chiar cu cavalerie.
   
4. 
   Acesta a dus împotriva lor un război greu şi de durată nimicind zeci de mii de iudei, nu numai în Cirene, ci şi în Egipt, unde ei se răseulaseră sub regele lor, Lucua.
   

5. Întrucît împăratul ie temea că şi iudeii din Mesopotamia s-ar putea ridica împotriva celor împreună cu care locuiau acolo, a poruncit lui Lucius Quietus să cur&ţească şi provincia de acolo de astfel de oameni, aşa încît a por­nit cu armata şi a nimicit o foarte mare mulţime dintre iudeii de acolo. Drept răsplată, împăratul l-a făcut guvernator peste Iudeea. Cei care au descris eve­nimentele de atunci au istorisit şi ei faptele tot în acelaşi mod⁸.

III

Cei care au înaintat apologii pentru creştini pe vremea împăratului Adrian